Actualitate Interviuri

Sigheteni în vizită la Nicolae Steinhardt (autor, Marius Vișovan)

image_printPrinteaza

Azi, 30 martie, se împlinesc 30 de ani de la trecerea la cele veșnice a marelui om de cultură Nicolae Steinhardt, cunoscut și ca părintele Nicolae de la Rohia după intrarea în viața monahală, personalitate fascinantă care continuă să iradieze o reconfortantă încredere în valoarea și viitorul neamului românesc.

Printre sighetenii care l-au vizitat la Rohia pe marele cărturar se numără și domnul profesor Victor Oros, intelectual plurivalent cu studii de matematică, teologie didactică și limba italiană (pe care o și profesează în calitate de traducător, la biroul dânsului din centrul orașului). Este căsătorit și are doi copii. Îi mulțumim că a acceptat să ne împărtașească aceste amintiri de suflet.

M.V.: Stimate domnule Victor Oros, sunteți unul dintre sighetenii care frecventau în anii ’80 mănăstirea Rohia și acolo l-ați cunoscut personal pe marele scriitor și teolog Nicolae Steinhardt, una dintre marile personalități ale culturii române contemporane.
V.O: Da, aşa este. La începutul anilor ’80, mai precis în perioada 1981-1985, când eu eram la liceu, am fost destul de des la Mănăstirea Rohia. Şi acolo l-am întâlnit, cunoscut este prea mult spus, pe Părintele Nicolae. Bineînţeles că pe vremea aceea eu nu ştiam nimic despre el, adică, aşa cum spuneţi, că era un “mare scriitor şi teolog”, știam însă (de la călugării ceilalți) că era evreu și s-a botezat creştin în închisoare…

M.V.: Ce anume v-a impresionat mai mult ?
V.O.: În primul rând, trebuie să spun că părintele Nicolae, deoarece nu era preot, putea să facă doar oficiul numit “Miezonoptica”, care se făcea la o oră târzie: începea pe la ora 10-11 seara şi se termina pe la miezul nopţii. Acest oficiu liturgic era practic recitat în întregime de părintele Nicolae (erau mulţi psalmi şi diferite rugăciuni). Deci nu era niciun cântec şi, la prima vedere, nu ar fi trebuit să fie ceva deosebit. Dar, chiar această “recitare” a Părintelui Nicolae te frapa, te încânta – deşi, repet, era târziu seara şi toată lumea era obosită – pentru că, pentru Părintele Nicolae, deşi recita foarte repede (dar cu o dicţie impecabilă) acele cuvinte nu erau nişte simple cuvinte, el reuşind parcă să le dea viaţă, să le dea măreţia cuvenită, să insufle şi credincioşilor puterea lor dătătoare de viaţă. Era o rugăciune deosebită, însufleţită, plină de har! Iar acum, după ce am aflat mai multe despre Părintele Nicolae, nu mă miră, pentru că el este într-adevăr un Maestru al Cuvântului – atât al cuvântului laic din literatură, istorie etc cât şi al Cuvântului Divin.

M.V.: Ce alte subiecte aţi mai abordat ?
V.O.: Eu nu am avut multe ocazii ca să vorbesc personal cu el. Puţinele ocazii în care am putut să schimb câteva cuvinte cu el erau când îl însoţeam la chilia lui după terminarea Miezonopticii. Erau doar câteva minute (5-6 minute) în care mergeam pe cărarea ce ducea la chilia lui, la miezul nopţii, numai noi doi, cu o linişte totală în jur. Nu-mi aduc aminte, din păcate, ce am discutat în timpul acestor scurte plimbări, dar mi-a rămas în minte starea mea interioară: eram foarte încântat că aveam acea onoare de a face doi paşi cu părintele Nicolae, de a fi alături de el, numai noi doi, deoarece, într-adevăr, acest om emana “sfinţenie”, fiind de o umilinţă rară. Dacă aş fi ştiu despre el atunci ce “mare personalitate, scriitor şi teolog” era, m-aş fi mirat şi m-ar fi impresionat şi mai mult, evident.

O dată, îmi aduc bine aminte, mi-am făcut curaj şi am fost în camera lui şi l-am rugat să-mi recomande câteva cărţi bune de citit; nu aveam eu cum să ştiu că cer acest lucru de la un Maestru al literaturii şi al cuvintelor; este, bineînţeles păstrând proporţiile, cam ceea ce a păţit femeia samarineancă atunci când a cerut apă de la Isus, Izvorul apei dătătoare de viaţă.

După ce am intrat la Facultate (1985) am mers mult mai rar pe la Rohia. Dar, îmi aduc bine aminte cum, imediat după ce am dat examenul de admitere la Facultate, m-am dus direct la Rohia unde am stat două săptămâni compacte acolo, şi chiar acolo am aflat că am intrat la Facultate (mare bucurie ! pentru că bănuiam că nu voi lua o notă prea mare).

Şi am mai fost (cel puţin) o dată ca să vorbesc în mod expres cu părintele Nicolae despre prietenul meu Marius Vişovan (cel care consemnează acest interviu) care voia să-l întâlnească pentru ca să vorbească cu el despre anii de închisoare (și tatăl lui, Aurel Vişovan, a făcut 16 ani de puşcărie) și despre elita generației interbelice pe care părintele Nicolae o cunoscuse foarte bine.

M.V.: Văd că tocmai recitiţi “Jurnalul Fericirii” … azi, la 30 de ani de la plecarea sa în eternitate. Prin ce credeţi că mai este actual părintele Nicolae de la Rohia?
V.O: Uau, ce grea întrebare! Aş răspunde pe scurt: prin tot ceea ce a făcut şi a fost, părintele Nicolae este un exemplu de urmat. În primul rând, pentru cultura sa imensă, apoi prin curajul şi verticalitatea de care a dat dovadă, alegând mai bine să meargă la închisoare decât să devină “turnător” (tatăl său este extraordinar deoarece îi spune, înainte de a merge la proces unde era chemat ca martor şi trebuia să-i denunţe pe alţii, următoarele: “să nu fii jidan fricos şi să nu te caci în pantaloni” – formulare brutală și la limita vulgarității, dar pe care autorul a ținut s-o reproducă exact – şi aşa a făcut, a reuşit să-şi înfrunte şi să-şi învingă teama, deşi îi era foarte frică – acest lucru îl spune de mai multe ori în “Jurnalul fericirii” – de arestare şi consecinţele ei, dar, cu atât mai mult, este meritoriu pentru el faptul că nu a cedat până la urmă).

Dar, mai ales, şi cel puţin asta vreau eu să scot în evidenţă, părintele Nicolae rămâne un exemplu de urmat pentru noi, toţi creştinii, pentru că el este creştinul complet şi autentic, cel care s-a “adăpat” şi din creştinismul şi literatura creştină occidentală dar şi din creştinismul oriental. Este un mare exemplu de creştin care “a respirat cu cei doi plămâni” – creştinismul catolic occidental şi creştinismul ortodox oriental – aşa cum spunea Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea. A fost cu adevărat o persoană ecumenică (se vorbeşte mult despre ecumenism în ultimele decenii). Asta reiese clar şi din memoriile sale din închisoare unde a fost împreună şi cu preoţi/credincioşi catolici şi cu ortodocşi (dar şi de alte confesiuni).

De ce a fost aşa părintele Nicolae? Pentru că a fost un creştin adevărat, autentic, adică un Cristofor, purtător de Cristos, un urmaş vrednic al lui Cristos, care l-a iubit cu adevărat pe Cristos, dar totodată şi pe semenii lui: ce iubire mai mare decât faptul că a ales mai degrabă închisoarea şi suferinţa decât să-i facă rău aproapelui său, exact ceea ce a spus Isus: nu este iubire mai mare decât să-ţi dai viata pentru aproapele tău. Noi ştim foarte bine, de altfel că, cu cât ne apropiem mai mult de Cristos (cu cât Îl iubim mai mult) cu atât ne apropiem mai mult şi-i iubim mai mult pe semenii noştri (şi invers), adică cele două porunci de căpătâi – iubirea lui Dumnezeu şi a aproapelui – merg mână în mână, împreună, nu pot fi despărţite şi se completează reciproc. Ceea ce este important este ca aceste atitudini de iubire să fie adevărate, autentice. Iar părintele Nicolae într-adevăr aşa a iubit. Vreau să dau doar un exemplu: el spune la un moment dat în “Jurnalul fericirii” că nu ar vrea cu niciun preţ ca să-l supere vreodată pe aproapele său şi-l citez: “Arestarea lui în 1950 ne prinsese certaţi. A! orice ar fi, un lucru e sigur: că de supărări şi certuri m-am lecuit pe veci”. Extraordinar !

M.V. : Vă mulțumim. Și constat cu plăcută surprindere că dvs. (deși nu vă știu să fi publicat până acum undeva… ) aveți și o exprimare frumoasă și idei valoroase de transmis. Vă mai așteptăm pe ”Salut, Sighet!”

A consemnat Marius VIȘOVAN

oferta-wise

3 Comentarii

Click aici pentru a comenta

Dă-i un răspuns lui mariusvisovan@yahoo.com Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

  • Dupa cum ati inteles din text, eu urma sa-l vizitez pe parintele Nicolae Steinhardt la Rohia. Dansul ma astepta. Aveam subiecte foarte interesante de dezbatut ( in special legat de tata si de inchisori ) si eram emotionat la gandul de a cunoaste o atat de mare personalitate.

    Nu m-am grabit insa suficient….in martie 1989 ( prematur, dupa calculele noastre omenesti ) Steinhardt pleaca in vesnicie .
    Oare cum ar fi fost daca prindea Revolutia si putea sa se exprime si sa publice fara restrictii ? Ce atitudine ar fi avut fata de nedreptatile de dupa 89, fata de dezamagirile in lant din ultimele decenii ?

    Cred ca nu i-a fost dat sa intre in aceasta noua framantare…

    • Felicitări celui care realizează interviul și celui care acordă interviul! Dumnezeu să ne aducă pe cărarea vieții oameni mari și sfinți asemenea părintelui Nicolae!

oferta-wise