Peticele se pun dacă ceva e rupt, degradat, zdrenţuit. Ca să ajungă în halul ăsta, trebuie ca acel ceva degradat să nu fi fost îngrijit. Neîngrijirea derivă ori din nepăsare, ori din nepricepere, ori din interese care pot face parte din categoria secrete bine păzite ṣi de toţi bănuite.
Las teoria peticului la o parte ṣi trec la concretul cotidian de care mă satur văzându-l întâmpinându-mă pe oriunde m-aș duce prin Sighetu Marmaţiei. Văd că din nou se dezvoltă sistemul de peticire. Se dezvoltă și nu mai are limite de raţiune, de elementar simţ gospodăresc.
Peticirea stradală – pentru că despre ea e vorba – e un ordin care, ca orice ordin, se execută, nu se discută. Discuţiile nu sunt pentru executanţi! Ei doar îndeplinesc un ordin transmis de gânditorii aflaţi mai sus în organigrama instituţiei. Iar gânditorii au și ei ṣefi în altă parte. Şefi sau prieteni conjuncturali.
„O mână spală pe alta” e o zicală rămasă de la latini. Trebuie însă de observat că mâinile trebuie să fie ale aceluiaṣi om. Altfel nu-mi pot imagina cum o mână aparţinând unuia spală altă mână care aparţine altuia. Cu alte cuvinte, două mâini care se spală una pe alta nu pot fi comandate decât de acelaṣi cap.
Două mâini, un singur cap. Mai întâi, o mână decupează niște gropi în asfaltul chinuit, străduindu-se să le dea o formă geometrică lipsită de linii curbe. După ce se face treba asta cu abnegaţie și pe toate străzile, urmează o perioadă de aṣteptare. Lungă și cu folos. Cu folos pentru vulcanizările din oraṣ, pentru service-urile auto. Și tocmai când sigheteanul își pierde ultima speranţă de a vedea peticele ivite pe străzi aduse la același nivel cu restul asfaltului, adică umplute și ele cu acelaṣi material care e interzis(?) a se turna pe trotuare și care se folosește doar la peticit străzile, cealaltă mână comandată de același cap se pune pe treabă și toarnă. Asfalt.
Apare, așa cum suntem obișnuiţi(?) prin România, excesul de zel. Şi atunci se toarnă asfalt direct peste praf, aiurea și ineficient. Toată lumea comenta în vechea orânduire că recolta se „măsura” și după cantitatea de motorină consumată de tractoarele patriei plecate să adune grânele. Şi atunci, unii „fruntaṣi în producţie”, vărsau frumos motorina pe câmp (dacă n-o vindeau…), umpleau din nou rezervoarele și uite-așa mergea treaba.
Mă gândesc că decât să rămână cu asfaltul neturnat și să se mânie mai-marii, se preferă orice colţișor de intersecţie și se lasă acolo surplusul.
Cine crede că scriu doar din dorinţa de a mă exersa, e invitat să vină la intersecţia străzilor Gheorghe Şincai cu Ion Creangă. Pozele ataṣate acestui articol sunt făcute la faţa locului.
Concluzia pe care o trag este că mâinile nu doar se spală una pe alta. Se poate întâmpla ca una să sape și alta să toarne asfalt, pe unde-apucă.
Până la urmă, nu ele sunt de vină, ci capul!
Horia Picu
Cu siguranţă eşti foarte conştient și sesizezi toate inechităţile și neajunsurile din orașul pe care îl iubești și îl cunoști foarte bine. Este trist să vezi cum este distrusă curăţenia și frumuseţea străzilor prin peticirea abuzivă și neașezată. Îți mulţumesc foarte mult pentru acest articol încărcat de sens ṣi semnificaţie! Este foarte interesant să descoperim cauza degradării oraşului și să conştientizăm responsabilitatea caror oameni o au în ceea ce se întamplă. Felicitări pentru informaţia și înțelegerea de profunzime pe care le oferi!