Actualitate Editorial

Sindromul „cuibului gol” (autor, Ileana Pisuc)

image_printPrinteaza

Mă urmărește de ceva vreme, la început de primăvară, o imagine TV a unui stâlp de curent de pe care s-a aruncat un cuib de barză, pentru a aduce liniștea unui cetățean deranjat de vecinătatea unei sărmane înaripate care avea prostul obicei de a se întoarce an de an la același cuib și asta de peste 30 de ani…

Câtă impertinență pe această necuvântătoare cu picioare lungi, de a-și căuta cuibul, de a-l primeni pentru a-și aștepta puișorii gingași și neajutorați!

A trebuit o hotărâre „de sus” pentru a o pune la punct pe această „obraznică” pasăre și a o deposeda de prețioasa ei casă. Un fapt banal, veți zice, pe un post TV de știri, tratat cu ironie de unii, și cu revoltă de alții. Eu mă număr printre „alții”.

În acest stâlp pe care s-au montat țepușe pentru descurajarea berzei de a mai îndrăzni să-și refacă cuibul, eu mi-am văzut casa mea și a familiei mele prin anii ’91-’93, când, în loc de țepușe, noi primeam somații s-o părăsim pentru a ne fi luată de bancă. Casă făcută în urma încurajărilor date de către guvernanții de atunci (Petre Roman) cu credit de la Bancă.

Din cauza instabilității financiare și a fluctuațiilor leu-dolar, într-un final, am ajuns la o dobândă înrobitoare, imposibilă. Toată munca familiei s-a dus de râpă, fiind nevoiți (neputând plăti ratele) să plecăm doar cu ce aveam pe noi. Aveam și doi copii minori pe atunci.

Nimeni nu și-a pus problema unde vom înnopta, ce se va alege de noi. Patru destine în voia vântului… La început tolerați pe la prieteni, fără chirie, iar mai târziu cu chirie. Între timp, copiii au crescut. Au crescut însă cu o frustrare de a nu avea o casă stabilă, un cuib propriu, pentru care, totuși, noi ne-am zbătut și am avut curajul de a ne angaja în a o construi. N-am protestat, nu ne-am judecat, nu ne-am lamentat niciodată.

Ne-am însușit „crima” de a vrea să-ți construiești o casă cu credit bancar și ne-am dus pedeapsa până la capăt cu demnitate. Ne-am încrezut în Dumnezeu, am făcut toate sacrificiile și ne-am canalizat forțele pentru a investi în educația copiilor. Ne-am că, având o pregătire superioară, ei n-or să treacă prin ce-am trecut noi. Niciodată n-am fi crezut că lucrurile vor lua o cu totul altă întorsătură. Căpătând mai multă înțelepciune și orientându-se în jur, ei n-au mai vrut să riște rămânând în țară. Și-a făcut fiecare o carieră a lui, dar pe două continente diferite. Au preferat să lase „cuibul” nesigur din țara lor și să aleagă alte cuiburi, oferite de străini. Noi, ca părinți, am rămas cu o amărăciune în suflet pentru toată viața.

Au trecut mai bine de 20 de ani de atunci și a trebuit ca o barză să-mi scurme prin cenușa timpului ca să ies la rampă și să le strig guvernanților de acum:
– Aveți grijă de cuiburile de berze/oameni! Nu le dărâmați, nu-i alungați, nu vă jucați cu destinele lor, pentru că toate se vor întoarce odată împotriva voastră (apropo de creditele în franci elvețieni)!

Dacă acea barză s-a îndărătnicit să stea cu picioarele pe țepușele de pe stâlp și să nu plece, la oameni e un pic diferit. Dumnezeu le-a dat rațiune și gândesc, și pleacă din țara în care li se bat cuie în tălpi!

Ne-am construit o altă căsuță prin mijloace proprii, micuță și cochetă, dar e GOALĂ! Eu trăiesc mai tot timpul singură în ea… Arareori (atunci când pot) mai vin copiii în vizită, dar pentru scurt timp.

Senzația de „cuib gol” devine tot mai acută și, din păcate, ca și mine sunt mii și mii de „berze”…

Ileana PISUC
20.07.2017

sursă foto: Peter Lengyel

oferta-wise

1 Comentariu

Click aici pentru a comenta

Lasă un răspuns la Sergiu Ovidiu Luscalov Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

  • Sunt multe cuiburi parasite!
    Impresionant cum autoarea face comparatie intre cuibul de barza distrus si casa dansei, din care a fost alungata! Nici astazi nu-si gaseste explicatii, nici astazi nu poate sa conceapa, cum cineva, cu sufletul negru, poate sa distruga un cuib sau o casa, pasari si oameni, vieti si destine! Este greu sa-i explicam, sa facem sa-nteleaga, ca astazi traim in tara unde banul vorbeste, unde puterea bogatului nu tine cont de cel vaduvit!
    Este greu sa-ti faci un cuib, iti trebuie o viata de munca si sudoare, de mii de zboruri si crengute, de mii de stropi de transpiratie pentru ati vedea visul cu ochii! Nu toti il vad, unii se trezesc din somn, bruscati de „societate”, bruscati de cel puternic si neintelegator, bruscati de soarta si-un pic de „noroc”! Sunt multi fara „cuiburi”, ii vezi ades prin parcuri sau locuri retrase, tristi, in haine ponosite cu iz de mucegai, cu boccelutele-n mana, purtandu-si pasii prin locuri parasite, sperand la un coltisor ascuns de ochii lumii, pentru a-si odihni trupurile blande, uneori inecate in licoarea albastra ce noi îi spunem Mona, uitand de soarta aspra abatuta asupra lor! Sunt oamenii strazii, oameni fara acoperis, cu vise pentru-un „cuib” de mult uitate. Unii le mai zic si homles, scursura societatii… dar ce vina au ei ca soarta le-a fost potrivnica, ca cei tari si mari, cei ce ne conduc prin vorbe sforaitoare si fara de cuvant, uita ca orice viata-i importanta, ca omu-i om si are nevoie, de-un cuib… acolo, cat de mic, dar, sa-i fereasca de vremuri grele, uita ca menirea lor este pentru-a oamenilor, incontinuu, a vietii, imbunatatire! Bani, putere, marire, cuvinte valabile doar pentru unii iar pentru altii doar umilinta, dizgratie, uitare, saracie, le este soarta!
    Iubiti berzele, iubiti oamenii, toate-s fiinte si au viata-n ele, iubiti-va-ntre voi ca-n viata sa nu mai fie diferenta sarac-bogat, pasare-om, cuib-casa, lux-saracie, tristete-voie buna, faceti ca toti sa ne bucuram de viata, ca-i scurta si frumoasa si „dincolo” nimic nu ducem cu noi!!!

oferta-wise