Supărat ești Doamne pe noi! (Ileana Pisuc)

Cu fiecare zi care trece observăm (cine poate și vrea) cum se ,,strînge lațul” în jurul Pămîntului.
Pandemii, inundații, incendii, războaie, cutremure.
Parcă niciodată nu se succedau atît de repede ca în ultimii ani.
Se petrec, într-adevăr independent de voința noastră, dar sunt legate în același timp și de acțiunile oamenilor, unele directe și voite altele, nu.
Exact cum ne grăbim noi oamenii, nu avem timp, nu avem răbdare, tot așa și Pămîntul nu mai are răbdare cu noi!
Ne avertizează, ne mustră, iar în ultima vreme și-a pornit întreg arsenalul de corectare (sau corecție), poate, poate, învățăm ceva.
E atîta prăpăd și distrugere în jur, încît parcă și rîsul devine indecent. Se zice că ,,să te bucuri cu cel ce se bucură și să te întristezi cu cel întristat”…
Din păcate suntem o specie atît de ,,adaptabilă”, încît nu prea facem diferența între bine și rău, suntem atît de aplatizați în a reacționa la derapajele catastrofale.
Cu telefoanele în față ,,evadăm” în orice lume vrem (una virtuală), iar pe cea reală o percepem prea puțin.
Cutremurul din zilele acestea, din Turcia, a fost încă un avertisment că suntem niște ,,gîngănii” neajutorate, care dansăm pe o pojghiță subțire, care se poate sparge cînd aminte nu ne aducem…
S-a tot reluat înregistrarea cu sunetul lugubru scos din măruntaiele pămîntului prin scoarță în momentul cutremurului. Să știți ca acest,,muget” nepămîntean, care-ți bagă moartea în oase, se aude de fiecare dată, atunci cînd se ,,buntuzuie” pămîntul. L-am mai auzit în timpul unei tornade care a măturat Texasul acum vreo trei ani.
E ceva nepămîntean,
Dar cel mai groaznic urlet peste toate, pe care nici un aparat nu l-a înregistrat a fost corul de plînsete ale celor prinși în măruntaiele contorsionate ale blocurilor prăbușite ca niște piese de domino, cu tot cu oamenii care la aceea oră dormeau.
Printre acele glasuri înfundate erau și mulți copii…
N-am somn cînd mă gîndesc la plînsetele lor înecate în praf și moloz, neștiind ce li se întîmplă cu ei, fără mami care să-i liniștească, sufocați în cele din urmă în întuneric și frig.
Toate lacrimile pămîntului laolaltă nu se pot compara cu plînsul unui singur copil, neajutorat, murind încet sub un munte de beton și fiare, care, cu o seară în urmă i-a fost locuință caldă.
Știu, nu putem face nimic, suntem neputincioși în fața furiei naturii, dar măcar seara, înainte de culcare, cînd ne strecurăm în așternuturile pufoase și calde, să ne îndreptăm gîndurile către acei copii care s-au stins cu lacrimile înghețate, amestecate cu noroi, într-un coșmar neînchipuit vreodată!

Ileana Pisuc

Foto: preluare Internet