Tăcerea (Gheorghe Bărcan)

Sunt dureri în unele familii, când un copil nou născut nu poate articula sunete conturate în cuvinte, atunci și niciodată. Încă știința medicală nu a ajuns la nivelul de a corecta acestă situație genetică, cu o largă și profundă suferință. Se dă vina pe o malformație a coardelor vocale, care poate fi uneori și aceasta, dar defectul mare este auzul lipsă, nervul auditiv fiind neformat, sau degenerat. Dar, așa cum un copil care aude, își însușește încetul cu încetul deprinderea semnelor, a sunetelor, în cuvinte, tot așa și cei ce nu aud comunică între ei, sau cu alte persoane, prin gesturi, prin mișcarea mâinilor și a buzelor, ajungându-se la un fel de unificare a lor, pe înțelesul tuturor, așa cum se vede și la emisiuni TV. Este limbajul mimico-gestual, sau cu ajutotul semnelor.

Dar o să ies din aceste nefericite exemple, ale defavorizaților lumii din acest domeniu și am să revin la lumea obișnuită. Aici sunt unele personaje care aud, dar uneori se fac a nu auzi și „tac”, deci o afișare asumată, de moment, întâmplător sau gândită și practicată cu un scop sau altul, poate și năravuri.

Mă voi limita acuma la „tăcerea” asumată. Nu s-ar putea spune despre tăcere nici că e spre bine, nici că e spre rău, pentru că, în funcție de anumite conjuncturi, ea poate determina cele mai diferite efecte, spre bine sau spre rău, de la situații nesemnificative, până la cele extreme, de amploare, de un fel sau altul. Tăcerea este cea mai mascată formă a gândirii omului, prin care ea se poate manifesta în multiple nuanțe. S-ar putea spune că tăcere poate fi o formă de comunicare mai cuprinzătoare decât vorbirea, pentru că vorbirea are un contur, un „țarc”, în care ești obligat să te dezvolți, cu puține posibilități de intrare și ieșire. Tăcerea nu are contur, este fără margini și-ți dă posibilitatea la mulțime de interpretări, presupuneri, cu care vei cădea și pe vorbirea gândirii tăcute, cu o logică sănătoasă și cu bune intenții. Deci tăcerea dă și ea „răspunsuri”, intră în „dialoguri” pe tonalități și teme diferite. Ea poate face enorm de mult bine, ca și enorm de mult rău și conștiința fiecăruia decide aceste separări. O mică orientare ar fi ca în anumite situații să nu vorbești când trebuie să taci și să nu taci când trebuie să vorbești. Printre altele, tăcerea poate exprima o afirmație sau o negație, o apreciere sau o jignire, bucurie sau un necaz (rabdă inimă și taci!), o bunătate sau o răutate, poate fi o proprie reordonare a gândurilor, o meditație, o supărare sau o odihnă a minții, o recunoaștere că nu ești în temă, o așteptare sau o nedreptate, evitarea unor turnătorii și atâtea altele. Pe la noi este o vorbă: „O tacă, face o vacă!”, în anumite situații. Câte tăceri am făcut eu, în multele și cumplitele luni de anchete diabolice, pe care era să le plătesc cu viața, dar având în interior o bucurie enormă, care era mult peste ele, chiar și dacă plata era viața. Au fost toate spre bine. Era bucuria unei totale victorii asupra torționarilor, îndurând atâta suferință, din anchetele dure, sau a tratamentului muncilor de exterminare. Dar prin această tăcere am salvat multe pesoane de acele chinuri, am salvat vieți, iar torționarii au ramas cu un singur câștig: chinuirea mea și în rest cu mâna goală, cu nimic.

„Tăcerile mele” ar însemna „cirezi de vite”! Mi-au produs mult disconfort și suferințe acele tăceri, dar nu m-au descumpănit, am rămas același, ca înainte, neschimbat prin manifestări de conjunctură, având trăinicia mea în tăceri. Îmi însușeam un punct de vedere bun din toate situațiile, care a fost protejat de cercul închis al tăcerii mele, mai departe. De exemplu, în anchete, punctul cel mai greu de trecut a fost: „Cum a ajuns acea persoană la voi acasă, protejată?” M-am gândit mult la aceasta, mai înainte de a mă afla „față în față” și am decis să iau totul asupra mea, cu orice risc, altfel situația putea produce multe chinuri și tragedii, deci miza era mare: suferințe și vieți umane. Pentru aceasta era necesară o mică si simplă minciunică, eu fiind cu totul de o parte de situație. A fost cu mare risc, dar plină de „demnitate” și „sinceritate” nobilă pentru oameni nevinovați, care o meritau, total împotriva torționarilor. Iată cum și o minciună poate avea și intepretări diferite. Aici, prin ea, am suprimat turnătoria, am salvat oameni, fiind total împotriva mea, beneficiile fiind chinurile, cu viața în cumpănă. Am spus că-l cunoșteam de la școala din Sighet, pe acel inginer, unde mai predau studenții, din lipsă de cadre (dar nu-l cunoșteam!), că în 8 sept. 1948 l-am întâlnit venind cu profeții de la mănăstirea din Moisei (nu l-am întâlnit!) și l-am invitat la noi în vizită, câteva zile (nici nu aveam pe cine invita!). Eu am mai ramas 3-4 zile acasă, pentru a ajuta părintii la strâns porumbul, apoi am plecat la școală, la Sighet, urmând să plece și el. O tăcere completă, acoperitoare. Altele ce au urmat, le-am relatat în articolele publicate. Dupa 10 luni petrecute pe la Bistrița și Satu Mare, refuzând colaborarea cu securitatea, m-au trimis la Canal, pentru a completa cele 29 de luni de detenție, nevinovat și fără judecată, ducând cu mine 37 kg și un TBC pulmonar, confirmat de medicii lor, determinat de un tratament criminal. Au practicat refuzul oricărui tratament, ca și acela de a lua legătura cu familia (drept în vigoare, legiferat), pentru primirea unui pachet lunar de 5 kg de alimente permise și medicamente, pentru tratament. Primul pachet primit a fost în al doilea an!
Tăcerea mea a rămas neștirbită, deși era să mă lase pe acolo; era pentru ce. Tatălui și unchiului meu, învățător, ca și bătrânului Nan, implicat în aceasta, le-am salvat viața și am suprimat mai multe detenții. Tăcerea a rămas aceeași și în alte solicitări similare.

Gheorghe Bărcan
Minneapolis – Minnesota (SUA)

Foto: Ion Mariș