În vara anului 1944, eram la Socodor în județul Arad, refugiați din Sighetul nostru care rămăsese în Ardealul cedat…

Am avut de mai multe ori imaginea cerului plin de avioane (americane, România fiind atunci aliata Germaniei) care treceau pe deasupra satului și se îndreptau spre Arad să bombardeze obiectivele strategice – gara, aeroportul, fabrica de vagoane… O dată, cerul era atât de acoperit de avioane (vecinii spuneau că sunt vreo 500…) încât nu vedeam decât o sumedenie de puncte argintii… și un fior de groază ne cuprindea pe toți…. auzisem că la unul din bombardamentele precedente unele bombe căzuseră deasupra parcului din Arad, victime căzând civilii care se refugiaseră acolo crezându-se mai feriți…

Pe 11 septembrie 1944, mama și noi – cei patru copii – am părăsit Socodorul fugind din fața ofensivei germano – maghiare (România schimbase alianțele la 23 august) și în Arad a trebuit să schimbăm trenul spre Simeria și de acolo la Vulcan, pe valea Jiului (unde ne aștepta tata). În cele câteva ore cât am stat în Arad (în gară se vedeau urmele bombardamentelor din zilele anterioare), eu și mama am mers în vizită la doamna învățătoare Berinde, tot o sigheteancă refugiată, ca să o convingem să plece și ea. Băieții au rămas în gară cu Petrică, soldatul pe care tata l-a trimis după noi (Dinu avea opt ani, Sandu cinci, Mircea patru…). Atunci ne-a surprins alarma aeriană – ne bombardau nemții de data aceasta – și noi ne-am ascuns într-o tranșee de la marginea aeroportului așteptând cu groază bombele… N-au căzut acolo atunci, avioanele depășind Aradul spre Timișoara sau în altă direcție… Când ne-am întors în gară, soldatul cu băieții nicăieri… ne-am imaginat ce putea fi mai rău… Din fericire, au apărut în curând. Când se dăduse alarma, Petrică, inteligent și bine instruit, a luat repede o trăsură și a somat vizitiul să-i scoată în afara orașului unde pericolul era mult mai mic… Am scăpat. Seara, eram la tata la Vulcan, răsuflând ușurați.

Dă-ne Doamne, pace pe pământ !

Prof. Aurelia VIȘOVAN

În 1940, când nordul Ardealului a fost cedat Ungariei, aveam vârsta de 7 ani… Locuiam în Sighet, părinţii mei erau învăţători la aceeaşi şcoală, iar noi, cei trei copii, eram crescuţi în dragoste de Dumnezeu şi ţară. Tata era ofiţer în rezervă; imediat a fost suspectat de spionaj de către noile autorități şi urmărit pentru a fi arestat. Mama era gravidă cu al patrulea… Refugiul era singura soluţie. În septembrie, la intrarea trupelor de ocupaţie, am fost somaţi să părăsim casa în trei zile!

Era o casă modestă cu 3 camere, în care locuiam cu chirie, lângă biserica de la Cămara. Exact la trei zile, mobila ne-a fost scoasă în curte, iar noi, copiii, împrăştiaţi pe la vecini. Mama s-a dus la bunica, sus pe deal, pe Bagna. Eu eram găzduită la familia Marina, o familie cu mulţi copii, dar cu suflet de aur. Abia după două săptămâni a reuşit mama să obţină paşapoarte, deoarece ultimul tren românesc plecase deja. Până a găsit cumpărători la mobilă, a mai vândut şi ceva pământ din averea ei – fără bani nu puteam pleca! – îmi amintesc că treceam pe lângă casă şi vedeam mobila în curte, bătută în voie de ploile de toamnă.

În acest timp, tata se ascundea pe dealul Solovan, iar noaptea dormea când la un prieten, când la altul. Aveam 7 ani şi câteva luni…, nu-nţelegem multe din câte ni se întâmplau.

Am urcat în tren fără tata, plângeam întruna, credeam că a pierdut trenul și am rămas fără el… Abia după o oră a intrat în compartiment. Cum se pot imprima în memoria unui copil asemenea imagini şi cu atâta forţă? Pe peron era un frate de-al mamei, singurul care ne-a condus, pentru că ne-a adus o parte din banii pentru pământ, în ultima clipă.

…Satu Mare, noapte, ploaie, transbordare; Oradea, la fel… până la Salonta, apoi, iar separaţi de tata, noi într-o trăsură, el – înainte – în alta.

Atunci am văzut pentru prima dată un punct de frontieră. În mintea mea obosită, nedormită, fără prea multă înţelegere, s-au înregistrat două bariere. La prima, un drapel, la a doua, altul. Când am zărit tricolorul nostru, am început să plâng – făcusem străjerie un an întreg.

Văzând că tatăl meu a reuşit să treacă, un ofiţer care a sosit cu o maşină în ultima clipă a vrut s-o oprească pe mama, spre a-l aduce pe el înapoi, dar celălalt, care verifica actele la barieră, privindu-ne când pe copii, când pe mama, a zis ceva în limba maghiară şi i-a întins mamei încet paşaportul. Barierele s-au deschis aproape simultan, pentru că toată scena era urmărită febril și de unguri și de români.

Arad – o lună la hotel, toți într-o încăpere. Tata la Bucureşti, pentru a cere posturi la minister. Când aproape ni se terminaseră banii, părinții au fost repartizaţi ca învăţători la Şcoala din Socodor, judeţul Arad. Acolo aveam să locuim, ca refugiați, cu foarte multe greutăți, până după 23 august 1944.

Prof. Aurelia VIȘOVAN

Partidul Comunist Român (doar cu numele…) a cucerit treptat puterea în țară începând cu 23 august 1944 ajungând, prin presiunea armatei sovietice, la o dominație totală după falsificarea alegerilor din noiembrie 1946 și eliminarea forțată a regelui Mihai la 30 decembrie 1947. Nimic nu mai stătea în calea arestărilor, confiscărilor, falsificărilor și abuzului instituționalizat iar Partidul părea un monolit indestructibil… Și totuși, după câțiva ani, în interiorul puterii comuniste se produce un veritabil cutremur – trei lideri de mare greutate: Ana Pauker, Teohari Georgescu și Vasile Luca sunt acuzați de abateri doctrinare și înlăturați de la putere. Greu de crezut… și totuși, din această “furtună” de la București o pală de vânt m-a „suflat” și pe mine…

Era în iunie 1952… ultima zi din anul I de facultate la Cluj, aveam bagajul făcut, deşi trenul de Sighet era doar seara, în mod surprinzător ni se cer carnetele U.T.C… aparent, pentru verificarea cotizaţiilor… şi se anunţă o şedinţă fulger pentru ora 13. Prezenţi – fără murmur – priveam prezidiul. Într-o tăcere de gheaţă, în amfiteatrul „Nicolae Iorga” se dă citire unui adevărat rechizitoriu:

– Tovarăşi, partidul nostru se întăreşte purificându-şi rândurile. În Comitetul Central, „deviaţioniştii de dreapta” Ana Pauker, Teohari Georgescu, Vasile Luca au fost demascaţi şi excluşi din P.C.R.! U.T.C.-ul, ca rezervă de cadre a partidului, se va întări procedând la fel. Printre noi s-au strecurat fii de duşmani ai poporului. Propun excluderea lor. Cine-i pentru, cine-i împotrivă, cine se abţine? Vom vota în bloc!

Frazele mi se păreau cunoscute, când deodată aud: „Cetăţeana Chindriş Aurelia, rude chiaburi, tatăl condamnat politic…” (termenul “cetățeană” semnifica faptul că nu mai eram „tovarășă” cu ei…). Eram mai mulţi în această situație. Ne-au cerut să părăsim imediat sala. Eu, fiind ultima, am coborât trecând prin fața prezidiului și le-am strigat într-o limbă „imperialistă”: Good bye, domnilor! și am trântit ușa cu toată puterea.

Așa am fost dată afară din U.T.C., o organizație în care nu cerusem eu să intru, doar că U.A.E.R. (Uniunea Asociațiilor de Elevi din România) fusese înghițită la un moment dat de U.T.C., ca acesta să capete așa numitul „caracter de masă”…

Deci, pe verticala politică, de la Ana Pauker până la mine, „purificarea” s-a realizat !

Prof. Aurelia VIȘOVAN

Sursă foto: wikipedia