În atmosfera de reculegere din preajma Luminației, amintirile despre cei dragi și plecați demult, ne năpădesc…

… 1944… Eram în refugiu la Socodor, în județul Arad, aproape de granița cu Ungaria… stăteam acolo de patru ani… din ’40, de la cedarea Ardealului de nord. Tata, învățătorul Ion Chindriș, ofițer în rezervă concentrat, a fost pe front în Rusia, apoi o vreme n-am mai avut nicio veste de la el. Eu, în vârstă de 11 ani și cei trei frați mai mici am rămas cu mama… La liceu la Beiuș (patronat de călugarițe greco-catolice) n-am mai mers din aprilie, fiind transformat în spital militar. La 23 august ne-am bucurat, ni s-a spus că e pace, deci tata va veni acasă; mai mult, noi refugiații speram că ne vom putea întoarce în Ardealul cedat…

Dar imediat armata maghiară ajutată de nemți ne-a atacat. Luptele erau inegale, frontul de vest nu era asigurat. Frontiera – la 12 km de Socodor – a devenit câmp de luptă. Nu știam ce se întamplă acolo dar căruțele cu răniți treceau zi și noapte prin fața școlii în drum spre spital. Erau elevii de la Școala de ofițeri din Ineu. Tunurile se auzeau fără întrerupere, lumea din sat încerca să plece înspăimântată. Eram și eu îngrozită. O imploram pe mama să plecăm și noi dar ea declara răspicat : “-Nu plec nicăieri! Am mai plecat o dată cu hainele de pe mine!”… De la tata, nicio veste.

După 20 de zile, în 10 septembrie un soldat ne bate la ușă. Se înserase deja. Era trimis de tata. “-Nu vă speriați! M-a trimis domnul locotenent Chindriș să vă duc cu primul tren la Vulcan, pe Valea Jiului. Nemții și ungurii au dus trupe noi, în 2-3 zile vor rupe frontul. Aveți încredere în mine. Eu sunt ordonanța dumnealui. Și eu sunt din Maramureș…” Mama a rămas fără grai. Noi copiii strigam de bucurie. Dezmeticită, mama își freca mâinile: “-Dar cum pot să împachetez așa de repede? N-am nici valize, nici lăzi… -Nimic, doamnă ! Am ordin să iau o valiză cu mâncare pe o zi și una cu haine de schimb. Atât. Cu mai mult nu vom putea urca în tren.” Mama a început să plângă în hohote că nu pleacă. Soldatul știa că a primit un ordin și că trebuia să-l execute…

A doua zi dimineața abia am reușit să urcăm în tren. Peronul gării era plin, trenul avea ciorchini de oameni și pe scări. Soldatul și-a făcut greu drum. Pe cei trei băieți i-a urcat pe fereastra vagonului și eu cu mama era să rămânem jos. Să știți că scenele din filme nu sunt deloc exagerări.

Drumul de la Socodor la Vulcan l-am făcut în 20 de ore, cu trei schimbări de tren. În Arad ne-a surprins o alarmă aeriană. De data aceasta erau avioane germane (cu câteva luni înainte fuseserăm bombardați de americani), dar au bombardat la mare distanță. Eram adormiți când am ajuns la Vulcan. Tata ne așteaptă în gară, nu-l mai văzusem de nouă luni. Primul lucru ce i l-a spus soldatului și mamei: “-Nemții au rupt frontul, astă seară au intrat în Socodor și Chișineu – Criș. Slavă Domnului că sunteți aici!” Bucuria noastră a fost imensă iar soldatul era fericit și mândru că își făcuse datoria.

Am rămas la Vulcan un an și trei luni… apoi războiul s-a terminat și ne-am întors la Sighet… și viața a mers mai departe și cu bune și cu multe necazuri… tatăl meu a făcut închisoare sub comuniști și apoi a murit tânăr, la 50 de ani… mai târziu a murit și mama și toți frații mei, am rămas doar eu…

Soldatul care ne-a salvat atunci se numea Petru Vașvari – nenea Petrică, cum a rămas de atunci în memoria noastră. S-a întors și el la Sighet unde a trăit până la adânci bătrânețe. L-am mai văzut de câteva ori și de fiecare dată bucuria a fost reciprocă, ne unea această amintire dramatică dar cu final fericit… Ultima dată l-am văzut în 2003, acasă la el pe strada Gheorghe Doja… apoi la scurtă vreme am aflat că trecuse la cele veșnice.

I-am căutat mormântul în cimitir, am aprins o lumânare și am spus o rugăciune. Dumnezeu să-i binecuvânteze pe toți binefăcătorii noștri !

Prof. Aurelia Vișovan

sursă foto: http://transilvaniareporter.ro

Dacă pînă mai ieri stăteam cu căldura pornită şi înfofolită prin casă, azi stau în balcon şi fac plajă la aproape 30 de grade. E o anomalie pe care n-o înţeleg. Îţi dai seama cam ce se petrece cu organismul de la minus noaptea sau cu o zi în urmă, pînă la peste 30 de grade în decurs de cîteva ore. Alina resimte cel mai acut aceste fluctuaţii: e permanent răcită. O mai ajută şi mediul de la şcoală, încărcat cu viruşi de la toţi copiii şi de la aerul condiţionat, reglat cînd pe rece, cînd pe cald. Cred că şi experienţa aceasta o face să mediteze mai profund dacă merită schimbată America cu Europa. Eu una zic că nu.

De o vreme am simţit că nu mai am ce scrie. Că ce a fost de văzut, am văzut. Totuşi, am mai avut o experienţă “nouă” şi, ca să nu o uit, am să o imortalizez în scris. Tot le amintesc alor mei că vreau să vizitez Southforcul unde s-a filmat Dallas-ul, ca să îmi fac o idee despre ce am văzut şi mi-a încîntat la momentul acela, tinereţea. Ce a înţeles Dani, încît s-a sfătuit cu un prieten de al lui şi au luat bilete la fotbal american cu 2 echipe puternice. Una dintre ele era reprezentanta Universităţii North Texas, favorita băieţilor. Drumul pînă acolo ne-a luat vreo 4 ore, dus-întors. Stadionul era amplasat în incinta campusului universitar pe sute de hectare, ce cuprindea întreaga locaţie universitară. Era ca un oraş cu Poliţie proprie, spital. Magazine, absolut tot pentru studenţi. Maşina a trebuit să o lăsăm în parcare, noi trebuind să o luăm la picior, preţ de cîţiva kilometri. Din toate părţile, de pe toate colinele din jur, puhoi de oameni se îndreptau spre stadion, îmbrăcaţi în culorile echipei gazdă, adică verde – negru. Ca la noi la 23 august. Peste tot chioşcuri cu grătare şi cîrnaţi, bere, rulote cu suporteri veniţi din toate colţurile Texasului, muzică dată la refuz.

După ce ne-au puricat şi scanat, ne-au dat drumul în „arena leilor”. Imaginează-ţi o arenă ca Arca lui Noe, construită încît aveai impresia că ajungi din colţurile cele mai înalte, în cer. Bătea şi un vînt şi trebuia bine să te ancorezi să nu te ia cu totul. Arena era ca un cîmp de luptă. O fanfară uriaşă, compusă mai ales din saxofoane, învîrtite de după cap, tobe ce îţi spărgeau timpanele şi o armată de majorete cu pămătufuri în mînă, ţineau spectatorii cu sufletul la gură şi stomacul în gît pînă la începrea meciului.

Era ca un fel de ritual de intimidare a adversarului, de năucire, ca să se vadă cine-i şeful! Pentru cei iniţiaţi era ceva normal. Pentru mine era ca şi cum aş fi picat direct în bătălia de la Neajlov a românilor cu turcii. Stadionul plin! Majoritatea coloraţi în verde-negru, puţini în portocaliu (cei din echipa adversă). Nu era american să-l vezi că-i stă gura. Toţi ronţăiau şi beau din nişte borcane mari, Coka Cola cu gheaţă. Era o fojgăială continuă. Cum li se gătau cutiile şi ronţăielile, cum fugeau după altele. Cred că aieştea din cauză că văd prea multe meciuri în viaţa lor, ajung să fie obezi.

La un semnal s-a retras fanfara şi exact cum se dau drumul la tauri la coridă, aşa s-au slobozit şi jucătorii din nişte grote de sub tribune, la mijlocul terenului. Arătau exact ca nişte lăcuste verzi-negre şi portocalii, faţă în faţă, cu nişte grilaje pe chipuri, proţăpiţi ameninţători, nemişcaţi, pîndind fiecare reacţie a celuilalt. Jur ca n-am vazut mai încîlcit joc decît acest fotbal american. Nu am înţeles nimic, nu am văzut minge, n-a dat unul cu piciorul, n-am văzut poartă, numai ce ne trezeam cu salve de tun care marcau fiecare gol şi fanfara urla ca bezmetica, încurajîndu-i în momentele decisive.

Aveau un tun cum numai în filme am văzut: adevărat, încărcat cu praf de puşcă, ce-ţi spărgea timpanele. Se ridica partea de răsărit a stadionului ce urla „North!” iar cea opusă striga „Texas!” I-au marcat echipei portocalii 21 de goluri. N-am văzut mingea, decît un muşuroi verde – negru – portocaliu, care se spărgea, se împiedicau unii pe alţii, cădeau ca nişte bosaci, dar se ridicau fuguţa.

Eu, care cu gîndul zburdez şi unde n-ar si hia, am făcut aşa o legătură între fotbalul lor american şi realitatea imediată. Echipa verde – neagră ce a dominat, am comparat-o cu America iar pe cea portocalie, ce a fost bătută, CU RESTUL LUMII. Prima: cu toate mecanismele din dotare (fanfara ce îţi lua auzul, alămurile zăngănitoare, tunurile, cei îmbrăcaţi ca ei, ce urcau la unison aceleaşi slogane) şi a doua echipă portocalie (musafira), adusă ca ei să îşi poată arăta supremaţia. Adică Big Brother, faţă în faţă cu Mic Prostăr. Niciodată nu şi-ar fi putut arăta supremaţia dacă nu era cealaltă echipă sortită eşecului de la început.

Aşa e şi societatea americană. E frumoasă, atrage pe mulţi ca zepelinul, musca, ai vrea să te răzgîndeşti dar lipiciul nu te mai lasă. Fericit de musca „cu nas” ce nu se lasă ademenită de zepelin. Mai are o şansă. Dani de multe ori zice că dacă ar fi să o mai ia de la început, nu crede că ar mai alege America. Alina a avut şansa să dea tîrcoale zepelinului, dar să nu se aşeze încă pe el. Eu sper să zumzăie înapoi în Italia. Poate ar fi regretat toată viaţa că n-a încercat, dar trăind printre americani, lucrînd alături de ei, a înţeles că e foarte mare preţul de a locui aici…
(Dallas, 9 ianuarie 2014)

Ileana Pisuc