Am ales acest titlu pentru articolul de faţă, deṣi mai departe nu va fi vorba nici de doctorii (cu prima silabă accentuată) care îngrijesc bolnavii, nici de doctorii (cu ultima silabă accentuată), medicamentele pe care le luăm pentru vindecare.

Un singur cuvânt, doar un singur cuvânt scris, nu ne poate fi câteodată de-ajuns ca să-l pricepem.

Doctorii, sau doctorii?… După cum se vede, acelaṣi cuvânt, scris la fel, dar semnificaţia lui depinde de modul cum îl pronunţăm. E doar un exemplu. Ca el, sunt multe. Cu toate acestea, limba română scrisă continuă să fie lipsită de accentele care ar lămuri din start despre ce-i vorba, la ce se face referinţă.

Nu-i prima dată când mă plâng de indiferenţa cu care stâlcesc (unii dintre noi) limba română. N-am de gând să reiau nimic aici. De data acesta vreau să ridic aṣa, ca o „Suflare de vânt”, inspirat pentru expresia din ghilimele de titlul volumului cu 100 de poezii scrise ṣi cântate de Bob Dylan ṣi adaptate la limba română de Mircea Cărtărescu, o problemă.

Academia Română n-are nimic de zis? Un comunicat, ceva, acolo? Să ṣtim ṣi noi că există, că le pasă (academicienilor) despre ce se vorbeṣte ṣi cum se scrie ṣi se vorbeṣte româneṣte?

Citez din pressone.ro referitor la poemele lui Bob Dylan traduse: „Ceea ce îl face cu totul special este tălmăcirea poemelor de către Mircea Cărtărescu, în direcția căruia se îndreaptă majoritar speranțele românești la un Nobel literar […]. Rescris de Cărtărescu, Bob Dylan capătă viziune, așa cum are și în original: „Câţi ani pe pământ poate-un pisc să existe/ Până ce spălat e de mare?/ Şi câţi ani poate un popor să reziste/ Până la visata eliberare?/ De câte ori te prefaci că eşti orb/ Ca să nu vezi lumina cea mare?/ Răspunsul, prietene, e suflare în vânt/ Răspunsu-i suflare în vânt”.”

Pe 3 februarie 2023, pe www.cotidianul.ro se putea citi: „Mircea Cărtărescu nu prea are noroc atunci când vine vorba despre academii. Ani de zile s-a vehiculat că opera sa ar putea convinge membrii Academiei suedeze să-i ofere premiul Nobel. Nu i-a ieșit. Cel puțin deocamdată. Mai nou, ar vrea să fie membru al Academiei Române. Pare că nici aici nu i-a ieșit. Tot deocamdată.”

Nu-i treaba mea să-mi dau cu părerea dacă media de vârstă a academicienilor români ar trebui scăzută prin acceptarea unui nou membru ca Mircea Cărtărescu, dacă scriitorul merită sau nu Premiul Nobel pentru literatură. Pot, în schimb, să constat că din lunga listă de academicieni, cu arta scrisului se ocupă acum doar patru (sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Lista_membrilor_Academiei_Române).

Mi-am permis să (mă) întreb ce mai fac academicienii noṣtri pentru că uneori se dovedesc a fi
implicaţi în mersul ṣerpuit al lumii. De exemplu, pe 11 februarie 2017, se putea citi: „84 de academicieni români reclamă falsificarea istoriei, globalizarea, vânzarea pământului și pierderea resurselor. Iată apelul lor menit să prevină destabilizarea țării″. (sursa: http://www.cunoastelumea.ro)

Dacă citim ce scria pe https://www.libertatea.ro/stiri/frauda-academia-romana-indemnizatii-academicieni-murit-3065275 în 14 iulie 2020, cred că doctorii pentru suflet ne-ar prinde bine.

Măcar puţin, până trece o „Suflare de vânt”…

Horia Picu

În localitatea Giulești, județul Maramureș, a fost înființat Centrul de Cercetări Istorico – Teologice ale Credințelor și Cultelor din Maramureș, care a primit aprobarea de a funcționa sub egida Academiei Române conform exigențelor impuse. Directorul onorific și organizatorul acestui Centru a fost acad. Alexandru Surdu, vicepreședinte al Academiei Române și președintele Secției de Filozofie, Teologie, Psihologie și Pedagogie a Academiei Române, iar directorul efectiv este dr. Livia Ardelean, consilier superior la Serviciul Județean Cluj al Arhivelor Naționale. În organigrama Centrului există mai multe departamente coordonate de către anumite personalități cultural-științifice maramureșene.

În perioada 13-14 septembrie, are loc inaugurarea acestui Centru, dotat conform cerințelor solicitate de Academia Română.

Având în vedere că deschiderea Centrului are loc în anul Centenarului Marii Uniri, dedicăm și noi acest eveniment memoriei eroilor care s-au jertfit pentru acest ideal al românilor, motiv pentru care în sala de conferințe a clădirii Centrului va fi dezvelit un grup statuar în lemn executat de către sculptorul maramureșean Ioan Bledea, grup care simbolizează plecarea maramureșenilor din Giulești cu căruțele spre Alba Iulia.

De asemenea, în cadrul evenimentului, va fi vizitată și Casa Memorială Dr. Ilie Lazăr cel care, împreună cu alți patrioți maramureșeni, a mobilizat satele din dreapta și stânga Tisei pentru a participa la Marea Unire de la 1 Decembrie 1918. Ilie Lazăr și-a adus o impresionantă contribuție și la intrarea armatei române în Maramureș în vederea eliberării acestuia de sub ocupația bolșevică.

La acest moment sperăm să fie prezenți acad. Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române, acad. Alexandru Surdu, vicepreședintele Academiei Române, George Ivașcu, ministrul Culturii și Identității Naționale, episcopii celor două culte din Maramureș (ortodoxă și greco-catolică), precum și actorii Florin Piersic, Dorel Vișan, Maria Ploae și regizorul Nicolae Mărgineanu, care vor realiza un scurt recital de poezie.

În data de 14 septembrie va avea loc și o sesiune de comunicări științifice sub egida Centrului, Simpozionul Național Istorico-Teologic din Maramureș, ediția a IV-a, Personalități maramureșene participante la Marea Adunare de la Alba Iulia, dar și lansarea cărții Destinul unui erou (învățătorul Grigore Țiplea – reprezentantul învățătorilor maramureșeni la Marea Adunare de la Alba Iulia), autor, dr. Laurențiu Batin, carte apărută la Editura Ethnologica, Baia Mare și prezentată de prof. Doina Voina și dr. Ștefan Mariș, redactor șef al Editurii Ethnologica.

Primarul comunei Giulești,
dr. Laurențiu Batin

Sâmbătă, 4 aprilie 1953, AIUD

Distinsului meu PROFESOR,
Gheorghe Brătianu

Rândurile care-mi vin acum în minte și pe care le voi așterne pe hârtie, sunt mai mult o revelare a adevărurilor, nu atât pentru domnia ta, cât pentru mine… sunt, dacă vrei, o spovedanie… Mâine sunt Sfintele Paști, ar fi trebuit să ne bucurăm de lumina Învierii… aici, în locul în care mă aflu, în ultimele zile mi-au revenit obsesiv în minte versurile lui Iorga „a fost tăiat un brad bătrân/fiindcă făcea prea multă umbră /și-acuma din pădurea sumbră/ se auzea un glas plângând”.

Basarabia, Bucovina de Nord, Ardealul de Nord, Cadrilaterul – știam din prelegerile domniei tale că ne-au fost răpite „fără luptă”, prin dreptul forței, printr-un dictat, într-o vară a suferinței.

Pentru Bucovina ai luptat, voluntar, în primul război mondial și acum, eu, profesorul dorit de noile vremi, trebuie să neg tot acest trecut românesc al meleagurilor pe care le iubeai atât, trebuie să învăț copiii acestei țări un neadevăr, doar pentru a face dovada reeducării mele, a atașamentului meu față de o cauză în care nu cred, în care nu mă regăsesc și pe care nu o văd ca pe o soluție pentru țara mea… Să renunț la calitatea actului educațional, la principiile desăvârșite în anii studenției, la gândurile libere… E prețul pe care ar trebui să-l plătesc pentru o libertate a trupului, pentru ca acesta să se miște, să doarmă, să se trezească, să privească peste umăr dacă nu cumva e urmărit… E o libertate ce se conturează, dar pe care sufletul și mintea mea nu o acceptă.

Să-ți spun ceva Profesore, nu pentru mine îmi pare rău… Eu am apucat să trăiesc niște clipe minunate, niște vremi care, deși tragice, își au farmecul lor… Îmi pare rău pentru copiii care au crezut în mine și care mi-au împărtășit ideile, dar de care ei nu au avut milă… Închipuie-ți că, alături de mine, au ridicat din clasă vreo 20 de elevi, niciunul mai mare de 16 ani… Sunt copii, dar se războiesc până și cu ei, îi enervează maturitatea vârstei lor, faptul că văd dincolo de ceea ce le este permis să vadă, de ceea ce li se impune… Trebuie reeducați, când ei sunt foarte bine educați…

Știi la fel de bine ca mine cât a trudit și suferit țăranul român pentru a avea un petic de pământ al lui, pe care să-l lucreze și apoi să-l lase moștenire copiilor lui… Uite, acum, acel țăran, care a clădit o țară cu palma lui, este numit chiabur și pământul i se ia… Acel țăran ce se află la temelia neamului nostru nu mai corespunde noilor vremi, trebuie schimbat, trebuie colectivizat, pământul trebuie să dea rod conform planurilor…

Nu știu de ce, tocmai acum, în aceste momente de cumpănă pentru mine, îmi revin în minte prezentările legate de „Chestiunea Mării Negre”, de spațiul de securitate, spațiul etnic și spațiul vital… Sunt convinsă că ultimul, spațiul vital este negat de aceste forțe asa zis noi; pe care le simt cum se întind tenebroase, încercând să pătrundă în întreaga noastră ființă.

Caut în acest loc spațiul de securitate și nu îl găsesc. Acum, mai mult decât oricând înțeleg de ce te-ai opus cu atâta vehemență alăturării României – Rusiei. Îți înțeleg acum, în întunecimea temniței de la Aiud, marea admirație pe care ai purtat-o „Uriașului” tău mentor, a cărui moarte nu ai iertat-o și nu ai acceptat-o, la fel cum înțeleg, de ce ai primit în 1942 titlul de Membru al Academiei Române.

Nu înțeleg de ce noi, cei care am scăpat de la Stalingrad suntem obligați acum, să construim drumuri fără pulbere pentru alții, să ne mințim propria conștiință, să spunem negrului alb… și roșului bine… Să negăm orice altă credință… să ne ascundem pentru a ne ruga… să evadăm din propriul timp…

Nu știu dacă sentința care îmi va fi aplicată e cea corectă. Nici nu vreau să știu acum… Atât cât mai pot să-mi păstrez conștiința curată, nealterată, știu că am făcut ceea ce trebuie.

Nu văd un viitor în crearea omului nou, nu cred în delațiune, nu e o soluție reeducarea… Acum, dragostea de țară se cheamă trădare și uneltire împotriva intereselor poporului.

Într-adevăr, sunt tânără, dar îmi accept sentința nu pentru a deveni martir, ci pentru că pur și simplu, asta am învățat, asta simt… Sentința aceasta este oricum mai ușoară decât cea a istoriei înseși.

Nu-mi voi cunoaște niciodată copilul, dar sper ca el să nu fie unul din acei oameni noi, dorit a fi creat, sper să înțeleagă… să nu uite… să poată ieși la lumina adevărului…

Interesant că-ți scriu aceste rânduri când, de fapt, eu nu mai știu nimic de soarta domniei tale, la fel cum ai mei nu vor afla nimic despre a mea… mă voi volatiliza, dar o voi face fără a nega ceea ce am învățat din prelegerile domniei tale.

Într-un fel sau altul, se pare că soarta ne va face să ne întâlnim, simt că, pentru mine, sentința a fost dată… curând va fi îndeplinită… nu am voit a mă lepăda de învățăturile domniei tale… E întuneric, dar uite, în sufletul meu e, parcă, mai multă lumină… Hristos a înviat din morți!… Bătăile nu mă mai sperie… Puteam fi moartă ori reeducată de mult, era decizia mea…

În celula neagră mă întăresc cuvintele pe care le-ai spus dușmanului atunci când încerca să te convingă să te dezici de convingerile tale, promițându-ți un tratament și un comportament mai uman: „Și d-voastră o să pieriți într-o zi, dar nu-i tot una să pieri cu demnitate sau cu lașitate.”… Decât să trăiești în genunchi, mai bine mori în picioare!

Mă voi supune sorții, decât noii ideologii, decât să accept plânsul tăcut al Basarabiei și-al Bucovinei, decât să accept că acolo, neamul românesc este ucis, decât să închid seară de seară ochii având în față imaginea familiilor obligate să plece spre nicăieri, în pribegie, doar pentru a li se pierde urma, doar pentru ca ideea de român să dispară.

Scriu această scrisoare fiind convinsă că, înaintea domniei tale, ea va fi citită de alții, că niciodată nu voi ști dacă ți-a parvenit, dacă ai reușit să o citești, nu voi avea confirmarea acestui fapt… nu voi primi niciodată răspuns… pot să mai sper doar, că cei care vor desface primii plicul, nu vor uita că bradul cel bătrân „folos aduse cât fu viu/și mort acuma, când se duce/ce alta poate a vă aduce/ decât doar încă un sicriu”, căci, nu- i așa, maestre, „adevărul ramâne, indiferent de soarta celor care l-au servit .”

Cu adâncă prețuire,
fosta dumitale studentă, Sebastiana Joicaliuc

N.R. Articol publicat în numărul din septembrie 2016 al Revistei „Gemina” (Revista Cercului de Istorie al C.N. „Dragoș Vodă”, Sighet)