DIN ROST ÎN ROST….

Adina CURTA

Nimic nu rămâne fără rost. Când nu mai are unul, apare altul…

Cine a citit Nouă vieți, prima carte a Crinei Voinaghi (2017), va regăsi în Schimbarea și alte povestiri (2020) confortul lecturii gratifiante, plăcerea incursiunii într-un obișnuit nebătător la ochi, dar cu potențial neprevăzut și  frisonul   contactului cu dimensiuni mai puțin accesibile.

Tonul, dat încă din titlu, pare să fie cel al schimbării care merge de la deplasare la întorsătură și transformare. Depinde de căutătura ochiului cititor…

Personaje naratoare în tot felul de ipostaze, persoane întâi masculine și feminine, mai tinere sau nu prea, cu sau fără soț/ie, persoane mai îndepărtate de vorbitor – de rangul trei al gramaticii – cu priviri băgărețe, toate puse pe povestit, adică pe descărcat. Că materia primă, respectiv viața cu ale ei, nu lipsește. Nici nu începe, nici nu se sfârșește, indiferent ce-ar spune sau ce-ar păți unul sau altul. Ea doar este. A nu se confunda cu realitatea care, în doză prea mare, poate deveni stresantă. Vezi 6.40. Caz în care,  reguli menite să țină haosul în frâu, pot fi temporar abandonate sau, culmea!, ca să nu dispară de tot, preluate pe nesimțite tocmai de inițial oponenți. Pentru că nimic nu trece fără a lăsa urme, și nici măcar nu ai putea spune că sunt cele mai importante.  

Bine zicea Shakespeare: Mult zgomot pentru nimic. Dar una este să fii de acord cu o zicere celebră despre care auzi la cursul de literatură universală, și alta este s-o întorci pe dos în favoarea ta, cu larma de rigoare. La cursul de literatură universală unde proful tău preferat intră, într-o anumită dimineață, îmbrăcat cu o salopetă de zugrav albastră, pătată din loc în loc cu alb. Pentru că se consideră important, cel mai important, pentru că își permite să facă ce-i place (să zugrăvească, în cazul de față) și își apreciază într-atât viața personală încât nu lasă pe absolut nimeni să-l calce în picioare. (Proful meu preferat)

Atunci când te cheamă Adela, dar tu ești, de fapt, Melania și n-ai știut până la un moment dat…Atunci viața ta capătă, în răspăr, un sens pe care n-aveai cum să-l bănuiești. Porți numele Adela, da, dar asta nu înseamnă că exiști. Cel puțin, nu pentru mama ta. Pentru ea n-ai prea existat ca Adelă, atâta timp cât viața a ținut-o ocupată cu una, alta. Cât a distras-o. Când și-a retras distractorii – ca la testele cu alegere multiplă – mama s-a întors în punctul inițial. În preajma nașterii tale. Iar tu, care acum o îngrijești, ai impresia că ani de zile ai fost victima unei farse. O farsă în care ai început să joci în momentul în care, în loc să intri în lume cu numele pregătit și dorit de mama ta,  Melania, te alegi cu Adela,  nume  pus de Mișu, soțul mamei. N-am zis tata, am zis soțul mamei. Ești sau nu ești numele pe care îl porți. Putem spune și altfel: îți porți sau nu îți porți numele destinat. (Despre Adela)

Bunicii. Așa bătrâni cum sunt, au puteri miraculoase. O poți spune acum, retrospectiv, fără nicio ezitare, încredințat că totul avea o culoare, un miros, o muzică interioară, iar universul era suficient de mare. Cât să găzduiască și bunici, și copii laolaltă. Și, cel mai important, telefoane care nu dau niciodată vești proaste. Veștile proaste există, de ce să nu recunoaștem, dar ele vin doar prin telefoane de adulți. Indiferent de brand. Și, evident, în case fără bunici. (Trei la masă)

Plăcerea de a savura, liniștit și cu multă poftă, un pahar cu apă, nu este de ici de acolo. Ea pare să vină în viața cuiva abia când începe să aibă timp… să viseze. Noaptea, de bună seamă. Nu pentru că ziua ar fi foarte ocupat, dimpotrivă. Are tot timpul posibil din momentul în care nu mai are nevoie de el, de timp adică, pentru nimic. Decât, eventual, pentru a face diferența dintre orez și cușcuș. Meniu tenace de…spital? (Schimbarea)

Uneori visezi că visezi. Vis în vis. Se întâmplă mai ales atunci când trecutul se ține scai de tine și se încăpățânează  să te rezolve. Vei fi sărit peste ceva fără să rumegi suficient amplitudinea contextului, crezând că poți pur și simplu să te rupi și să ignori ce-o fi fost. Nu funcționează. Mai devreme sau mai târziu, într-un fel sau altul, vei veni la întâlnirea esențială, de neevitat. (Decizii)

Când te joci, câștigi sau pierzi. Dacă jocul este unul de competiție, vorba lui Caillois. Că dacă-i de vertij, amețești. Dacă-i simulacru, intri în vreo piele străină, iar dacă-i de hazard, te abandonezi, nu prea știm exact cui. Când ajungi la 1,55 cu tocuri cu tot (pe care, oricum, nu le porți!), ești tunsă periuță și porți ochelari cu ramă violet, ascendentul tău asupra unei semene cățărate veșnic pe tocuri cui, cu părul lung  aranjat tot timpul ș.a.m.d. ar putea fi inteligența. Doar că IQ-ul nu prea are sex-appeal…(Jocul)

Ar fi de dorit să te ai bine cu tine. Nu de alta, dar nu întotdeauna ai șansa să dai peste cineva care să te salveze de tine însuți. Sau să vă salveze de voi înșivă, dacă sunteți doi. Că te poți plictisi de moarte și unul cu celălalt. Chiar dacă îți pasezi responsabilitățile și nefericirile mărunte. Ciudat cum te atrage viața (sau karma) în locuri în care nu-ți este bine. Unde pățești câte ceva, sau te întâlnești (uf!) cu câte cineva. Nu-i musai s-o pui pe seama karmei, poate fi doar un moment prost.  Sau mai multe momente proaste. Oare chiar contează?  (Ce noroc!)

Unele sate au biserica în centru, eventual pe lângă școală, primărie etc. Altele, în mijloc. Pentru că sunt atât de mici încât n-au centru. Circulație restrânsă, limitată, dar zvonurile nu au nevoie de mijloace de transport. Tehnologia cu reprezentantul ei cel mai popular, internetul, îi ademenește pe copii, exploratori din fire. Dar laptopul cu filme porno – ce-or mai fi și alea? –  al lui moș Costel, este bine păzit de câini ciobănești. Nicio problemă! La toamnă mergem la liceu. (Satul)

Nici chiar așa! Doar n-ai vrea să-ți vezi iubita dansând pe Chop Suey! Nu, n-ai vrea. Nici ea nu vrea. Se ferește să vrea ceva. Îi place Nichita Stănescu, depozitează multe tristeți, absențele tatălui, furiile mamei. Nu-i plac gândurile, o sperie, le alungă cu ce poate: o relație, o pisică, niște tequila etc. Inerția este mare, învinge de fiecare dată. Schimbarea n-are nicio șansă, că bine zice tanti Dumitrița.  (Chop Suey)

De ce să nu-ți faci timp de o cafea cu o fostă colegă întâlnită după…..ani? Care te pune la curent cu actualitatea etichetelor. Cam nasoală, eticheta – curvă, dar asta-i viața! Nu, nu ea. Mădă! Ce bine că există câte-o Mădă care să servească drept ecran de proiecție. Este și acesta un mod în care viața îți oferă oglinda ajutătoare. Te poți vedea în ea, te pot vedea alții, te poate și se poate înțelege cititorul. Cam așa funcționează etichetele. (Revedere)

Revederea este una cu iz de rutină când se petrece programat, din 10 în 10 ani. O tradiție rutinată sau o rutină tradițională. Din care nu te scoate nici măcar spontaneitatea ultimului moment. Nostalgiile la ele acasă. V-ar plăcea să mai fiți în liceu? Variante posibile: cu sau fără mintea de acum. Variațiuni pe tema în chestiune. Până în momentul în care, ce să vezi?, back in time, pe bune.  Vrei în trecut? Hai în trecut! Un scurt cutremur și terasa zdruncinată te conectează. Din fericire, nu sunt victime. Nici ale cutremurului și nici (de acum înainte) ale trecutului. Lăsăm trecutul să rămână trecut. (După 20 de ani)

Proști și deștepți sau, în loc de proști, să zicem fraieri. Fraieri pentru că pierd vremea cu regrete. Ce rost are ? Niciunul. Atunci hai să fim deștepți, să bem niște beri bune și să ne bucurăm că viața este frumoasă. Chiar dacă afară este foarte cald și-am rămas fără bani de smântână. Supa de păstăi congelate pe care am plănuit-o nu mai are nevoie nici de smântână, nici de sare. S-a evaporat până la fum, în timp ce, manevrând telecomanda de pe canapea, probabil că am ațipit.  (Fără regrete)

Nu suntem singuri în univers. Nici măcar în cartier. Avem vecini. Atât de bine informați încât reușesc să ne-o ia înainte în propria noastră viață. Unii sunt chiar bine intenționați și ne susțin în planuri de viitor. Pe care, dacă nu le-am făcut încă, las’ că le fac ei! Și ce-i dacă timpul nu le dă dreptate? Noi să fim sănătoși! (Vecinul)

Se poate dormi și în pensiuni ieftine, cu servicii ok. Atâta cât te țin banii. Mai ales atunci când îți dorești să rămâi puțin singură. Nu, nu cu tine însăți, pentru că nu prea știi cine ești. Știi doar că ai 32 de ani și ești speriată de o poveste de iubire care consumase tot ce putea fi consumat. Te gândești la cum ar reacționa mama ta când i-ai spune că ești, probabil, blocată în timpul altcuiva. La fel ca individul care s-a așezat într-o zi lângă tine, pe banca de pe peronul gării. Nu chiar frumos, dar interesant sau, mai degrabă ciudat, poate chiar periculos? Mama l-ar fi detestat din prima, asta-i sigur. Madame Bovary, interesantă și instructivă carte, ce bine că am citit-o! (Tristețea ochilor albaștri)

15 povestiri vrednice de citit, cu miez, la sfârșitul cărora zăbovești admirativ preț de-un înțeles, de-o nedumerire, de-o descoperire…

 

Sursă articol: Revista Discobolul nr. 280-281-282

N. r. Schimbarea și alte povestiri, de Crina Voinaghi, poate fi achiziționată de aici: carturesti.ro

 

 

Viețile sunt nouă, zice Crina Voinaghi în volumul de proză scurtă dăruit cititorilor genului în această vară¹, iar lumile sunt atâtea câte personaje. Multe și diferite, întrepătrunse și fascinatoare. Un multivers alcătuit din universurile personale elaborate sârguincios de fiecare și observate minuțios de cea care le consemnează și validează în scris existența. Din poveste în poveste, pelerinajul cititorului este unul gratifiant, presărat cu recompense pe măsura investiției în lectură. Întotdeauna este așa.

Femei, bărbați, tineri, tinere, copii și pisici, neapărat pisici, se pun în mișcare și fac să se întâmple bucăți de povești care n-au nevoie nici de început, nici de sfârșit, care par să iasă din pălăria neagră a demoazelei de pe copertă. În două momente distincte: cel al taifasului cu pisica (neagră, cu coadă lungă, băgăreață) și cel al numărului de magie pisicească, zicem noi. N-avem decât să ne luăm după coada pisicii și să urmărim pălăria.

Să nu omitem partea de avertisment, foarte important, din versurile Beatles-ilor puse pe post de motto: „Nothing is real and nothing to get hung about”. Și, anticipat, o mărturisire: după ce am citit cartea Crinei Voinaghi, mai că ne-a venit să răsturnăm acest vers și să conchidem: allistrueandallis real….

Să vedem, așadar, ce ne așteaptă îndărătul cuvintelor, pentru că ele sunt cheia de intrare în lumile și viețile promise. Ordinea este aleatorie.

Intrând în Vise(le) cu dinți ale Mălinei alături de Pițu, pisica cu coada „neobișnuit de lungă”, cititorul devine părtașul „vieții virtuale onirice” a naratoarei și își dă silința să deslușească formula alunecării dintr-o realitate într-alta. Protagonista trăiește succesiv în două lumi care și-o revendică din motive diferite. De la un punct încolo, viața ei este scenariul unui joc de ping-pong în care ea joacă rolul mingii, paletele fiind mânuite din umbră după o rânduială obscură care nu se lasă descoperită, nici înțeleasă. Rămâne certă tocmai confuzia, starea  subiacentă din care nici măcar ciupiturile repetate și dureroase nu o salvează întotdeauna. Lumea care o cheamă insistent întinzându-i mrejele somnului o ademenește într-un vis (sau ne-vis, vorba Mălinei, cine știe?) cu mulți copii, care se joacă liberi (vai, mult prea liberi!) și de foarte multă vreme (mult prea multă!). Copii cărora nu le lipsește nimic, cel puțin în aparență. În afară de…..părinți. O singură problemă au acești copii, altfel descurcăreți: nu cresc. „Suntem într-o capcană din care nu putem scăpa”, explică unul dintre ei. În numele cui o fi vorbind? Aceasta pare să fie întrebarea pe care o suscită textul în cauză, Vise cu dinți. Orice text care se respectă te pune, într-un fel sau altul, într-o postură interogativă. Unul dintre rosturile lecturii. Se naște o întrebare care ar aștepta un răspuns. Întrebarea apare în interacțiunea cu textul, dacă textul, după cum spuneam, este unul care se respectă. Răspunsul, pe de altă parte, este unul personal. Nu este rostul textului să-l formuleze. Răspunsul este de resortul cititorului. Naratoarea din Vise cu dinți are propriul răspuns: „Copiii se înghesuiau toți în jurul meu, voiau ceva de la mine, fiecare altceva și în esență toți cam același lucru. Aveau chipul meu și plângeau.” Detaliile din „vis” nu se lasă părăsite după revenirea forțată la așa-zisa realitate: „Eram cu capul pe birou, mă luptam cu niște copii disperați după puțină atenție, sătui de libertate, nimic de pe birou nu mai era în ordine și, ce e mai rău, eu mă simțeam exact ca ei.” Ne permitem să preluăm discursul naratoarei și să adăugăm: …deoarece eu eram toți acei copii…Și noi?…

Un alt soi de întâlnire cu sine este relatată (la persoana a treia, de data aceasta) de către Sofia. Întâlnirea este un text amețitor, în care ai sentimentul că intri de mai multe ori, pe mai multe uși, un text în care au loc mai multe întâlniri, cea mai cea fiind întâlnirea cu „o parte din ea lăsată în urmă, îngropată undeva, […], fără de care spera că poate să trăiască”. Peste care, adăugăm noi, s-au așezat, îndărătnic, niște măști confecționate cu grijă, animate pe criterii de „așa se face”, mesagere ale morții într-o lume din care se scapă tot prin somn, sau prin vis „sau ce o fi fost”, gândește personajul. Nu prea contează, întrucât „unele lucruri mai bine le lași așa”, socotește Sofia. Dar, la un moment dat, măștile ajung să strângă. Și nu mai suporți, tu, eu, el, noi. Dincolo de măști, disponibilitatea pentru iubire.Pur și simplu.

Personajul feminin fără nume din Roz de martie iese din casă de trei ori, într-o dimineață, trântind ușa, ca să ducă gunoiul pe care tocmai i-l răscolise, cine alta decât pisica?Culmea! Odată dus, gunoiul se încăpățânează să se mai ceară o dată afară. Ca s-o ajute pe aruncătoare să înțeleagă că trăirile ei nu încap într-o singură lume.

Dacă lumea își declină virtuțile cu postulate bazate pe a avea, fericirea pe care o poți găsi acolo nu poate fi decât o Fericire de mohair. Tot ce vrea are Carla, alintată Charlotte, dar este oare fericită? Întrebare al cărui singur rost este să marcăm cele două verbe, „a avea” și „ a fi”. Carla are tot ce îi trebuie, o spune ea însăși de nouă ori pe patru pagini și jumătate de text. Textul începe și se sfârșește cu „am tot ce îmi trebuie”. Între început și sfârșit, argumente în favoarea fericirii. Cam șubrede, ce-i drept, din moment ce concluzia ne duce cu gândul la celebra așteptare din capodopera lui  Samuel Beckett. Carlei noastre i se pare că singurul lucru care-i rămâne de făcut, dincolo de abundența din viața ei, este să aștepte: „Așa că aștept, cu inima mea nouă într-o anumită proporție, să aibă iar soțul meu nevoie de mine sau altcineva, oricine, măcar să mă asculte când îi spun că am tot ce îmi trebuie.” Întrebarea noastră, născută din text, ar fi: ce ne (mai) trebuie?

O viață este doar un titlu, al primului text din volum, în realitate textul intră în mai multe vieți trăite, cum altfel decât în mai multe lumi? Irina, cu vârstă și cu statut de bunică, privește prin fereastra bucătăriei cu ochii (interiori?) modelatori ai „închipuirilor adolescentine”.  Amnezia anterogradă care s-a instalat, oarecum protector, într-o parte din ființa ei, partea aceea care se sustrage inacceptabilului, o repoziționează în contextul familial. Lumea pe care și-a creat-o nu poate fi ignorată de cei din jur, chiar dacă acestora le este greu s-o pătrundă. Interferențele generează tensiuni, tristeți și amărăciuni, chiar disperare, dar deschid uși nebănuite prin care răzbat, în cele din urmă, un pic de iubire, un pic de înțelegere și un pic de eliberare. Atât cât se poate.

Iubirea dă semne în cele mai neprevăzute momente. Ea își orchestrează evidența amplasând, în jocul de puzzle, piesa doveditoare care se ivește atunci când dorul este atât de puternic încât trece de barierele vieții prezente, reînviind secvențe neterminate dintr-un alt timp, pentru a le da deplinul înțeles. Amintire cu bunici este textul în care un furtun de scos vinul din butoi și un pachet de L&M roșu îl readuc în sufletul adolescentei, aflată în vizită la bunica, pe bunicul plecat de o vreme în lumea tuturor.

Răzvan este un băiețel de cinci ani care dorește să ajungă mare întrucât se gândește, foarte serios!, la viitorul lui. Planete precum Saturn, Jupiter și Pluto fac parte din destinațiile prezumate. Între mine și cer, un albastru – textul care ne conduce într-un fel de sală de cinema în care vizionăm gândurile lui Răzvan, are accente candide, ingenuitatea personajului dovedindu-se de folospentru cititorul care ar putea crede, cu aroganța și atotștiința adultului, că lumea copiilor de cinci ani este una la îndemână, ușor de manipulat și lesne de cuprins cu mintea. Morala: cerul nu-i totuna cu albastrul!

Alte lumi și alte vieți defilează prin imaginația stârnită a cititorului în textele care le creionează și întregesc volumul dându-i o frumoasă consistență de – cum spuneam la început – multivers. O ademenitoare invitație la călătorie. Ça vaut le coup d’y aller!

---

¹Crina Voinaghi, Nouă vieți, Sighetu Marmației, ed. Valea Verde, 2017.

Articol preluat din Discobolul, nr. 235-237, 2017, cu acordul autoarei.

 

Sursă foto: Sandu Aldea

N.R.  Ultimele exemplare din volumul „Nouă vieți”, autor Crina Voinaghi, se găsesc la Coffee Factory și la Librăria „Luceafărul” din Sighet.