Viață de adolescent made in Sighet (autor, Crina Voinaghi)

prof. Crina Voinaghi

Acest articol nu are nicio legătură cu politica. Nu urmăreşte lezarea unor persoane, doar scoaterea în evidenţă a unor lucruri mai mult decât evidente. Acest articol se vrea ceva de genul „Oare aşa să fie de evident sau doar mi se pare mie?” Poate nu ar trebui să fie aşa, ori poate tocmai aşa trebuie să fie. Hai să descoperim împreună! O să încerc să pun întrebările potrivite. Vor fi retorice, nu consider că ar fi cineva dator să răspundă la ele, unele lucruri se întâmplă pur şi simplu dar cred ca e important să pui întrebările potrivite. Pentru a pune punctul pe i, nu de alta.

Prima ar fi de ce se acordă atât de multă importanţă unor lucruri de care toată lumea spune că nu sunt importante şi atât de puţină altora considerate foarte importante? În teorie. Să dau un exemplu ca să nu se creadă că teoretizez doar de dragul de a scrie ceva. De ce există în oraşul meu Carrefour, Lidl, Unicarm, Kaufland, Pepco, Takko şi mai nou 2 Profi, dar nu există o sală de spectacole sau un cinematograf sau un bazin de înot sau măcar o sala de bowling? Ce să fac eu – să ne prefacem că sunt adolescent – în oraşul meu când plouă şi nu vreau să fac baie de mulţime în Kaufland? Sau să îmi expun în magazine hainele noi luate tot de acolo pentru a-mi căuta alte haine noi? Sau să mă închid într-unul din cele 2-3 baruri care îmi convin? O sa spuneţi că asta e viaţa oraşelor mici, să merg în altele mai mari dacă am chef de viaţă culturală, dar eu îmi aduc aminte altceva. În urmă cu 10-15 ani în Sighet (nu merg mai departe în timp și să zicem că eram tot adolescent) exista sala Studio unde era plin de elevi atunci când aveau loc Balurile Bobocilor sau mai ştiu eu ce evenimente şi chiar dacă dârdâiam uneori de frig, locul exista, era posibil, comentam condiţiile nu tocmai bune, dar măcar existau. Apoi, s-a folosit o vreme scena fostului Palat Cultural, lăsat în paragină şi el şi care oricum era neîncăpător, dar totuşi exista. Acum nu mai există. Se ştie toată povestea, nu vreau să insist. Nu caut vinovaţi, vreau doar să transcriu realitatea. Exista un cinematograf, e drept că trebuia să mai ridici picioarele din când în când pentru că existau mici vizitatori şi condiţiile nu erau extra dar exista şi se proiectau filme. Ceea ce era ceva. În loc să se amelioreze condiţiile din aceste spaţii, să se repare ce se poate repara, s-au închis pur şi simplu uşile. În nas, aş putea spune. Acum aud zvonuri cum că se va reamenaja cinematograful Mara. Cum că Sala Studio va deveni iar funcţională. Eu voi fi prima care va scrie atunci despre cât e de bine să avem un oraş care are grijă de educația și siguranța adolescenților care trăiesc în el.

Cred că aşa se întâmplă în fiecare oraş mic, nu e doar cazul nostru şi repet, nu caut vinovaţi. Vreau doar să ştiu ce va face copilul meu când va fi adolescent. Asta e altă întrebare. În afară de a merge într-un bar, ce mai poate să facă un adolescent în oraşul nostru? Ce posibilităţi i se oferă? Ce fac cele câteva mii de adolescenți de la cele 5 licee din oraş? Cum îşi petrec ei serile de vineri, sâmbătă şi zilele de duminică? Ce fac în vacanţe dacă nu au bani să plece din oraş? Cât ne gândim la ei şi cât nu ne gândim când lăsăm secolul al XXI-lea să ne cucerească? Unde pot ei merge când ne spun că pleacă în oraș cu prietenii, unde au ocazia să își manifeste simțul artistic și creativitatea? Cum îi învățăm că părerea lor contează, că au o voce și că nu trebuie să se lase călcați în picioare?

Ar mai fi întrebări de pus, dar mă opresc aici. Devin alarmant de multe şi încep să mă îngrijorez. Așteptăm cu nerăbdare și îngrijorare o sală de spectacole ca să nu ne mai înghesuim inuman în singura care se arată disponibilă pentru a găzdui baluri ale elevilor și care nu poate să facă față numărului mare de adolescenți. Parcă suntem în Alice în țara minunilor și toate se micșorează. Așteptăm momentul invers când vom putea respira la un eveniment care pentru adolescenți este extrem de important și constructiv. Poate peste câţiva ani se vor găsi și răspunsurile potrivite pentru majoritatea întrebărilor, vom fi fericiţi şi vom trăi până la adâncă bătrâneţe în oraşul nostru despodobit de niște copaci, dar frumos împodobit cu diverse lucruri inutile.

Autor, prof. Crina VOINAGHI

Foto: Brîndușa Oanță




Luca (autor, Crina Voinaghi)

Înalt, cu umerii adunaţi, cu mâinile lungi de adolescent în buzunare, fără ghiozdan sau alt accesoriu specific elevilor, Luca se îndrepta grăbit spre poarta secundară a liceului. Era pe jumătate adormit şi cam îngrijorat de testele ce fuseseră anunţate pentru acea zi cât şi de faptul că era final de semestru. Fulguia slab făcându-l să mijească ochii şi să-şi tragă tot mai des pe urechi căciula pe care o purta încă din octombrie. Era friguros, fragil, dureros de slab, îmbrăcat cu aceeaşi pereche de blugi şi o geacă verde ce părea moştenită de la un frate mai mare. Citise până târziu în noapte, îl descoperise pe Dostoievski la biblioteca şcolii, două volume prăfuite din Crimă şi pedeapsă şi nu adormise decât spre dimineaţă. Mai tot timpul îşi petrecea nopţile citind iar apoi îi era teribil de greu să se trezească.

Era departe de a fi un elev model. Nu avea aproape niciodată tema făcută, nu învăţa lecţiile decât în cazuri extreme cum era cel de azi, era luat prin surprindere de întrebările profesorilor şi aproape niciodată nu ajungea la timp la şcoală. Profesorii cu care avea primele ore se obişnuiseră: unii îi permiteau să intre chiar la jumătatea orei, alţii făceau crize în momentul în care îi zăreau părul în dezordine apărând în cadrul uşii. „De câte ori ţi-am spus, Răduleeeescu, aici nu vii când vrei tu, afară cu tine, eşti absent, auzi, ABSENT!” El făcea stânga-mprejur, cei din băncile de lângă uşă auzeau un „Mă scuzaţi, vă rog”, şi îl regăseau apoi în pauză, nimeni nu-şi dădea seama cum ajungea la locul lui. Stătea în penultima bancă de la geam şi de multe ori în timpul orelor profesorii îi atrăgeau atenţia pentru că nu asculta aproape niciodată, visa mai tot timpul, cu ochii pierduţi pe terenul de sport.

Ştia că poarta elevilor se închide la 8 fix, era o noutate în regulamentul de ordine interioară şi traversă strada alergând. Dacă nu ar fi ajuns la prima oră ar fi rămas cu siguranţă corigent, informatica aplicată şi programarea nu prea se potriveau unuia cu capul în nori. În momentul când ajunse, profesorul de serviciu tocmai închidea poarta.

Vă rog, domn’ profesor, lăsaţi-mă să intru, îi spuse prin poarta grea de fier profesorului firav pe care îl cunoştea doar din vedere. Nu ştia dacă e înţelegător sau sever, dacă merită sau nu să înceapă o negociere.
Copile, ora 8 a trecut. Respectăm regulamentul că nu suntem animale. Ai fost informat de schimbare, asta e, rămâi afară până în pauza de 9 când redeschidem poarta.
Dar vă rog frumos… Mă scuzaţi că am întârziat… Nu înţelegeţi…
Tu nu înţelegi, a schimbat brusc profesorul tonul, făcându-l pe Luca să tresară. O să ţi se scadă media la purtare, vorbesc eu cu dirigintele tău! Ia spune…

Luca s-a îndepărtat de poarta şcolii. Nu ştia ce să facă o oră, era atât de frig! Îşi privi mâinile roşii şi încercă să le ascundă în buzunare, blestemând momentul în care nu se întoarse pentru a-şi lua mănuşile. Şi oricum întârziase. Neştiind ce să facă, încercă să se plimbe să-şi mai dezmorţească picioarele îngheţate. Strada era aproape pustie, doar câţiva se aventuraseră afară din case. Se hotărî să escaladeze gardul din cealaltă parte, cea cu terenul de sport, în primul rând pentru a se mai încălzi şi apoi cu speranţa că va putea salva corigenţa. Nu era genul sportiv, ba chiar lipsea de la orele de sport, uitând de timp în bibliotecă, aşa că gardul ce se înălţa în faţa lui părea un zid de care nu era chiar uşor să treacă. L-a încurajat privirea pe care îşi închipuia că i-ar fi aruncat-o mama lui dacă ar fi rămas corigent. A fost însă repede descurajat de faptul că odată ajuns în vârf, nu a mai ştiut cum să coboare. Într-un final şi-a grăbit aterizarea încercând să blocheze chicotelile unui grup de fete şi băieţi ce fumau pe teren. A simţit o durere ascuţită în gleznă şi abia s-a ridicat. Cu râsetele celorlalţi în spate a intrat în şcoală. Glezna i se umflase şi îi pulsa dureros. A bătut la uşă, sala de clasă era la parter, un adevărat noroc.

Doamna profesoară, mă scuzaţi, pot să intru?
Extraordinar, tu de unde ai apărut? a părut deranjată profesoara de informatică aplicată şi programare. E 8.30. Parcă am stabilit că se închide poarta. Pe unde ai intrat?
Am sărit gardul, a spus el şi toţi ceilalţi au izbucnit în râs.
Ceee spui tu acolo? Ai sărit….gardul? Ia treci afară!Să-l sari înapoi şi să intri ca oamenii normali nu ca hoţii în şcoală! Auzi la el, a sărit gardul!
Dar, ştiţi..
Nu ştiu nimic! Eşti corigent, habar n-ai de programare! Ieşi!
Mă scuzaţi, doamna profesoară!

Glezna îl omora, în rest i se părea puţin amuzant cum provoca în şcoală asemenea valuri de furie prin simpla lui prezenţă defazată. Partea bună era că durerea îl trezise şi putea să răspundă la orice nenorocită de materie, şi-ar fi găsit el câteva cuvinte. Dar se pare că nu avea ocazia. Ştie ce i-ar fi spus mama lui: trebuia să spui cuvintele în timpul semestrului, nu la sfârşit când se poate întâmpla orice. Se va supăra pe el, îi va spune iar lăcrimând, poate chiar plângând de-a binelea cât îi este de greu să-l crească singură, el se va simţi vinovat şi… nu mai putea să se ţină pe picioare. S-a aşezat lângă perete iar când a sunat de ieşire abia s-a ridicat pe piciorul sănătos.

Să nu crezi că mă impresionezi, Rădulescu, eşti un pierde vară care nu are nicio şansă de a deveni un om integru. Revino-ţi cât mai este vreme, lasă visele că nu ţin de foame şi stai drept, cine te-a învăţat să te scurgi pe un perete când un profesor vorbeşte cu tine?!
Mă scuzaţi, doamna profesoară.

Abia a ajuns în bancă. Deja devenise extrem de dureros să se sprijine pe gleznă. A încercat să se gândească la altceva dar nu prea îi reuşea.

Nu fi supărat, Luca, hai să bem o cafea, te trece semestrul viitor.

Era Ana, colega lui cu păr verde şi gene rimelate, singura din clasă care vorbea cu el. Ceilalţi îl considerau un ciudat şi sincer nici nu ar fi vrut să-l fi luat ca fiind unul de-al lor.

Nu pot, Ana, scuză-mă, am absenţe multe, diriga o să-mi scadă şi media la purtare.
Poate te înţelege… Da ce-i cu tine, eşti palid…
– Mă cam doare glezna, cred că mi-am sucit-o când am sărit gardul.
– Vrei să mergi la cabinet? Azi e consultanţă virtuală dar poate îşi dă seama şi aşa.
– Nu prea are rost, cu ce să mă ajute dintr-un ecran? Am auzit că se discută ca de anul viitor să avem profesori care să predea lecţia online, concomitent la mai multe clase. Tu ştii ceva de asta?
– Atât ne-ar mai lipsi… Ne-am înţelege cu ei ca şi cu ecranul cu picioare de la chioşc. Spui o brioşă şi el îţi dă o gogoaşă. Şi mai trebuie să şi plăteşti altfel nu se deblochează uşa. Îţi dai seama cum ar fi când unul dintr-ăsta te-ar asculta?
– Nu prea cred că se poate pune în aplicare, ar rămâne mulţi oameni fără serviciu, ce s-ar alege de jumătate din profii noştri?
– Eu nu cred că le pasă. Până una alta avem oră cu diriga, iar o să-ţi facă morală că nu ai uniformă.
– Se prea poate, sper doar să nu mă ridice în picioare, zise el încercând un zâmbet şi gândindu-se că Anei îi stătea bine în albastru. Pe el îl făcea să semene cu un utecist, aşa cum îl văzuse pe bunicul lui în poze.

Nu s-ar fi gândit că vremurile se vor întoarce. Că elevii vor purta iar albastru. Iar bunicul lui nu s-ar fi gândit că elevii în albastru vor trebui să-şi ceară tot timpul scuze unor profesori iritaţi, pe cale să fie înlocuiţi de nişte maşinării care sigur îi vor verifica şi interoga fără înţelegere sau simpatie. Regulile vor fi respectate cu sfinţenie, la 8 fix în şcoală, albastru obligatoriu, teme da sau nu, învăţat da sau nu, corigent da sau nu. Nu vor exista nuanţe, nu va fi loc de vise şi interpretări. Luca spera să mai întârzie un an şi să termine liceul. Apoi, mai vede el.

Încercă să se aplece să vadă în ce stare era piciorul dar se dezechilibră şi căzu cu zgomot exact în momentul când profesoara şi diriginta lui îşi făcu apariţia în clasă. Toţi colegii îşi îndreptară privirile asupra lui, Ana îşi duse mâna la gură reţinându-şi un icnet speriat şi Luca auzi glasul piţigăiat care de atâtea ori îi spusese că îi dă 5 să nu-l mai vadă, pentru că nu e atent şi nu citeşte ce trebuie:

– Rădulescu, iar faci tâmpenii, nici n-am intrat bine în clasă…. Îţi scad media la purtare să ştii, asta a umplut paharul!
– Mă scuzaţi, doamna dirigintă.

S-a ridicat cu ochii în lacrimi, încercând să-şi închipuie că nu are decât un picior şi aruncând o privire spre Ana care arăta atât de bine în albastru…

Crina Voinaghi