Nu știu exact când s-a întâmplat, dar la un moment dat am început să observ că în jurul meu sunt din ce în ce mai mulți copii „speciali”. Cei mai speciali. Excepționali, chiar. Nu într-un sens vag sau, dacă vreți, poetic, ci într-unul extrem de concret, repetat. În conversații obișnuite, vizite la prieteni și la rude, în tot felul de discuții banale, apărea aproape constant câte un copil „peste medie”, „mega-extra-super gifted”, „mult peste vârsta sa” și care se plictisește la grădiniță, care nu este înțeles de educatori sau profesori și, bineînțeles, are nevoie de o atenție specială, diferită de a celorlalți. La început, am presupus că asist la o coincidență sau că pur și simplu nu mai sunt la curent cu noile definiții ale normalului. Apoi, dintr-un amestec de curiozitate personală și interes cultural, am început să citesc. Și cu cât citeam mai mult, cu atât devenea mai clar că problema nu e lipsa copiilor inteligenți, ci felul în care, ca adulți, am ajuns să folosim cuvinte mari pentru a descrie lucruri mici, până când diferențele reale se diminuează și rămâne doar certitudinea foarte sonoră că „al meu e altfel”.

Nu sunt psiholog, nu sunt specialist în dezvoltarea copilului și, foarte important, nici părinte. Sunt doar un adult care a ajuns, din diverse motive, să citească suficient de mult despre cum se formează copiii (mai ales în ultima vreme) și, mai ales, despre cum influențează adulții acest parcurs. Ceea ce urmează nu este un diagnostic sau o judecată, ci o cugetare bazată pe ce apare în literatura de specialitate.

Un lucru care tot revine în articole și în studii este această confuzie dintre iubirea sănătoasă față de copil și tendința de a-i supraevalua. Din ce am citit, psihologia face o distincție clară între căldura parentală (afecțiune, susținere, acceptare) și ceea ce este numit parental overevaluation, adica perceperea copilului ca fiind (fundamental) mai special, mai valoros sau mai îndreptățit decât ceilalți. Studiile longitudinale arată că prima este asociată cu o stimă de sine stabilă, în timp ce a doua se corelează cu dezvoltarea unor trăsături narcisice (na, drace!) și a sentimentului de „mi se cuvine”. (Brummelman et al., 2015)
Această confuzie devine vizibilă mai ales atunci când părinții interpretează performanțe timpurii ca dovezi clare de inteligență excepțională. Număratul până la valori mari, recitarea rapidă sau memorarea de informații, ori expunerea intensă la literatură de toate felurile pot fi impresionante la prima vedere, dar literatura sugerează că ele reflectă adesea memorie și repetiție, nu neapărat maturitate cognitivă profundă. Din ce reiese din aceste cercetări, la vârste mici contează mai mult cum învață copilul să gestioneze frustrarea, dacă poate să accepte regulile de grup, dacă știe să piardă fără să se prăbușească emoțional și dacă poate să își regleze reacțiile atunci când lucrurile nu ies așa cum își dorește. (Graziano et al., 2007)
În acest context apare frecvent explicația că mediul este (ghilimelele de rigoare) insuficient: copilul se plictisește, nu este înțeles, ceilalți nu sunt la nivelul său. Sigur că există copii cu abilități peste medie, iar supradotarea este un fenomen real. Totuși, din ce am citit până acum, la nivel preșcolar și primar dificultățile de adaptare sunt mult mai des legate de autoreglare emoțională decât de nivelul cognitiv. Problemele nu apar pentru că programa școlară este prea ușoară, ci pentru că așteptarea, frustrarea și regulile sunt greu de tolerat (Karreman et al., 2006).
Un alt aspect care mi s-a părut contraintuitiv este legat de tipul laudă. Cercetările lui Carol Dweck și colaboratorii ei arată că lauda centrată pe trăsături („ești cel mai deștept/ ești genial”) poate submina motivația pe termen lung, crescând frica de eșec și tendința de a evita provocările. Copiii lăudați astfel ajung să își lege valoarea de imagine, nu de procesul de învățare. În schimb, lauda orientată spre efort, strategie și perseverență este asociată cu mai multă reziliență și flexibilitate cognitivă (Mueller & Dweck, 1998).
Tot citind, mi-a devenit clar că lipsa limitelor este adesea confundată cu empatia. Mulți părinți evită limitele pentru că sunt inconfortabile și pentru că provoacă plâns sau reacții intense. Pe termen scurt, asta pare să mențină liniștea, pacea. Dar pe termen lung, copilul învață că emoția intensă poate să mute granițele, iar acest lucru se traduce ulterior în conflicte sociale, dificultăți la școală și, evident, oboseala cronică a adulților, a părinților care încearcă să gestioneze situația. Așadar, aceste analize arată că parentingul predictibil, cu limite clare și suport emoțional, este corelat cu o autoreglare mai bună la copil (Karreman et al., 2006; Li et al., 2019).
Poate cea mai importantă idee care revine în literatură este că autoreglarea emoțională (capacitatea de a gestiona frustrarea, atenția și comportamentul) prezice adaptarea școlară și socială mai bine decât performanțele spectaculoase timpurii. Copiii care pot să tolereze eșecul, pot aștepta și pot repara după greșeli au un avantaj clar pe termen lung, indiferent cât de impresionant sună realizările lor la vârste de trei, patru, cinci ani (Graziano et al., 2007).

Nu scriu toate acestea pentru a judeca pe cineva, părinți sau copii. Vreau doar să expun că, din ce am citit, aceste derapaje pornesc aproape întotdeauna din intenții bune. Pornesc din dorința de a oferi mai mult, de a proteja, de a crea oportunități. Problema apare atunci când copilul devine purtătorul nevoii adultului de validare, iar realitatea copilului este forțată să se potrivească unei povești. Poate că o întrebare mai bună decât „cât de special este copilul?” ar fi „cât de bine se descurcă copilul meu atunci când nu este special?”. Din ce sugerează literatura, răspunsul la această întrebare spune mai mult, mult mai mult, despre viitorul său.

Poate că până la urmă, problema nu este că unii copii nu sunt suficient de speciali, ci că noi, adulții, am devenit prea atașați de ideea de excepțional, special. Am ajuns să ne sperie normalul, să ne plictisească ritmul firesc al creșterii și dezvoltării și să trăim cu impresia că, dacă nu iese ceva spectaculos din start, am ratat trenul (sau avionul sau ce vreți dumneavoastră). Copiii n-au nevoie să fie declarați geniali ca să fie bine. Cred că au nevoie să fie lăsați să fie copii, să greșească, să piardă, să aștepte, să învețe că lumea nu se pliază mereu pe ei. Și poate cea mai liniștitoare concluzie este aceasta: un copil care nu este „special” la patru ani, dar este curios, adaptabil și capabil să tolereze frustrarea, are șanse mult mai mari să fie un adult funcțional decât unul care este crescut sub presiune permanentă de a demonstra că este extraordinar.

Adrian Rednic

Bibliografie:

1. Brummelman, E., Thomaes, S., Nelemans, S. A., et al. (2015). Origins of narcissism in children. Proceedings of the National Academy of Sciences
2. Mueller, C.M., & Dweck, C.S. (1998). Praise for intelligence can undermine children’s motivation and performance. Journal of Personality and Social Psychology
3. Graziano, P.A., Reavis, R. D., Keane, S. P., & Calkins, S. D. (2007). The role of emotion regulation in children’s early academic success. Journal of School Psychology
4. Karreman, A., van Tuijl, C., van Aken, M. A. G., & Deković, M. (2006). Parenting and self-regulation in preschoolers: A meta-analysis. Infant and Child Development
5. Li, J. B., Willems, Y. E., Stok, F. M., et al. (2019). Parenting and self-control across early to late adolescence: A meta-analysis. Psychological Bulletin

În țara noastră, când spui „drog”, se aprinde un bec. Nu un beculeț, ci unul puternic. Cuvântul acesta funcționează ca un întrerupător. L-ai apăsat și, BAM!, conversația se oprește. Se aprind emoțiile, se stinge rațiunea. Dintr-odată, nu mai contează despre ce substanță vorbim, în ce context sau cu ce scop. Totul devine un pericol abstract, redus la o negație reflexă și la o frică transmisă din generație în generație.
Problema este că frica nu ține loc de politică publică, nici de medicină. Și indignarea aceasta reflexă, oricât ar fi de vocală, nu va produce soluții.
Politicile serioase pornesc din realitate, din date științifice, statistici și din evaluari oneste, nu din panică. Iar atunci când statul fuge de responsabilitatea decizională, problema nu dispare, ci este lăsată să se rezolve singură, iar de obicei în cel mai prost mod posibil.
Un exemplu clar al acestei ezitări este felul în care România a ales să trateze subiecte medicale sensibile, dar perfect delimitabile, amestecându-le într-o singură categorie, chiar comodă, adică „periculoase”.
Când un stat procedează în acest fel, nu mai este obligat să facă diferențe, să explice sau să construiască politici și mecanisme funcționale. Nu mai contează dacă vorbim despre tratament, prevenție sau abuz, fiindcă totul intră sub aceeași umbrelă largă, iar în contextul politic actual, această umbrelă, după cum se vede, ține loc de decizie.
Una dintre cele mai vizibile consecințe ale acestei abordări este blocajul politic din jurul unor soluții care, în lumea bună, sunt discutate pragmatic, cu o întrebare simplă și cât se poate de onestă: ajută sau nu pacientul?
De aici începe discuția despre utilizarea unor substanțe controlate în scop medical. Nu vorbim despre utilizarea lor în scop recreativ, fiindcă suntem la zeci de ani lumină de o astfel de decizie, dar pentru situații în care medicina clasică ajunge la limită.
Un exemplu clasic este THC-ul medicinal. Un termen care sperie inutil, fiindcă este aproape întotdeauna confundat cu consumul recreațional. În realitate, vorbim despre medicamente standardizate, doze precise, indicații clare, utilizare în contexte bine stabilite și sub supraveghere medicală.
Aici apare ruptura între discursul public și realitatea medicală. THC-ul medicinal nu este o idee exotică. În multe sisteme de sănătate, acesta este integrat în ghiduri și practici medicale. Ok, nu ca soluție miraculoasă, ci ca opțiune de ultimă linie, acolo unde tratamentele clasice nu mai reușesc să controleze simptomatologia pacientului.
Există un moment în evoluția bolii multor pacienți în care medicina își schimbă obiectivul. Nu mai luptă pentru vindecare, ci pentru demnitate. Știți, să nu te doară constant și să poți să dormi, să poți să mănânci fără să îți fie greață, să nu trăiești într-o stare continuă de durere fizică și psihică. Ce am descris aici se numește terapie paliativă. Pentru unii pacienți, THC-ul medicinal poate avea un rol clar, așa cum am menționat mai sus. Ok, nu pentru toți și nu întotdeauna. Nu fără efecte adverse. Dar suficient cât să conteze.
Și când refuzi din principiu accesul la astfel de opțiuni, nu faci un act de prudență, ci unul de rigiditate. Și rigiditatea, în medicină, costă. Și e scumpă tare.
Nu pot să înțeleg de ce România blochează constant aceste discuții. Sigur, oficial, motivele sunt mereu aceleași, că nu suntem pregătiți sau că nu există suficiente studii, ori că există riscul de abuz, că trebuie protejați tinerii. Neoficial, lucurile sunt simple și mai greu de spus cu voce tare, mai ales la TV.
Este ușor (mai ușor), politic, să spui „nu” decât să construiești un cadru funcțional, fiindcă reglementarea înseamnă muncă administrativă, criterii clare, registre, monitorizare, sancțiuni și naiba mai știe ce. Dar, cel mai important, înseamnă asumare. Înseamnă să accepți, ca stat, că realitatea nu este mai nuanțată decât sloganurile.
Blocajul nu este, n-a fost și nu va fi vreodata unul medical. Este politic. Sistemul preferă să evite subiecte care pot să fie exploatate electoral, chiar dacă prețul este suportat de pacient.
Și, tot aici, putem să vorbim inclusiv despre inevitabila discuție despre dezincriminarea utilizatorului. Acesta este un alt topic pe care țara noastră îl evită cu aceeași încăpățânare.
Sigur, este esențial să menționez clar ce nu înseamnă asta. Nu înseamnă legalizarea traficului, nici acceptarea consumului. Nu înseamnă că drogurile sunt la liber. Înseamnă recunoșterea unui adevar, a unei realități, că dependența este o problemă medicală și psihologică, nu una penală.
În prezent, utilizatorul este tratat ca infractor, iar asta duce la un rezultat previzibil. Se ascunde, evită contactul cu sistemul medical, nu va ajunge în timp util să ceară ajutor. De cele mai multe ori doar când există deja complicații grave.
Adevărata problemă sunt drogurile de mare risc, fie ca sunt injectabile, fie că sunt substanțe cu potențial crescut de a induce dependeță severă.
Când vorbim despre costurile reale ale politicilor actuale, nu vorbim despre THC, ci despre consumul problematic de substanțe injectabile. Despre HIV, despre virusul hepatitei C, despre supradoze, infecții severe și tulburări psihice induse de consumul de substanțe. Aceste probleme medicale nu apar pentru că statul este prea blând, ci pentru că este incompetent. Apar din cauză că intervențiile de reducerea riscurilor sunt insuficiente sau inexistente. Și, bineînțeles, pentru că utilizatorii nu sunt integrați în acest sistem.
Bine că vorbim despre combaterea drogurilor, dar despre reabilitare, nu.
Statul își exprimă, prin discursuri multe, părerea despre combaterea drogurilor, dar investește puțin spre nimic în tratamentul dependeței. Centrele sunt puține și cu acces dificil, iar asigurarea continuității tratamentului este discutabilă. Integrarea cu psihiatria și serviciile sociale este incoerentă.
De multe ori, reabilitarea (cu ghilimelele de rigoare), se rezumă la 2-3 ședințe, la multă vină și niște (dar nu-i sigur) abordare medicală. Nu-i de mirare că recăderile sunt atât de frecvente și, de obicei, mai grave. Nu este din cauză ca oamenii nu vor, ci pentru că sistemul nu este construit să funcționeze.
Pedeapsa nu reduce consumul. Și, mai ales, nu în absența unui tratament. Doar îl face mai periculos.
O abordare matură a acestei probleme ar însemna existența unei politici inteligente care nu promite miracole și nici dispariția consumului. Dar promite ceva mai realist, adică reducerea suferinței și a complicațiilor. Înseamnă dezincriminarea posesiei pentru uz personal, dar cu trimitere obligatorie către evaluare medicală. Înseamnă programe de tratament al dependețelor și servicii de reducere a riscurilor (vezi Portugalia). Foarte importantă este integrarea sănătății mintale, iar acolo unde este cazul, să existe acces controlat la terapii moderne, inclusiv THC medicinal. Nu este vorba despre toleranță oarbă, ci despre control, responsabilitate și monitorizare eficientă.
Iar pentru că zilele acestea se vorbește încontinuu despre sistemul medical, trebuie să menționez încă ceva. Dezincriminarea consumatorului și reforma serviciilor medicale nu sunt subiecte separate, ci părți ale aceleiași întrebări pe care conducătorii acestei țări o evită constant: vrem politici construite pe realitate sau pe frică? Un stat matur nu va spune „nu” din reflex. Dar până când nu vom înțelege asta, vom continua să confundăm tăcerea cu siguranța.
Tăcerea, în medicină și în sănătate publică, nu a vindecat pe nimeni, niciodată.

Andrei Rednic

La final de an apare aproape reflex această presiune a schimbării. Ne promitem că „de la anul” vom face sport, vom economisi, vom învăța ceva nou, vom deveni o versiune mai bună a noastră. A stabili priorități este sănătos, mai ales când sunt realiste. Problema apare după sărbători, când entuziasmul se lovește de revenirea la viața cotidiană.

Stresul reapare. Incertitudinile revin. Ne întoarcem, aparent, la „versiunea de bază”. Asta nu înseamnă eșec și nici lipsă de ambiție. Este, în esență, un mecanism de apărare. Corpul și mintea au nevoie de stabilitate. Când nu avem suficient timp pentru refacere, căutăm instinctiv un minim de confort. Acel nivel la care putem funcționa fără să ne prăbușim. Nu e comoditate. E supraviețuire.

Agitația de la final de an este, paradoxal, mai obositoare decât multe perioade din restul anului. Curățenie, gătit, drumuri, musafiri, întâlniri cu rude față de care simți o obligație socială. Toate adună oboseală și anxietate. Exact într-un moment care ar trebui să fie despre pauză. Despre liniște. Despre refacere fizică și emoțională.

Iar peste toate, apare obsesia inutilă: „Unde facem Revelionul?”. Ca și cum alegerea confortului în locul haosului ar pune în pericol trecerea în noul an. Pământul nu se oprește din orbitat în jurul Soarelui pentru că alegi să stai acasă.

Așa că, dacă nu ai planuri, ești într-o poziție excelentă. Planul tău poate fi să fii tu. Atât. Iar dacă simți nevoia unor perspective pentru anul care vine, începe simplu și concret. Fă ceva pentru comunitatea din care faci parte, împreună cu ea. Curăță spațiul din jurul casei tale. Implică-te în cartier. Susține un proiect local, civic, educațional sau social. Orice gest mic, dar real, ancorat în prezent.

Schimbarea durabilă nu începe cu liste grandioase, ci cu acțiuni mici, repetabile și asumate. De acolo se construiește tot restul.

Adrian REDNIC

sursă foto principal: Google

Eu n-am trăit în comunism, n-am simțit frigul din apartamente și nu am stat la cozi în față la „Alimentara” din CIL. Nu știu cum este să trăiești cu frica aceea ce îți îngheață vocea. Dar am crescut cu poveștile bunicilor, mamei și a vecinilor de bloc. Acești oameni care au dus acea lume în spate ca pe o piatră grea, mare și pe care nu au abandonat-o nici azi.
Cu toate acestea, când ies în oraș sau merg în vizită la unele rude, aud acea propoziție absolut dureroasă: „ Pe vremea aia era mai bine”. Nu, frate. Nu era!
Doar că actualitatea, prezentul, a comis eroarea de a nu fi suficient de bună încât să-i convingă pe acești oameni că merită să privească înainte, nu înapoi.
Datele doar confirmă asta.
   Sondajul INSCOP din iulie 2025 arată că 55.8% dintre români cred că regimul comunist „a fost mai degrabă bun”, iar 48.4% sunt convinși că „se trăia mai bine înainte de 1989”. Și, cel mai important este că nostalgia este semnificativ mai ridicată la persoanele peste 60 de ani și la cele cu educație primară. Da, fix acei oameni care sunt cel mai expuși dezamăgirilor economice, sociale și sanitare ale acestei vremi.
Nu e doar nostalgie. Cred că este o reacție firească a unor oameni care simt că sunt lăsați în urmă. Dar o comunitate nu-și permite să fie condusă de nostalgii. Ba din contră, are datoria să fie condusă de luciditate. Știți voi, ca să nu se mai repete!
Sighetul este un oraș cu memorie. Nu este prezentă doar în pereți, ziduri, străzi vechi sau în felul în care unii și alții își spun poveștile. Este și într-unul dintre cele mai puternice locuri de pe această hartă a memoriei, în Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței. Un spațiu sacru care, indiferent de cât de obișnuiți suntem cu acesta, ar trebui să ne lovească direct în plexul solar de fiecare dată când trecem pe lângă el sau îi călcăm pragul. Avem, la noi în oraș, un muzeu care spune pe de-a întregul povestea acestor ani întunecați. În toate celulele vezi nume de oameni, fotografii, simți moartea tăcută și durerea reală. Acolo este istoria scrisă fără poezie și fără figuri de stil romantice. Doar cu viața și cu prețul ei.
Și totuși, paradoxal, mulți trec pe lângă Memorial ca pe lângă o alta clădire din oraș. Când, de fapt, aceasta ar trebui să fie o busolă morală a orașului. Acest loc ne reamintește că s-au trăit vremuri grele, că frica n-a fost o metaforă și că libertatea nu a venit la ofertă. Și că acum, oricât ne-am plânge, viața este infinit mai bună decât atunci.
Memorialul nu este acolo ca să ne încarce cu pesimism, tristețe și alte sentimente negative. Este acolo ca să ne învețe luciditate. Este acolo ca să ne arate progresul, dar și prețul acestuia. Să ne reamintească faptul că evoluția nu se vede dacă privești doar la prezent, fără să ții cont de locul din care ai plecat. Și, cel mai important, că memoria nu se ignoră. În momentul în care ignori memoria, devii vulnerabil la aceleași iluzii și greșeli pe care istoria ți le-a arătat pe toți pereții celulelor din Memorial.
Poate că azi nu se mai simte greutatea Revoluției din ’89, mai ales pentru generațiile mai tinere. Pentru unii este doar o altă lecție într-un manual ori un alt documentar plictisitor. Dar pentru țara noastră a fost un moment în care, pentru prima oară în mult timp, oamenii au spus „ajunge”. Da, a fost haos și a curs sânge. Da, a fost extraordinar de multă confuzie. Dar, cel mai important, a fost curaj. Și acea ruptură care, cu greu și cu multe bâlbe, cu regres și cu lupte, a setat o direcție spre lumea în care trăim acum. O lume în care putem să vorbim liber, putem să alegem, să criticăm, să înjurăm, să călătorim, să sperăm. Revoluția n-a fost și nu este un decor și nici nostalgie. Revoluția a făcut posibilă libertatea de astăzi, cu bune și cu rele. Și exact de aceea nu trebuie să lăsăm ca direcția începută atunci (foarte greu!), să se piardă acum în extremism, radicalitate și intoleranțe. Nu ai cum să ai Memorialul la doi pași și, în același timp, să crezi povești care vor să te tragă înapoi spre aceleași tipare ale fricii și urii. N-ai cum să promovezi libertatea și, în același timp, să susții idei care o limitează, o îngustează.
Memoria nu este un lux cultural. Memoria este o formă de igienă socială și dacă nu o păstrezi curată, se infectează cu manipulări, nostalgii false și violență. Ajungi să crezi că stagnarea este normală, să tolerezi intoleranța și să crezi că ura este o reacție firească. Ajungi să confunzi liniștea cu regresul, iar gălăgia cu adevărul.
Exact asta se întâmplă și în orașele mici, cu ritm lent, în locurile unde oamenii se cunosc de o viață. Zvonurile circulă mai repede decât vântul, iar opiniile se formează din obișnuințe, nu din informații clare. În loc să vorbim despre proiecte, investiții, spitale, școli, fonduri europene, ajungem să ne blocăm în discuții despre „cine e gay”, „cine de unde vine”, „cine strică tradiția”. Și în tot acest timp, rămânem pe loc.
Pentru că, oricum ar suna, ura nu contruiește absolut nimic. N-o să aducă medici, nu repară drumuri, nu invită investitori și nu o să țină pe nimeni acasă. Dar consumă energia mentală a comunității și o slăbește. Putem mai mult de atât.
Responsabilitatea civică nu înseamnă să faci scandal sau activism de dragul postărilor, like-urilor de pe paginile de social media, sau să stai cu pancarte în stradă. Este ceva mult mai simplu, dar și greu în același timp. Înseamnă să fii atent, să întrebi, să verifici și să ceri claritate, să nu lași lucrurile șă se degradeze în fața ta fără să ai o reacție. Înseamnă să ai respect pentru locul în care trăiești.
Și dacă tot vorbim despre responsabilitate și respect, nu putem evita nici realitatea de la graniță.
Ucraina nu este un concept exotic. Este chiar vecinul nostru. Ușă în ușă. Și stabilitatea Ucrainei care, din punctul meu de vedere ar însemna integrarea sa în NATO și UE, este granița unei frontiere sigure, chiar regiuni stabile și a unei economii sănătoase. Un vecin stabil înseamnă predictibilitate, iar investitorilor le place predictibilitatea. Instabilitatea supune riscului și orice comunitate responsabilă trebuie să înțeleagă asta. Și toate aceste lucruri, memoria, responsabilitatea, luciditate și realitatea politică, se întâlesc în același punct: votul. Nu votul ca formalitate sau ca obligație, ci ca act de maturitate, de memorie. Ca gest prin care spui că știi de unde ai plecat și știi unde vrei să ajungi. Când pui ștampila, nu votezi doar prezentul, ci votezi toți anii în care ai tăi, strămoșii tăi, au tremurat în frig. Votezi toate libertățile furate și acele nume din celulele Memorialului. Votezi tot curajul din ‘89 și tot ce a fost câștigat greu și poate să fie pierdut ușor.
Nu există un vot perfect și nici un candidat perfect. Câteodată, nici nu ai varianta pe care ți-o doreai. Dar votul nu este despre perfecțiune, ci despre direcție. Țin minte că atunci când eram mai mic, am auzit exact comparația aceasta de la prietenii mei mai mari, că votul e ca atunci când pleci spre un loc important pentru tine și poate n-ai un autobuz direct. Dar alegi linia de autobuz care te duce cel mai aproape de destinația ta. Altfel, rămâi în stație sau, și mai rău, te urci într-un autobuz care merge fix în sens invers. Așa e și cu votul. Nu este despre cine îți place, ci despre cine te duce mai aproape de locul în care vrei să ajungi ca societate, comunitate, oraș, țară sau generație. Și dacă vrem ca Sighetul să se așeze frumos pe această hartă a viitorului, nu trebuie să lăsăm memoria să se erodeze prin manipulări sau să lăsăm trecutul să fie rescris de cei care vor un prezent slab. Viitorul nu se construiește pe frică, ură sau extremism. Libertatea pe care o avem azi nu este o moștenire, ci o datorie, și nici un oraș, generație sau om nu merge înainte cu ochii închiși.

Și la final, întrebarea din titlu rămâne. Nu ca reproș și nici ca ironie, dar ca un test simplu al judecății clare: Mă-ta știe cu cine votezi?

Adrian REDNIC

Există orașe care mor în tăcere. Nu pentru că nu mai au oameni, ci pentru că oamenii lor au uitat să creadă în ele.
Sighetul nostru este unul dintre acele locuri care nu s-au stins, dar nici nu mai ard. E ca un organism viu, cu puls slab, care încă poate să fie resuscitat – dacă cineva îndrăznește să-i pună mâna pe inimă.
Sighet nu e „mic”, e concentrat. Nu e „uitat”, e ignorat. Și nu e „fără perspectivă”, e fără direcție.
Cei care mai cred că salvarea vine de la centru n-au înțeles biologia orașelor. Dezvoltarea începe local, din celule sănătoase. Din oameni care nu-și externalizează responsabilitatea.
Politicienii vin și pleacă. Mentalitatea rămâne. Iar mentalitatea, în momentul de față, e oboseală și resemnare.
Un oraș trăiește prin trei sisteme vitale: cultura, economia și educația. Fără ele, tot restul e o formă fără fond.
Cultura nu e un festival anual. E felul în care gândim, scriem, vorbim, ne salutăm. Dacă n-ai cultură locală vie, n-ai identitate.
Economia nu înseamnă doar bani. Înseamnă utilitate, compentențe și respect pentru muncă.
Educația nu e o diplomă. E anticorpul împotriva prostiei instituționalizate.
Dacă aceste trei sisteme comunică între ele, orașul respiră. Dacă nu, moare lent, în statistici și tăcere.
Adevărul crud este că nu politicienii strică un oraș, ci indiferența oamenilor care tac. Puterea nu se dă, se ia. Prin implicare, prin argument, prin prezență. Prin refuzul de a te preface că „merge și-așa”. Sighetul are nevoie de un nou tip: nu neapărat tineri, ci lucizi. Nu entuziaști, ci competenți. Nu zgomotoși, ci consecvenți.

Sighetul are o topografie economică specială: resurse naturale, poziție de frontieră, patrimoniu cultural imens. Dar toate acestea stau închise în sertare birocratice. Un oraș inteligent nu-și vinde lemnul brut, ci îl transformă în design. Nu-și tratează meșteșugul ca amintire, ci ca brand. Nu-și exportă tinerii, ci le dă motiv să-și deschidă afaceri aici.
Avem nevoie de laboratoare de idei, nu de „strategii” care stau in PowerPoint. Avem nevoie nevoie de investitori care iubesc locul, nu profitul.

Dacă educația rămâne formală, orașul se golește. Tinerii trebuie învățați să nu fugă, dar nici să se complacă. Să li se spună că valoarea nu stă în geografie, ci în competență. Avem nevoie de o alianță reală între școli, licee, facultăți și mediul privat. Să transformăm Sighetul într-un laborator de minți, nu într-o platformă de plecări. Fiecare profesor care inspiră un copil să creadă că viitorul poate să existe aici e mai valoros decât o mie de panouri electorale.

Sighetul este un amestec rar de etnii, culturi și istorii. Români, maghiari, ucraineni, evrei – toți au modelat orașul. Această diversitate nu trebuie tolerată. Trebuie cultivată. Un loc care își cunoaște trecutul nu devine muzeu, ci reper. Un oraș nu-și rescrie istoria, ci o înțelege. Nu-și pune etichete etnice, ci își asumă complexitatea.

Comunitatea nu se face din like-uri și grupuri. Se face din oameni care colaborează, nu concurează. Dacă fiecare instituție, fiecare ONG, fiecare medic, fiecare artist ar înțelege că lucrează pentru același organism – Sighet -, lucrurile ar începe să se miște. Sighetul nu moare din lipsă de bani. Moare din lipsă de legături între oameni.

Un oraș nu e o idee. E un ecosistem. Dacă îl hrănești cu muncă, educație și cultură, trăiește. Dacă îl hrănești cu promisiuni, moare.
Sighetul nu trebuie salvat. Trebuie reactivat. Prin minți care gândesc, mâini care fac și voci care nu tac.
Pentru că viitorul nu vine din capitală. Viitorul se cultivă aici, pe străzile care au văzut tot și înca mai așteaptă ceva.

Adrian REDNIC

Foto: Tomi Hoffer