Există sunete pe care le auzim și le uităm imediat. Zgomotul unei mașini, sirena unei ambulanțe, telefonul care ne întrerupe din ceea ce facem. Și există sunete care nu îmbătrânesc niciodată. Sunete care se așază undeva adânc în suflet și rămân acolo pentru totdeauna.
Pentru mine, unul dintre aceste sunete este glasul clopotelor.
Ori de câte ori mă întorc acasă, în Maramureș, și aud clopotul unei biserici, timpul pare că încetinește. Pentru câteva clipe nu mai sunt femeia matură, care trăiește de peste douăzeci de ani în Italia, nu mai sunt mama, bunica sau omul care aleargă între serviciu și grijile vieții. Devin din nou copilul care asculta în tăcere și încerca să înțeleagă lumea.
Poate de aceea am simțit nevoia să scriu acest articol.
Nu doar despre clopote.
Ci despre ceea ce ele au însemnat și încă înseamnă pentru oamenii din Maramureș.
Cu câțiva ani în urmă am ajuns în satul meu natal, Câmpulung la Tisa. Tata îmi povestise încă din copilărie că unul dintre strămoșii noștri dăruise bisericii reformate un clopot.
Ascultam povestea cu drag, dar și cu o oarecare neîncredere. În multe familii circulă istorii frumoase, iar timpul le înfrumusețează și mai mult.
Totuși, de data aceasta am vrut să aflu adevărul. Am cerut voie să urc în clopotniță.
Scările de lemn erau înguste și vechi. Fiecare treaptă scârțâia ușor sub pașii mei. Cu cât urcam mai sus, cu atât liniștea devenea mai adâncă.
Și apoi l-am văzut. Un clopot impunător, turnat din bronz, purtând urmele aproape unui secol de istorie. M-am apropiat și am început să citesc inscripțiile. Printre ele apărea clar un nume: Csurka József. Am rămas câteva clipe fără cuvinte. Nu era doar o poveste spusă de tata. Era acolo, gravată în metal.
Un om care trăise cu multe generații înaintea mea lăsase un semn care continua să existe. Nu am simțit mândrie. Am simțit responsabilitate.
În trecut, a dărui un clopot unei biserici nu era un gest de prestigiu făcut pentru a fi admirat. Era o formă de recunoștință față de comunitate și față de Dumnezeu. Familiile care aveau posibilitatea contribuiau la ridicarea unei biserici, la construirea unei școli sau la turnarea unui clopot, știind că darul lor va sluji și generațiilor care vor veni.
Poate că adevărata avere nu era cea pe care o lăsai copiilor tăi ci aceea pe care o lăsai oamenilor.
Am privit mult timp acel clopot. M-am gândit că omul al cărui nume era scris acolo nu și-ar fi putut imagina niciodată că o strănepoată de-a lui va urca, aproape o sută de ani mai târziu, în aceeași clopotniță și îi va citi numele.
Atunci am înțeles că istoria nu trăiește doar în manuale. Ea trăiește în pietrele caselor vechi, în fotografiile îngălbenite, în biserici și în clopote. Și mai ales în oamenii care aleg să nu uite.

Sighetu Marmației și satele din jur au fost întotdeauna legate de biserică.

Istoricii spun că Sighetul este atestat documentar din secolul al XIV-lea, iar în anul 1352 a devenit oraș liber regal și centrul administrativ al Maramureșului medieval. De-a lungul secolelor aici au conviețuit români, maghiari, ruteni, ucraineni, evrei și alte comunități, fiecare aducând propriile tradiții, limba și credința lor. Acest amestec de culturi a făcut ca Sighetul să fie un oraș aparte.
Ortodoxia, greco-catolicismul, reformati, romano-catolicismul și iudaismul au coexistat aici vreme de secole, iar fiecare comunitate și-a ridicat propriile lăcașuri de cult.
Fiecare biserică și-a avut și clopotele ei. Unele mari. Altele mici. Dar toate aveau aceeași misiune. Să cheme oamenii împreună.
Într-o vreme în care nu existau telefoane, radio sau internet, clopotul era glasul comunității.
El anunța începutul slujbei. El vestea sărbătoarea. El chema oamenii la rugăciune. Și tot el îi însoțea atunci când cineva pleca pentru totdeauna dintre ei.
De multe ori mă întreb dacă noi, cei de astăzi, mai știm să ascultăm. Auzim. Dar ascultăm?
Poate că tocmai aici începe povestea adevărată a clopotelor. Pentru că ele nu vorbesc prin cuvinte. Ele vorbesc prin suflet.
Există o expresie care spune că fiecare generație pierde câte ceva din înțelepciunea celei dinainte. Privind în urmă, cred că una dintre aceste pierderi este tocmai capacitatea de a asculta.
Nu doar de a auzi. De a asculta cu adevărat.
Eu am avut norocul să cresc alături de bunica mea.
Nu avea studii înalte și nici nu citise cărți despre istorie sau muzică. Dar avea o înțelepciune pe care astăzi o întâlnești din ce în ce mai rar. Era o femeie care știa să citească semnele naturii. Privea cerul și spunea dacă vine ploaia. Simțea schimbarea vremii după mirosul vântului. Știa când păsările își schimbau zborul și ce înseamnă fiecare anotimp. Și, mai ales, știa să înțeleagă glasul clopotelor.
Îmi amintesc că eram copil și mă jucam prin curte. Dintr-o dată începea să bată clopotul bisericii.
Eu nici măcar nu ridicam privirea. Pentru mine era doar un sunet.
În schimb, bunica se oprea din lucru. Asculta câteva secunde fără să spună nimic.
Apoi rostea încet:
– A murit cineva…
Altădată îmi spunea:
– Astăzi este nuntă.
Sau:
– Cheamă lumea la liturghie.
Iar uneori, când clopotul bătea repede și apăsat, îmi spunea:
– S-a întâmplat ceva. Este alarmă.
Ani de zile am crezut că ghicește. Abia mult mai târziu am înțeles că nu era vorba despre noroc. Era un limbaj pe care generația ei îl învățase firesc. Nu era nevoie de explicații. Toată lumea îl cunoștea.

În Maramureș, ca în multe alte regiuni ale Europei, fiecare fel de bătaie a clopotului avea un înțeles precis. Ritmul, numărul de bătăi și felul în care erau trase unul sau mai multe clopote transmiteau un mesaj comunității. Nu era o întâmplare, ci o tradiție păstrată de sute de ani și transmisă din generație în generație.
Când era sărbătoare, clopotele răsunau larg și solemn, chemând oamenii la biserică.
La o nuntă, sunetul era mai luminos și mai viu, vestind bucuria unei noi familii.
La înmormântări, bătaia devenea rară și gravă. În multe sate se putea recunoaște chiar dacă persoana decedată era bărbat, femeie sau copil, după felul în care era tras clopotul.
Iar când satul era amenințat de un incendiu sau de o altă primejdie, clopotul bătea cu repeziciune și neliniște, chemând oamenii să lase totul și să sară în ajutor.
Astăzi avem telefoane mobile. Mesaje. Sirene. Aplicații.
Dar atunci… Clopotul era telefonul satului. Era radioul. Era ziarul. Era vocea comunității.
Istoricii spun că primele clopote au apărut în bisericile creștine occidentale în primele secole ale Evului Mediu, iar mai târziu tradiția s-a răspândit în întreaga Europă. În spațiul românesc și în Maramureș, ele au devenit parte din identitatea satelor și a orașelor. Turnarea unui clopot era un eveniment important, iar oamenii contribuiau cu bani sau materiale pentru ca întreaga comunitate să poată avea acest glas al bisericii.
Un clopot nu era cumpărat pentru câțiva ani. Era făcut pentru generații.
Poate tocmai de aceea multe dintre clopotele vechi poartă numele celor care le-au dăruit, ale preoților din acea vreme sau anul în care au fost turnate.
Nu pentru a fi lăudați. Ci pentru ca urmașii să știe cine a pus o cărămidă la temelia comunității.
Așa am înțeles și eu altfel numele pe care l-am citit pe clopotul din Câmpulung la Tisa.
Nu era o simplă inscripție. Era o lecție.
Noi trăim poate șaptezeci sau optzeci de ani. Un clopot poate trăi două sute. Sau trei sute.
El rămâne acolo când noi nu mai suntem. Și continuă să vorbească în locul nostru.
Mă întreb uneori ce s-ar întâmpla dacă, într-o dimineață, toate clopotele din Sighet ar amuți.
Probabil orașul ar continua să trăiască. Mașinile ar merge mai departe. Magazinele s-ar deschide.
Copiii ar merge la școală.
Dar ar lipsi ceva. Nu zgomotul. Ci sufletul.
Pentru că un oraș nu este făcut doar din clădiri. Este făcut din sunetele care îl definesc.
Iar unul dintre cele mai vechi și mai frumoase sunete ale Sighetului este glasul clopotelor.
Dacă am privi Sighetu Marmației de sus, poate primul lucru care ne-ar atrage atenția nu ar fi clădirile, ci turnurile.
Ele se ridică deasupra caselor ca niște repere ale timpului. Unele sunt zvelte și elegante, altele masive și sobre. Fiecare aparține unei alte tradiții religioase, dar toate au ceva în comun: ascund în ele clopote care au însoțit viața orașului vreme de generații.

Sighetu Marmației nu este doar unul dintre cele mai vechi orașe ale Maramureșului. Este și un loc unde istoria s-a scris prin întâlnirea mai multor popoare și confesiuni.
Prima atestare documentară a localității datează din anul 1326, iar în 1352 regele Ludovic I al Ungariei i-a acordat statutul de oraș liber regal. Din acel moment, Sighetul a devenit centrul administrativ și economic al Maramureșului istoric, rol pe care l-a păstrat timp de secole. (Sursa: Wikipedia – Sighetu Marmației; Enciclopedia României.)
Orașul s-a dezvoltat la răscruce de drumuri comerciale și culturale. Pe străzile sale se auzeau româna, maghiara, idișul, germana și ucraineana. Comunitățile trăiau unele lângă altele, fiecare cu bisericile, școlile și tradițiile sale.
Iar deasupra tuturor se auzeau clopotele.

Biserica Reformată a avut un rol important în viața Maramureșului încă din secolul al XVI-lea, odată cu răspândirea Reformei. În multe sate și orașe, inclusiv la Câmpulung la Tisa, clopotele bisericii marcau începutul și sfârșitul fiecărei zile.
Pentru mine, această biserică are și o semnificație personală.
În clopotnița ei am găsit numele unuia dintre strămoșii mei, Csurka József, gravat pe un clopot turnat în anul 1929. L-am văzut cu ochii mei, iar fotografia acelui moment o păstrez ca pe o dovadă că uneori poveștile pe care ni le spun părinții și bunicii sunt adevărate.
Nu scriu acest lucru din dorința de a vorbi despre familia mea. Dimpotrivă. Îl scriu pentru că mi-am dat seama că istoria unei comunități este alcătuită din mii de astfel de gesturi.
În trecut, familiile care aveau posibilitatea contribuiau la ridicarea unei biserici, la construirea unei școli sau la turnarea unui clopot. Era o formă de responsabilitate față de locul în care trăiau.
Astăzi am numi-o implicare civică.
Atunci se numea pur și simplu respect față de comunitate.

La câteva străzi distanță se înalță Biserica „Adormirea Maicii Domnului”, construită între anii 1890 și 1892, inițial pentru comunitatea greco-catolică. Este unul dintre monumentele reprezentative ale orașului și continuă să fie un simbol al credinței pentru mulți sigheteni. (Sursa: Wikipedia – Biserica Adormirea Maicii Domnului, Sighetu Marmației.)
Nu departe se află biserica romano-catolică, iar în apropiere se găsesc lăcașurile ortodoxe și cele ale comunității ucrainene. Fiecare are propriile clopote. Fiecare are propriul timbru.
Dacă închizi ochii și asculți cu atenție, vei observa că niciun clopot nu seamănă perfect cu altul.
Așa cum nici oamenii nu seamănă între ei.
Puțini știu că turnarea unui clopot era un proces extrem de complicat.
Bronzul era obținut prin amestecul cuprului cu staniu, iar proporțiile trebuiau respectate cu mare precizie. Dacă aliajul nu era potrivit, clopotul nu avea rezistență sau nu producea sunetul dorit.
După turnare, fiecare clopot era acordat cu grijă. Nu era suficient să fie mare. Trebuia să cânte frumos.
În tradiția europeană, un clopot era considerat aproape o ființă simbolică. Primea un nume, era binecuvântat înainte de a fi urcat în turn și devenea, într-un fel, glasul bisericii.
Poate tocmai de aceea oamenii îl priveau cu atât de mult respect.
Nu era doar metal. Era voce.

Privind fotografia clopotului din Câmpulung la Tisa, m-am întrebat de câte ori a răsunat el din 1929 până astăzi.
De câte ori a chemat oamenii la rugăciune?
De câte ori a vestit Paștele și Crăciunul?
De câte ori a însoțit o înmormântare?
De câte ori a anunțat bucuria unei nunți?
Nimeni nu poate răspunde.
Dar un lucru este sigur.
A continuat să slujească oamenii, indiferent cine s-a aflat la cârma lumii, indiferent câte granițe s-au schimbat și indiferent câte generații au trecut. Și poate tocmai aceasta este lecția pe care ne-o oferă clopotele. Ele nu aleg pe cine cheamă. Sună pentru toți.

Există un lucru pe care îl înțeleg cu adevărat doar cei care au plecat de acasă. Dorul nu are întotdeauna chip. Uneori are un miros. Mirosul fânului proaspăt cosit. Mirosul cozonacului scos din cuptor. Mirosul unei dimineți răcoroase de primăvară în Maramureș.
Alteori însă dorul are un sunet. Iar pentru mine, acel sunet este bătaia clopotelor.

Trăiesc în Italia de mai bine de douăzeci de ani. Am construit aici o viață, o familie și o profesie. Italia mi-a oferit multe și îi sunt recunoscătoare. Dar există ceva ce nu poate înlocui niciun loc din lume: sentimentul că te întorci acasă.
De fiecare dată când ajung în Maramureș și aud clopotele unei biserici, parcă timpul se oprește pentru câteva clipe. Închid ochii și, fără să vreau, mă întorc în copilărie. Nu mai văd asfaltul și mașinile.
Văd ulița satului. Văd casa bunicilor. Văd oamenii care se salutau pe nume și își deschideau porțile unii altora.
Atunci înțeleg că dorul nu este doar dor de un loc. Este dor de omul care ai fost când trăiai acolo.
În ultimii treizeci de ani, mii de oameni din Maramureș au plecat în Italia, Spania, Germania, Franța sau Marea Britanie. Au plecat pentru o viață mai bună, pentru copiii lor, pentru părinții rămași acasă sau pur și simplu pentru că nu aveau altă șansă.
Unii s-au întors. Alții au rămas definitiv în străinătate.
Dar cred că fiecare dintre ei poartă în suflet un sunet pe care nu l-a uitat niciodată. Sunetul clopotelor de acasă. Este un lucru pe care nu îl poți explica. Îl simți.

În Italia aud și astăzi clopotele bisericilor. Sunt frumoase, solemne și fac parte din viața orașelor italiene.
Și totuși…
Nu sunt clopotele copilăriei mele.Nu pentru că ar suna diferit. Ci pentru că nu poartă amintirile mele.
Cred că fiecare dintre noi are un loc în care sufletul recunoaște imediat că este acasă.
Pentru unii este o casă. Pentru alții o pădure. Pentru alții o uliță.
Pentru mine este sunetul clopotelor din Maramureș. Ele nu îmi spun doar că începe liturghia. Îmi spun că încă aparțin acestui pământ. Îmi spun că rădăcinile nu dispar atunci când pleci. Ele merg cu tine.
Poate că aceasta este cea mai mare lecție pe care am primit-o de la bunica.
Ea nu mi-a lăsat averi. Nu mi-a lăsat bijuterii. Mi-a lăsat ceva mult mai valoros. Capacitatea de a asculta.
Într-o lume în care toți vorbim, ea m-a învățat că înainte de a vorbi trebuie să asculți.
Să asculți oamenii. Să asculți natura. Să asculți tăcerea.

Și, uneori… Să asculți clopotele.

Astăzi îmi dau seama că nu încerca doar să mă învețe diferența dintre bătaia unui clopot de nuntă și cea a unui clopot de înmormântare. Încerca să mă învețe ceva mult mai profund. Să fiu atentă la viață. Pentru că viața vorbește în multe feluri. Trebuie doar să avem răbdarea să o ascultăm.
Mă întreb uneori ce vom lăsa noi în urmă. Noi, generația care trăiește între două lumi. Între țara în care ne-am născut și țara în care muncim. Între trecut și viitor. Între dor și speranță.
Poate că nu vom dărui un clopot unei biserici, așa cum au făcut înaintașii noștri.
Dar putem lăsa altceva. O faptă bună. O carte. Un copil crescut cu iubire. Un pom plantat.    Un gest de omenie.
Pentru că, la urma urmei, nu contează cât de mare este moștenirea. Contează dacă ea continuă să facă bine și după ce noi nu vom mai fi. Iar aceasta este lecția pe care am înțeles-o privind numele strămoșului meu gravat pe un clopot.
Nu bronzul este important. Ci iubirea pentru comunitatea care l-a făcut posibil.
Pentru cel bogat și pentru cel sărac. Pentru copilul care vine la botez și pentru bătrânul care este condus pe ultimul drum.
În fața glasului lor, oamenii au fost întotdeauna egali. Poate că acesta este unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care ni le lasă istoria.  Nu doar monumente. Ci exemple.
Exemple de oameni care au construit nu pentru ei înșiși, ci pentru cei care aveau să vină după ei.
Iar atunci când un clopot bate astăzi peste Sighet sau peste satele Maramureșului, el nu vorbește doar despre prezent.
El poartă în fiecare vibrație ecoul tuturor celor care l-au făcut posibil.

Adriana Csurka

Există o „fotografie” pe care o purtăm cu toții în suflet. În ea se află bunicii noștri. O casă simplă, miros de pâine coaptă, o sobă caldă iarna, o bancă în fața porții vara și două brațe care știau să aline orice durere fără să spună prea multe cuvinte.

Eu am fost un copil privilegiat. Am avut nu una, ci trei perechi de bunici. Trei cămine în care m-am simțit iubită, ocrotită și liberă. Fiecare dintre ei m-a învățat ceva despre viață, despre muncă, despre bunătate și despre bucuria lucrurilor simple. Am primit de la ei dragoste, susținere, liniște și încrederea că lumea este un loc frumos.

Și astăzi, după atâția ani, încă mai caut gustul copilăriei. Încerc să refac în bucătăria mea prăjiturile bunicii, coc semințe de dovleac în cuptor și sper, de fiecare dată, să simt aroma de atunci. Dar oricât m-aș strădui, gustul acela nu se mai întoarce. Pentru că ingredientul care lipsește nu este din rețetă. Este iubirea cu care bunica făcea totul.

Vacanțele de vară nu însemnau hoteluri, telefoane sau parcuri de distracții. Însemnau viață. Mergeam cu bunica la fân, scoteam apă din fântână, hrăneam găinile, aveam grijă de cloșcă și de puii ei. Mâinile miroseau a pământ, iar hainele se umpleau de praf. Atunci nu știam că acele zile aveau să devină cele mai frumoase amintiri ale vieții mele. Astăzi înțeleg că, fără să-și dea seama, bunicii mă învățau responsabilitatea, răbdarea, respectul pentru muncă și iubirea pentru natură.

Lumea s-a schimbat. Și odată cu ea s-au schimbat și bunicii.

Copiii de astăzi cresc într-o lume fascinantă, plină de tehnologie. Telefonul mobil, internetul și jocurile video le ocupă o mare parte din timp și din atenție. Pentru bunici este tot mai greu să concureze cu un ecran care oferă mereu ceva nou și captivant.

Nu este vina copiilor. Ei s-au născut în această lume.

Dar uneori mă întreb dacă nu pierdem ceva ce nu vom mai putea recupera niciodată: bucuria unei după-amiezi petrecute împreună, fără grabă, fără notificări și fără telefoane, doar cu povești, râsete și priviri care se întâlnesc.

Poate că în copilăria noastră mergeam singuri până la magazin, alergam pe uliță până se lăsa întunericul și ne întorceam acasă doar când ne striga bunica de la poartă. Astăzi însă lumea este alta.

Trăim vremuri în care auzim zilnic despre războaie, despre violență, despre nesiguranță, despre o lume care pare din ce în ce mai grăbită și mai greu de înțeles. Părinții aleargă de dimineața până seara pentru a asigura familiei un trai decent. Între serviciu, facturi și grijile cotidiene, timpul pare că nu le mai ajunge. Nu pentru că își iubesc mai puțin copiii, ci pentru că viața le cere tot mai mult.

Și tocmai aici cred că rolul bunicilor devine mai important ca niciodată.
Bunicii au răbdarea pe care timpul le-a dăruit-o. Au înțelepciunea de a asculta fără să întrerupă și sensibilitatea de a observa ceea ce, uneori, ochii obosiți ai adulților nu mai reușesc să vadă. Un copil nu spune întotdeauna: „Sufăr.” Dar un bunic simte. Observă o privire tristă, o tăcere neobișnuită sau o îmbrățișare care durează puțin mai mult.
De multe ori, copilul își deschide sufletul mai ușor în fața bunicilor. Pentru că lângă ei nu simte presiunea performanței, a notelor sau a regulilor. Simte doar că este iubit necondiționat.
Poate că aceasta este una dintre cele mai importante misiuni ale bunicilor de astăzi: să fie locul sigur în care un copil își poate odihni sufletul.

Anul acesta am avut bucuria de a petrece aproape trei săptămâni de vacanță cu nepoții mei, un pic în oraș o săptămână la mare. Privindu-i cum alergau pe plajă, cum construiau castele de nisip și cum râdeau din toată inima, am înțeles încă o dată cât de specială este legătura dintre bunici și nepoți.

Se spune că dragostea de mamă este cea mai puternică iubire din lume. Și este adevărat. O mamă își sacrifică somnul, timpul, sănătatea și, uneori, propriile visuri pentru copiii ei.

Dar dragostea de bunică are o frumusețe aparte.
Este o iubire care nu mai poartă povara grijilor zilnice. Nu mai este apăsată de obligațiile serviciului, de întreținerea casei sau de responsabilitatea educației permanente. Ca bunică ai libertatea de a redeveni copil. Poți construi castele de nisip, poți râde fără motiv, poți inventa povești și poți transforma o simplă plimbare într-o aventură. Și poate tocmai această libertate face ca iubirea dintre bunici și nepoți să fie atât de profundă.

Eu locuiesc în Italia, iar nepoții mei cresc în România. O parte din viața lor o văd prin ecranul telefonului. Îi văd crescând, învățând cuvinte noi și schimbându-se de la o lună la alta. De aceea, atunci când îi am lângă mine, încerc să adun în câteva zile iubirea pe care alți bunici o împart în fiecare zi.

Iar dacă mă întrebați ce îmi doresc cel mai mult ca bunică, răspunsul este simplu. Nu îmi doresc să fiu bunica perfectă.
Îmi doresc să fiu bunica la care nepoții mei să vină fără teamă atunci când viața îi va răni. Să găsească în mine un aliat, un sprijin, un confident și un om care îi ascultă înainte de a-i judeca.
Îmi doresc ca, atunci când nu vor avea curajul să vorbească cu nimeni, să știe că ușa mea va fi întotdeauna deschisă. Că brațele mele vor fi mereu pregătite să-i cuprindă și că lângă mine vor găsi liniște, înțelegere, confort și siguranță.

Poate că nu ne vom aminti peste ani ce telefon am avut la zece ani sau ce joc ne ținea ore întregi în fața ecranului. Dar ne vom aminti mirosul prăjiturii scoase din cuptor de bunica, semințele de dovleac coapte în serile de toamnă, apa rece scoasă din fântână, râsetele din curte și mâna aceea caldă care ne cuprindea fără să întrebe nimic. Adevărata moștenire pe care o lasă bunicii nu se măsoară în bani sau în case. Se măsoară în amintiri.

Iar dacă, într-o zi, nepoții mei vor spune „La bunica puteam să fiu eu însumi. Puteam să plâng, să râd, să greșesc și să mă întorc de fiecare dată fără teamă, pentru că brațele ei erau întotdeauna deschise.” atunci voi ști că mi-am împlinit cea mai frumoasă misiune a vieții.
Pentru că, uneori, un copil nu are nevoie de răspunsuri perfecte.
Are nevoie doar de un bunic sau de o bunică care să-i spună, printr-o îmbrățișare: „Sunt aici. Și orice s-ar întâmpla, nu ești singur.”

Adriana Csurka
Corespondență din Italia

Foto: reproducere după o lucrare de Elisabeta Péter Űtö (ulei pe pânză).

Pentru noi, cei din Sighet, podul peste Tisa nu a fost niciodată doar un pod. Nu a fost doar locul prin care treci din România în Ucraina și atât. Podul acesta a fost mereu mai mult de atât. A fost o legătură între oameni, între locuri, între vremuri. A fost un drum spre „dincolo”, dar și un drum care, într-un fel, a făcut parte din viața noastră de zi cu zi.

Sighetu Marmației este un oraș de graniță și, poate tocmai de aceea, oamenii de aici au simțit mereu altfel ideea de hotar. Pentru cine privește lucrurile de departe, granița este doar o linie pe hartă. Pentru oamenii care trăiesc aici, granița a fost întotdeauna ceva mai mult: apropiere și despărțire, teamă și curiozitate, nevoie și obișnuință. Iar podul peste Tisa a fost, de-a lungul timpului, una dintre cele mai importante legături ale Sighetului cu lumea de peste râu.

Podul vechi care lega Sighetul de zona de peste Tisa a fost distrus în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, iar ani la rând această legătură a fost întreruptă. Pentru un oraș de graniță, asta nu a însemnat doar pierderea unui drum, ci și ruperea unei legături firești a locului. Mai târziu, podul a fost refăcut, iar punctul de trecere Sighetu Marmației – Solotvino a redevenit funcțional în anii 2000, fiind redeschis oficial în 2007 (date istorice: Wikipedia – Sighetu Marmației; articole despre redeschiderea podului Sighet–Solotvino).

Poate că, la prima vedere, toate acestea par doar niște date istorice. Dar, în realitate, povestea podului spune mult mai mult despre viața acestui oraș. Pentru că un pod nu înseamnă doar beton și metal. Un pod înseamnă legătură. Înseamnă posibilitatea de a merge spre celălalt mal, spre celălalt om, spre o altă lume care, de fapt, nu este chiar atât de străină.

Astăzi, podul peste Tisa are și o altă importanță, una foarte concretă, foarte legată de viața de zi cu zi. Pentru mulți oameni din Sighet și din împrejurimi, el a devenit și o legătură economică. Sunt mulți cei care trec în Ucraina ca să facă cumpărături, pentru că unele produse se găsesc acolo la prețuri mai mici decât în România. Nu este vorba despre un moft și nici despre o curiozitate de moment. Este, pur și simplu, felul în care oamenii încearcă să se descurce într-o perioadă în care viața este tot mai scumpă, iar banii se câștigă tot mai greu.

Prețurile au crescut peste tot, iar oamenii caută soluții acolo unde le găsesc. Unii compară ofertele din magazine, alții renunță la anumite lucruri, iar alții trec podul spre Ucraina pentru a cumpăra mai ieftin ceea ce au nevoie pentru casă. Asta spune foarte multe despre vremurile pe care le trăim. Spune că viața nu e ușoară și că fiecare încearcă, cu demnitate, să facă tot ce poate pentru a-și ține familia pe linia de plutire.

Și poate tocmai aici podul peste Tisa capătă o semnificație nouă. Nu mai este doar un simbol al trecutului sau o amintire a unei legături istorice. Este și un sprijin practic pentru prezent. Este drumul pe care mulți îl fac nu din plăcere, ci din nevoie. Nu pentru că vor să „plece undeva”, ci pentru că vor să economisească, să cumpere mai bine, să se descurce mai ușor.

În același timp, podul acesta rămâne și un loc încărcat de memorie. Pentru că Tisa nu este doar un râu care separă două țări. Pentru noi, ea a fost mereu și un martor tăcut al istoriei. A văzut război, schimbări de regim, granițe închise, poduri distruse și apoi reconstruite. A văzut oameni plecând și oameni întorcându-se. A văzut vremuri grele și vremuri mai bune. Iar podul peste Tisa a rămas, într-un fel, imaginea acestei istorii care nu a ocolit niciodată Sighetul.

În ultimii ani s-a vorbit și despre construirea noului pod peste Tisa, în zona Teplița, care să lege Sighetu Marmației de Biserica Albă din Ucraina, un proiect important pentru traficul transfrontalier și pentru dezvoltarea economică a zonei (surse: Consiliul Județean Maramureș, presa locală și națională din 2026). Dacă acest proiect se va finaliza așa cum a fost gândit, va însemna un nou pas pentru această zonă, un nou drum deschis spre colaborare și spre dezvoltare.

Dar, dincolo de proiecte și de planuri, podul peste Tisa rămâne pentru Sighet ceva foarte simplu și foarte profund în același timp: o dovadă că viața merge înainte, chiar și atunci când istoria a rupt lucruri, chiar și atunci când vremurile au fost grele. Rămâne o legătură între trecut și prezent. Între ceea ce a fost și ceea ce este. Între un oraș care a trăit mereu la graniță și oamenii care au învățat să se adapteze, să reziste și să meargă mai departe.

Poate că asta este, de fapt, adevărata poveste a podului peste Tisa. Nu doar că unește două maluri, ci că spune ceva despre oamenii locului. Despre puterea lor de a se adapta. Despre felul în care au învățat să transforme o graniță într-o legătură. Despre cum un pod poate fi, în același timp, și memorie, și nevoie, și speranță.

Pentru unii, este doar un punct de frontieră. Pentru Sighet, este mult mai mult. Este o parte din povestea orașului. Este locul unde trecutul și prezentul se întâlnesc în fiecare zi, fără să facă zgomot. Iar oamenii care îl trec, cu sacoșe în mână, cu griji, cu planuri și cu speranța că vor reuși să mai economisească ceva pentru casă, duc mai departe nu doar cumpărături, ci și o istorie a locului. O istorie care nu se află doar în cărți, ci și în viața simplă a oamenilor care au învățat să meargă înainte, de pe un mal pe altul, cu speranță.

Adriana Csurka

Foto: I. Mariș

Scriu aceste rânduri nu ca un observator din afară, ci ca un om care trăiește această realitate în fiecare zi.
De aproape un sfert de secol trăiesc în Italia. Acolo muncesc, acolo mi-am construit o viață și am învățat să respect o altă cultură, o altă limbă și alte reguli. Dar, în tot acest timp, nu am încetat niciodată să iubesc România și să mă întorc acasă ori de câte ori am avut ocazia.
Nu scriu aceste rânduri pentru a judeca diaspora. Eu fac parte din ea. Și nu le scriu nici pentru a-i judeca pe cei rămași acasă.
Le scriu pentru că, în toți acești ani, am avut privilegiul și, uneori, durerea de a privi ambele lumi. Am văzut sacrificiile celor plecați, dar și greutățile celor rămași. Am înțeles că fiecare poartă propriile răni și că, de prea multe ori, ajungem să ne judecăm unii pe alții fără să ne cunoaștem cu adevărat povestea.
Poate că tocmai de aceea simt nevoia acestei reflecții.
Există un moment pe care fiecare român plecat în străinătate îl așteaptă cu sufletul la gură… Momentul în care își închide ușa casei, urcă în mașină sau în avion și pornește spre România.
Spunem simplu: „Merg acasă.”
Câtă emoție încape în aceste două cuvinte! Ele nu înseamnă doar o destinație pe hartă. Înseamnă nostalgia copilăriei, vocea părinților, ulița pe care ai învățat să mergi, râul în care ai făcut baie, banca din parc unde ai visat la viitor. Înseamnă rădăcinile tale.
Pentru noi, cei plecați, concediul nu este doar o vacanță. Este întâlnirea cu o parte din sufletul pe care am fost nevoiți să-l lăsăm în urmă.
De aceea plecăm cu mașinile încărcate până la refuz. Nu doar cu bagaje și cadouri, ci și cu dor. Un dor adunat în luni întregi de muncă, în sărbători petrecute departe de familie, în aniversări urmărite printr-un ecran de telefon și în îmbrățișări amânate ani la rând.
Și totuși…
În ultimii ani am observat că întoarcerea acasă nu mai este întotdeauna atât de simplă.
Cu mulți ani în urmă, cineva mi-a spus o frază pe care n-am putut să o uit niciodată: „Abia așteptăm să plecați înapoi la sfârșitul verii, că prea aveți pretenții.”
M-au durut acele cuvinte. La început m-am revoltat.
Cum adică, „noi”? Noi, cei care muncim zece sau douăsprezece ore pe zi? Noi, cei care am lipsit de la mesele de Crăciun, de la botezurile nepoților, de la înmormântările celor dragi? Noi, cei care am învățat o limbă nouă, alte reguli și alte obiceiuri doar pentru a putea construi un viitor mai bun?
Mi s-a părut o nedreptate.
Dar timpul are darul de a ne obliga să privim lucrurile din mai multe unghiuri.
Și am înțeles că omul acela nu vorbea despre toți emigranții. Vorbea despre un comportament care există și pe care nu avem voie să-l ignorăm.
Pentru că, din păcate, există și printre noi oameni care, odată întorși acasă, simt nevoia să demonstreze că au reușit.
Nu tuturor, desigur.
Dar suficient de mulți încât să lase o imagine greșită despre întreaga diasporă.

În fiecare vară, orașele și satele României se umplu de mașini puternice, cu numere de Italia, Germania, Spania sau Franța. Unele sunt cumpărate prin muncă cinstită și prin sacrificii uriașe. Dar există și situații în care aparențele costă mai mult decât își permit oamenii.
Am cunoscut persoane care au făcut credite sau au scos bani din bancă doar pentru a veni două săptămâni acasă „cum trebuie”. Restaurante scumpe, haine de firmă, telefoane afișate ostentativ, bancnote aruncate pe masă, dorința de a impresiona pe toată lumea.
Și m-am întrebat de multe ori: Pe cine încercăm, de fapt, să convingem? Pe ceilalți sau pe noi înșine?
Adevărata valoare nu are nevoie de spectatori.
În același timp, trebuie să ne gândim și la cei rămași acasă.
Ei muncesc la fel de cinstit. Își cresc copiii. Își îngrijesc părinții. Își plătesc taxele și încearcă să ducă o viață demnă într-un sistem care nu le face întotdeauna viața ușoară.
Nu merită să fie făcuți să se simtă mai mici doar pentru că nu au plecat din țară.
Mai există un lucru pe care îl observ în fiecare vară.
Orașele se schimbă peste noapte. Traficul devine sufocant, parcările dispar, restaurantele sunt pline.
Este firesc. Toți vrem să profităm de puținele zile petrecute acasă.
Dar uneori uităm că și cei care locuiesc acolo tot anul au dreptul la liniștea și la respectul lor.
De multe ori aud în jurul meu comparații care dor.
„În Italia nu se face așa…”
„În Germania lucrurile sunt altfel…”
„La voi nu funcționează nimic.”

Da, sunt multe lucruri pe care le-am învățat în țările care ne-au primit. Și eu trăiesc în Italia de aproape un sfert de secol. Acolo am învățat disciplina, punctualitatea, respectul pentru spațiul public și pentru timpul celorlalți. Sunt valori pe care le prețuiesc și pe care încerc să le aplic în fiecare zi.
Dar toate acestea nu îmi dau dreptul să privesc de sus țara în care m-am născut.
România are problemele ei. Le știm cu toții. Dar oamenii care au rămas acasă nu sunt vinovați pentru toate neajunsurile ei. Ei își duc propriile lupte, la fel cum noi ni le ducem pe ale noastre.
Îmi amintesc o întâmplare petrecută într-o farmacie.
O tânără venită din Germania a cerut un medicament. Farmacista i-a răspuns politicos că produsul respectiv nu există. Înainte ca aceasta să poată explica mai departe, băiatul care o însoțea a izbucnit: „Ce țară de rahat! La voi nu găsești nimic!”
Farmacista încerca să îi spună că denumirea comercială a medicamentului era diferită în România și că, dacă îi spune substanța activă, îi poate oferi imediat echivalentul.
Dar el nu mai asculta. Hotărâse deja că problema era țara.
Am plecat din farmacie cu un gust amar. Nu pentru că lipsea un medicament. Ci pentru că, uneori, uităm cât de ușor putem răni prin felul în care vorbim despre propria noastră țară.
Critica poate construi. Disprețul nu construiește niciodată.
Mai există apoi un lucru pe care foarte mulți îl interpretează greșit. Limba.
De câte ori un român venit din Italia strecoară câte un cuvânt în italiană, imediat apare cineva care spune: „Ia uite-l! Nu mai știe românește. Acum se dă mare!”
Da, există și persoane care fac asta intenționat. Dar ele sunt puține. Cei mai mulți nu o fac din aroganță. O fac fără să își dea seama.
După douăzeci sau treizeci de ani petrecuți într-o altă țară, începi să gândești în două limbi.
La serviciu vorbești italiană. La medic vorbești italiană. La bancă vorbești italiană. La magazin vorbești italiană. Uneori chiar visezi în… italiană.
Iar când revii acasă și începi să povestești, primul cuvânt care îți vine în minte este cel pe care îl folosești zilnic. Mi se întâmplă și mie.
Sunt momente în care caut câteva secunde un cuvânt românesc pe care îl știam perfect odinioară. Îmi vine imediat în italiană, iar românescul apare puțin mai târziu.
Nu pentru că mi-aș fi uitat limba. Nu pentru că mi-ar fi rușine că sunt româncă. Ci pentru că aceasta este realitatea unui om care trăiește între două limbi și între două culturi.
Și atunci ajung la ceea ce cred că este adevăratul preț al emigrării.
Nu munca. Nu dorul. Nu sărbătorile petrecute departe de cei dragi. Ci faptul că, încet, încet, începi să nu mai aparții pe deplin nici unui loc.
Oricât de bine te-ai integra într-o țară străină, vei rămâne întotdeauna omul venit din altă parte.
Poți vorbi limba perfect. Poți respecta toate regulile. Poți munci o viață întreagă. Poți fi apreciat și respectat. Dar, în adâncul sufletului, vei ști că nu acolo ai făcut primii pași, nu acolo ai copilărit și nu acolo îți sunt rădăcinile.
Iar când te întorci în România, descoperi că nici ea nu a rămas pe loc.
Orașul s-a schimbat. Cartierul s-a schimbat. Părinții au îmbătrânit. Copiii au crescut. Unii prieteni au plecat și ei. Alții nu mai sunt. Foștii colegi de școală sau de serviciu s-au schimbat atât de mult încât uneori nici nu îi mai recunoști.
Și, fără să îți dai seama, începi să ai un sentiment ciudat.
Te plimbi pe străzile copilăriei și ai impresia că ești turist în propriul tău oraș.
În străinătate ești „românul”.
În România ești „cel venit din Italia”.
Rămâi suspendat între două lumi.
Poate tocmai această ruptură îi face pe unii să simtă nevoia să demonstreze că au reușit. Poate de aceea unii afișează mai mult decât au.
Poate de aceea alții vorbesc prea tare despre câți bani câștigă sau despre cât de bine este în țara în care trăiesc.
Dar succesul nu se măsoară în mașina pe care o conduci. Nu în telefonul pe care îl pui pe masă. Nu în hainele pe care le porți. Și nici în banii pe care îi cheltuiești în cele două săptămâni de concediu.
Adevărata reușită este să te întorci acasă și oamenii să se bucure sincer că ai venit. Să fii întâmpinat cu o îmbrățișare, nu cu o ironie.
Poate că și noi, cei plecați, avem nevoie de mai multă smerenie.
Și poate că cei rămași acasă au nevoie de mai multă înțelegere. Fiindcă nimeni nu pleacă de acasă pentru că îi este ușor. Și aproape nimeni nu rămâne departe pentru că nu îi este dor.

În sfârșit, nu există două categorii de români. Nu există „cei din țară” și „cei din străinătate”.
Există doar oameni care au ales drumuri diferite și care au plătit, fiecare în felul său, un preț.
Unii au rămas lângă părinți, dar au dus povara lipsurilor. Alții au câștigat mai bine, dar au pierdut ani întregi din viața celor pe care îi iubesc.
Niciun drum nu este ușor. Și nici unul nu este lipsit de sacrificii.
Poate că, în loc să ne măsurăm unii pe alții după mașini, salarii, haine sau cuvintele pe care le rostim, ar fi suficient să ne întrebăm, cu sinceritate: „Ce mai faci? Ești bine?”
Pentru că, dincolo de granițe, de salarii și de kilometri, purtăm cu toții același dor.
Dorul de a aparține. Dorul de a fi înțeleși. Dorul de a ne simți, măcar pentru câteva zile, cu adevărat acasă.
Poate că adevărata dramă a emigrării nu este că pleci din țara în care te-ai născut. Ci că, după mulți ani, ajungi să te simți puțin străin și acolo, și aici.
Rămâi între două lumi.
Iar tot ce îți dorești este ca, atunci când spui „merg acasă”, să existe măcar un loc în care cineva să te aștepte cu aceeași bucurie cu care ai plecat.

Adriana CSURKA

 Foto: Tomi Hoffer

Există orașe pe care le vizitezi și le uiți. Există orașe în care locuiești o vreme și apoi viața te poartă în altă parte. Dar există și acele locuri rare care se așază pentru totdeauna în sufletul tău. Oricât de departe ai ajunge, ele continuă să trăiască în tine. Pentru mine, acel loc este Sighetu Marmației.

Au trecut mulți ani de când viața m-a purtat spre Italia. Au trecut anotimpuri, bucurii, încercări și mii de kilometri între mine și orașul copilăriei mele. Și totuși, de fiecare dată când închid ochii, nu văd zgârie-nori, autostrăzi sau orașe mari. Văd străzile liniștite ale Sighetului, dealurile care îl îmbrățișează, râul Iza curgând liniștit și cerul acela curat care parcă avea o altă lumină.

Sighetu Marmației nu este un oraș mare. Nu impresionează prin clădiri înalte sau prin agitația marilor metropole. Tocmai în această simplitate stă frumusețea lui. Este un oraș care îți oferă liniște înainte să-ți ofere spectacol. Un oraș care te învață că adevărata bogăție nu se măsoară în asfalt și beton, ci în oameni, în amintiri și în rădăcini.

Am copilărit pe malurile râului Iza. Pentru noi, copiii acelor ani, râul era mai mult decât o apă care traversa orașul. Era locul unde alergam fără griji, unde visam, unde ne opream să privim cum curge apa, fără să știm că într-o zi viața ne va purta și pe noi asemenea ei, departe de casă. Și astăzi, când aud murmurul unui râu, parcă îmi răsună în suflet glasul copilăriei.

Un alt loc drag inimii mele rămâne Grădina Morii. Acolo am făcut nenumărate plimbări. Îmi amintesc aleile umbrite, copacii care ofereau răcoare în zilele toride de vară, râsetele copiilor și liniștea pe care numai un parc adevărat o poate dărui. Nu aveam telefoane mobile și nici internet. Aveam timp. Timp să ne bucurăm unii de alții, să observăm natura și să construim amintiri care rezistă o viață întreagă.

În centrul orașului exista odinioară o fântână arteziană. Poate pentru un turist era doar o fântână. Pentru noi era mult mai mult. În zilele fierbinți, stropii ei răcoreau aerul și aduceau zâmbete celor care treceau prin apropiere. Copiii se opreau fascinați, bătrânii se odihneau pe băncile din jur, iar păsările și animalele își găseau și ele o clipă de răgaz. Astăzi, când mă întorc acasă și văd că fântâna nu mai există, simt că lipsește o mică parte din sufletul orașului. Timpul schimbă multe lucruri, însă dorul păstrează totul așa cum a fost.

Sighetul este un oraș de frontieră. La doar câțiva pași se află Ucraina. Pentru mulți, aceasta este doar o poziție pe hartă. Pentru cei care au crescut aici, frontiera a făcut parte din identitatea locului. Am învățat de mici că dincolo de pod începe o altă lume, dar și că oamenii, indiferent de granițe, seamănă între ei prin speranțe, prin muncă și prin dorul de familie.

Maramureșul are un fel aparte de a-și păstra tradițiile vii. În Sighet am învățat respectul pentru portul popular, pentru bisericile de lemn, pentru colindele care răsunau în fiecare iarnă și pentru oamenii care își salutau vecinii cu sinceritate. Nu era nevoie de bogăție pentru a fi fericit. Era suficient să existe familie, sănătate și oameni dragi în jurul mesei.

Au fost ani în care am crezut că plecarea înseamnă despărțire. Astăzi știu că nu este așa. Poți pleca dintr-un oraș, dar orașul nu pleacă niciodată din tine. El rămâne în felul în care vorbești, în gustul mâncărurilor pe care le gătești, în accentul pe care îl porți fără să-ți dai seama și în emoția care te cuprinde atunci când vezi indicatorul pe care scrie „Sighetu Marmației”.

De fiecare dată când mă întorc acasă, încerc să redescopăr orașul cu ochii omului matur și cu inima copilului care am fost odinioară. Unele clădiri s-au schimbat. Unele locuri nu mai există. Au apărut altele noi. Dar ceea ce nu s-a schimbat niciodată este sentimentul că aici aparțin.

Astăzi locuiesc în Italia. Mi-am construit o viață aici, am muncit, am învățat și am crescut ca om. Dar rădăcinile mele au rămas în pământul Maramureșului. Cred că fiecare om poartă în suflet un loc care îl definește. Pentru mine, acel loc va fi întotdeauna Sighetu Marmației.

Poate că nu este cel mai mare oraș din România. Poate că nu apare în toate ghidurile turistice. Dar pentru mine este una dintre cele mai frumoase bijuterii ale acestei țări. Un oraș în care fiecare stradă spune o poveste, fiecare colț păstrează o amintire și fiecare întoarcere acasă îmi amintește cine sunt.

Dorul nu se măsoară în kilometri. Se măsoară în emoția cu care îți bate inima atunci când auzi numele locului unde ai copilărit.
Iar inima mea va răspunde întotdeauna la un singur nume: Sighetu Marmației

Adriana CSURKA
Italia

Foto: Tomi Hoffer

Am ajuns în Italia într-o dimineață rece de ianuarie. După trei zile de drum, cu două valize în care aveam doar strictul necesar și cu sufletul sfâșiat de dorul copilului rămas acasă, m-am oprit în fața casei care urma să devină universul meu pentru următorul an. Eram ruptă de oboseală. Îmi târam valizele prin curte când am văzut întreaga familie care mă aștepta.
Atunci nu am înțeles privirea nurorii bătrânei de care urma să am grijă. Mi-a explicat mai târziu: „Dacă te-aș fi văzut cu unghii lungi, vopsite, machiată și aranjată, te-aș fi trimis imediat înapoi. Dar când te-am văzut trăgând după tine cele două valize și am observat cât de obosită erai, am înțeles că ai venit să muncești.”

Așa a început viața mea de badantă. Bătrâna pe care trebuia să o îngrijesc suferise un accident vascular cerebral. Era aproape oarbă și avea demență senilă. Ziua încerca să coboare singură din pat, iar noaptea striga ore întregi. Dormeam la nici doi metri de ea. Camera noastră nu era, de fapt, o cameră. Era o sufragerie de trecere între apartamentul bătrânilor și casa familiei. Au montat o ușă pliantă și au pus două paturi unul lângă altul. Într-unul dormea bătrâna. În celălalt eu. Sau, mai bine spus, încercam să dorm. Primele patru luni au fost un calvar. Dacă adun toate orele dormite în acea perioadă, probabil că nu depășesc două săptămâni de somn normal. Bătrâna urla noaptea, încerca să se ridice din pat și trebuia supravegheată continuu. Dimineața începea din nou rutina: spălat, schimbat, pregătit micul dejun, curățenie, spălat rufe și călcat. În realitate nu aveam grijă de un singur bătrân. Aveam grijă de doi. Soțul ei încă lucra pe câmp. Creșteau viței pentru lapte și cultivau terenuri agricole. Trebuia să-i pregătesc și lui mâncarea, să-i spăl hainele, să-i fac curățenie și să mă ocup de întreaga gospodărie. Salariul era mic. Mult prea mic pentru munca depusă. Problema cea mai mare era însă hrana. Bătrânii trăiseră toată viața foarte modest. Masa lor însemna de multe ori paste cu sos de roșii, pâine cu lapte și cafea. Atât. După câteva luni ajunsesem să mănânc aproape doar pâine cu ulei de măsline. M-am îngrășat șase kilograme. Într-o zi am rugat-o pe noră să aducă niște brânză topită și puțină carne pentru bătrână, ca să-i fac o supă adevărată.
Când a venit cu cumpărăturile, le-a pus pe masă și a spus: „Vai, dragă, astăzi mi-ai golit contul!” Poate pentru ea a fost o glumă. Pentru mine nu a fost. Mi-a fost atât de rușine, încât din acel moment am început să-mi cumpăr singură mâncarea din banii mei. Dintr-un salariu care era deja insuficient. În ziua liberă mergeam să calc haine într-o altă casă pentru a câștiga câțiva bani în plus. Cu acei bani îmi cumpăram ceea ce aveam nevoie pentru mine. Restul îi trimiteam acasă. Pentru copil. Pentru viitor. Pentru speranța că într-o zi toate sacrificiile vor avea un sens. Cel mai greu nu era însă foamea. Era dorul. După șase luni, încă așteptam ca primarul satului să-mi facă un contract de muncă. Aveam nevoie de el pentru a obține permisul de ședere. Dorul de copil devenise aproape insuportabil și mă gândeam că, fiind primarul satului, poate ar putea grăbi procedura sau m-ar putea ajuta să obțin actele mai repede. Într-o zi mi-am făcut curaj și l-am abordat:
– Te rog frumos, îmi faci contractul de muncă? Aș putea să-mi fac permisul di soggiorno și să merg și eu acasă, măcar în vacanță, să-mi văd băiatul.
M-a privit liniștit și mi-a răspuns:
– Lasă, crește el acolo. E cu tatăl lui. Când va veni timpul, îți fac contractul.
Pentru el poate că era o simplă amânare. Pentru mine era încă o lună, încă o zi, încă o noapte în care îmi vedeam copilul doar în fotografii și în amintiri. Norocul meu a venit dintr-o direcție la care nu m-aș fi așteptat niciodată. Familia la care mergeam să calc în ziua liberă mi-a făcut cadou o mașinuță veche, una dintre acele mașinuțe folosite la transportul răsadurilor de roșii pe câmp. Aveam liber joi după-amiază și duminica. Nu aveam unde să mă odihnesc. În casă nu puteam dormi, iar oboseala acumulată era uriașă. Așa că luam mașinuța și plecam. De multe ori mă opream într-o parcare sau pe marginea unui câmp și dormeam câteva ore în mașină. Era singurul loc în care puteam închide ochii fără să aud strigătele bătrânei și fără să mă gândesc la următoarea sarcină care mă aștepta. Începând să ies mai des din casă, am cunoscut oameni noi. Mergeam la piscină, mă plimbam prin împrejurimi și încercam să-mi reconstruiesc puțin câte puțin viața socială.
Așa am întâlnit câteva persoane italiene care, într-o zi, mi-au spus:
– Noi cunoaștem pe cineva la prefectură. Poate te putem ajuta cu permisul de ședere.
Datorită lor am reușit să obțin permisul di soggiorno mult mai repede decât aș fi reușit așteptând după promisiunile altora. Pentru prima dată după multe luni, am putut să mă întorc acasă și să-mi văd copilul. Nu voi uita niciodată acea călătorie. După atâta dor, după atâtea nopți nedormite și după atâtea lacrimi ascunse, puteam în sfârșit să-l strâng din nou în brațe. Au trecut astfel lunile. Am prins acolo Paștele. Am prins Crăciunul. Am prins Ferragosto, sărbătoarea de 15 august, atât de importantă pentru italieni. În acele zile casa se umplea de viață. Veneau cele două fiice și fiul bătrânilor, veneau nepoții, se pregăteau mese bogate, se vorbea tare, se râdea și pentru câteva ore părea că bătrânețea și boala dispar. Eu priveam totul de la distanță. În toată perioada în care am lucrat acolo, nu am fost invitată niciodată să mă așez la masă împreună cu familia. Niciodată. Nu mă așteptam la gesturi mari. Dar uneori m-ar fi bucurat să aud un simplu:
– Adriana, vino și tu să mănânci cu noi.
Sau măcar:
– Ți-am păstrat și ție o porție. Nu s-a întâmplat niciodată.
În zilele de sărbătoare mi se spunea simplu:
– Astăzi ai liber. Poți să mergi unde vrei.
Și atunci luam mașinuța primită cadou și plecam. Uneori mă plimbam fără țintă pe drumurile dintre câmpuri. Alteori mă opream într-o parcare și dormeam câteva ore. Nu pentru că eram obosită doar fizic. Ci pentru că uneori singurătatea obosește mai mult decât munca. În acele momente mă gândeam la copilul meu, la familia mea și la mesele de sărbătoare de acasă. Și înțelegeam cât de mare este prețul plătit de cei care pleacă să muncească departe de cei dragi. În acea perioadă am cunoscut și asistenta socială care venea zilnic să o spele pe bătrână. Ea mi-a deschis ochii asupra lumii ascunse a badantelor. Am auzit povești care m-au urmărit ani întregi. Femei insultate, umilite, acuzate că fură. Femei care munceau fără odihnă. Femei cărora nu li se permitea nici măcar să mănânce.

O badantă mi-a rămas în minte pentru totdeauna. Gătea pentru bătrână, punea masa și apoi aceasta îi lua farfuria din față spunând: „Tu nu trebuie să mănânci. Și așa ești grasă.” Când am auzit povestea aceea, mi s-a rupt sufletul. Am adunat într-o sacoșă tot ce cumpărasem pentru mine și i-am trimis ei. Nu era mult. Dar era tot ce puteam face. Am cunoscut și o altă româncă. Fusese o femeie educată, responsabilă într-o fabrică din România. Venise în Italia pentru a-și crește fiica și pentru a-i plăti studiile. S-a îmbolnăvit de cancer cerebral. A murit la scurt timp după ce fata ei a luat bacalaureatul și a intrat la facultate.

Printre poveștile pe care le auzeam de la asistenta socială era și cea a unei badante care m-a impresionat profund. Femeia avea trei băieți. Toți erau deja adulți, căsătoriți, aveau locuri de muncă și copii. Cu toate acestea, continua să muncească din greu în Italia și trimitea aproape tot ce câștiga acasă. Nu judec pe nimeni. Fiecare familie are propria poveste și propriile motive. Știu foarte bine că o mamă continuă să-și ajute copiii chiar și atunci când aceștia sunt mari. Dragostea unei mame nu se termină când copilul devine adult. Dar cazul ei m-a făcut să reflectez. O vedeam obosită, epuizată de muncă și de anii petrecuți departe de casă. Și mă întrebam dacă nu cumva, uneori, femeile care pleacă la muncă în străinătate uită să mai aibă grijă și de ele însele. Mă întrebam dacă cineva îi spune vreodată: „Mamă, păstrează și pentru tine. Odihnește-te. Gândește-te și la anii care vin.” Pentru că am întâlnit multe femei care au sacrificat totul pentru familie: sănătatea, tinerețea, liniștea și chiar anii în care ar fi putut să se bucure de viață. Nu faptul că își ajutau copiii m-a întristat. Ci faptul că uneori nu mai rămânea nimic și pentru ele.

Viața de badantă nu este ceea ce cred mulți. Nu este doar curățenie și gătit. Este singurătate. Este dor. Este lipsă de somn. Este umilință. Este teama că orice lucru dispărut din casă va fi pus pe seama ta. Este sentimentul că nimeni nu vede prețul real pe care îl plătești. Dar este și dovada unei forțe extraordinare. Pentru că în spatele fiecărei badante există o femeie care și-a lăsat propria viață în așteptare pentru a avea grijă de viața altcuiva. Iar uneori, când se întoarce acasă, descoperă că anii cei mai frumoși au trecut fără ea. Acesta este adevăratul preț al banilor trimiși acasă.

Adriana CSURKA

Nota autoarei: Povestea pe care ați citit-o reprezintă doar o mică parte din experiențele trăite de mine și de multe alte femei care au plecat să muncească în Italia ca badante. În anii petrecuți departe de casă am cunoscut sute de femei, fiecare purtând în suflet propria luptă, propriile sacrificii și propriile speranțe. Din dorința de a păstra vie memoria acestor femei și de a da glas unor povești care de multe ori rămân nespuse, lucrez la o carte dedicată vieții badantelor românce din Italia. Titlul acestei cărți va fi: FEMEILE DINTRE DOUĂ LUMI. O carte despre curaj, dor, sacrificiu și despre femeile care au învățat să trăiască între două țări, două familii și două vieți.

Nota redacției: fotografia a fost generată de AI.

În urmă cu doar câteva zile, aflându-mă în librăria centrală a Sighetului (Luceafărul), am asistat la recepționarea unui colet în care se aflau mai multe exemplare ale unui volum de proză scris – aveam să aflu – de o sigheteancă.

Sigur, în zilele noastre mulți români se îndeletnicesc cu scrisul, nu este deloc ceva neobișnuit apariția unui nou autor, a unei noi cărți. Parcurgând câteva fragmente scrise simplu, cursiv, de o franchețe dezarmantă, care mi-au atras atenția, din volumul „Puternică precum viața”, m-am întrebat firesc… oare cine este autoarea cărții?

M-am întrebat, am întrebat și am primit răspuns.

Adriana Csurka: „M-am născut în anul 1969, în Câmpulung la Tisa, satul maramureșean aflat la granița dintre culturi și tradiții. De la vârsta de șapte ani am crescut în Sighetu Marmației, orașul care mi-a modelat caracterul și unde am descoperit valoarea muncii, a educației și a solidarității umane.
Am urmat o carieră în domeniul medical, alegând profesia de asistentă medicală din dorința sinceră de a fi aproape de oameni în momentele lor cele mai dificile. În anul 2002 am plecat în Italia, unde mi-am reconstruit viața prin muncă, perseverență și curaj, transformând fiecare obstacol într-o lecție și fiecare încercare într-un nou început.”

Pasionată de oameni, de poveștile lor și de puterea vindecătoare a cuvintelor, Adriana Csurka a adunat de-a lungul anilor experiențe care au marcat-o profund. Din această călătorie a luat naștere volumul autobiografic „Puternică precum viața”, o carte scrisă cu sinceritate și emoție, în care suferința, speranța, pierderea și renașterea se împletesc într-o mărturie autentică despre forța sufletului uman.

Prin scrisul său, autoarea dorește să transmită un mesaj simplu, dar esențial: „indiferent cât de grea este viața, în fiecare om există resurse nebănuite pentru a se ridica, a merge mai departe și a-și regăsi lumina.” (Adriana Csurka)

Astăzi, Adriana Csurka trăiește în Italia și continuă să scrie, convinsă că poveștile cele mai puternice sunt cele trăite cu adevărat.

Cartea „Puternică precum viața” a fost tradusă în trei limbi: engleză, franceză și italiană.

Volumul în limba română a apărut la Editura Smart Publishing din București în anul 2025.

Ion Mariș