Opincăria reinventată (autor, Adriana Tiodar)
Cândva atât de prețuită și necesară pentru strămoșii noștri, iar acum atât de uitată și nefolositoare, așa poate fi descrisă, într-un mod foarte trist și brutal, meseria de opincar. O meserie care, de-a lungul timpului, a fost transmisă din tată în fiu.
Pentru generații de-a rândul, opincăria era unul dintre cele mai respectate meșteșuguri, până când modernismul și modelele sale de încălțăminte industrială au început să-și facă loc și în satele românești. Acum, respectata și iubita meserie de opincar a ajuns să fie uitată într-un colț al istoriei, la care nimeni nu pare că mai dorește să se întoarcă.
Deși oamenii care mai practică acest meșteșug au o vârstă destul de înaintată și sunt atât de puțini încât îi poți număra pe degete, aceștia au avut ingeniozitatea și înțelepciunea de a se adapta la această nouă eră.
Tradiționala încălțăminte românească a ajuns să aibă altă întrebuințare în mâinile dibace ale acestor păstrători ai culturii tradiționale românești.
Pe unul dintre aceștia l-am găsit în Sârbi, un sătuc mic și uitat din Maramureș, în care oamenii încă nu s-au desprins total de tradiții și de portul strămoșesc.
Opincar în Maramureș
Petru Opriș are 72 de ani și este unul dintre ultimii opincari ai județului Maramureș. Stând de vorbă cu el, ne-a povestit despre începuturile sale ca opincar. A luat pielea și potricala (instrument folosit la găurirea pielii din care este confecționată opinca) în mână la 13 ani, iar primele opinci făurite de acesta au fost pentru fete de 4 ani: „Am făcut opinci pentru fetițe de 4-5 ani, până m-am obișnuit. După ce am știut să fac opinci, am belit roți, tăiam cercurile și făceam opinci groase, care aveau cresturi.”
Uncheșu Petru spune că nu s-ar vedea făcând altceva și că nu și-a dorit niciodată să se ocupe de altă profesie în afară de opincărie. Pentru el, făuritul opincilor este o moștenire prețioasă, pe care nu are de gând să o abandoneze decât în ziua în care o să fie chemat la Domnul. Această dragoste i-a fost insuflată de tatăl său, care la rândul lui a învătat opincărie de la bunicul lui Petru. „Tata a fost opincar timp de 45 de ani, până la etatea de 70 de ani când o murit, iar eu sunt opinacar de 55 de ani, împreună avem 100 de ani de meserie, transmisă din tată în fiu.”
Cum dispare un meșteșug
Din spusele lui Petru, până la sfârșitul secolului XX, se putea trăi foarte bine din opincărie. Oamenii nu aveau alte tipuri de încălțăminte la îndemână și nici nu doreau să poarte altceva. Dar au venit vremuri noi, care au adus după ele interese noi cu privire la îmbrăcăminte: „Când nu o fost încălțări de astea, vindeam și câte 200 de perechi de opinci în toată săptămâna, acum abia dai două-trei într-un an.” Cei care mai cumpără în ziua de azi opinci sunt copiii de la ansamblurile folclorice și fetele sau femeile cărora li se mai uzează încălțămintea tradițională, dar cum opincile sunt purtate doar în zile de sărbătoare, o pereche poate ține chiar și o viață.
Cu ochii sclipitori și multă nostalgie în glas, uncheșu Petru povestește despre vremurile în care opincile nu au mai devenit o prioritate pentru oamenii satului maramureșean. Ne-a mărturisit că înainte, fie vară, fie iarnă, oamenii purtau doar opinci, pentru că altă încălțăminte nu era: „Amu s-o domnit lumea, le iau din magazin, le pun în picioare și toată iarna umblă cu ele, nu le mai trebe opinci.”
Adaptarea la noile timpuri
Când și-a dat seama că opincăria în modul tradițional nu mai funcționează ca înainte, Petru a început să facă alte tipuri de opinci. Opinci care, odată cumpărate, sunt menite să îți amintească de Maramureș și să te cheme spre el.
Fără studii superioare în domeniul marketingului și fără un liceu terminat, uncheșu a reușit să se adapteze noilor timpuri și a descoperit o metodă prin care să îi facă și pe „domnari” să îi cumpere opincile. Așa a ajuns să confecționeze suveniruri și să transforme opinca maramureșeană într-un etalon pentru cei care îi trec pragul.
Despre cum a început acest demers, Petru ne-a povestit foarte simplu, cu o degajare care parcă îți șoptea că a fost foarte simplu ce a făcut el, că a încercat pur și simplu să facă câteva modele și că s-a hotărât să le vândă turiștilor:
„Acum șase ani, când am văzut că nu vin decât copiii de la ansambluri să îmi cumpere opincile, mi-o venit ideea să fac niște opinci pentru turiști, de alea mici, de pus la oglinda mașinii. Am făcut 2-3 perechi, am văzut că îmi ies și le-am scos în fața porții să le vadă lumea. Minten-minten oprea câte o mașină și cumpăra câte o pereche. De atunci, numa de astea fac mai multe.”
Pe lângă opincile pe care le expune în fața porții, Petru mergea, înainte de pandemie, la târgurile săptămânale locale, din Sighetu Marmației și Ocna Șugatag, unde își ducea atât opincile – suvenir, cât și opincile tradiționale. Ne-a povestit că mergea mai mult ca să îl cunoască lumea și turiștii: „ Mă duceam joia la târg și vindeam 2-3 perechi de opinci mari și vreo 20 mici, nu îi tare mult, da veneau la mine turiști cazați de prin stațiuni și mă întrebau unde mă pot găsi. Numa mă trezeam a doua zi că vine domnuca la mine în poartă și aduce încă trei-patru oameni cu ea.” Și uite așa, mai la un târg, mai cu opincile expuse frumos în fața porții, uncheșu a ajuns să fie cunoscut, atât de cunoscut, încât chiar și Prințul Charles i-a făcut o vizită opincarului din satul Sârbi.
Chiar dacă opincile – suvenir se vând mai bine, uncheșu Petru nu renunță să facă și opinci obișnuite. Acestea au fost prima lui dragoste, iar de fiecare dată când cineva îl roagă să îi croiască o pereche, acesta se apucă bucuros de treabă, cu gândul că încă mai sunt oameni care au nevoie de opinci: „Mie îmi pare atât de bine când mai vin oameni de la noi și îmi cer, că înseamnă că încă le trebe și că nu o uitat de tăt de portu’ nost.”
Opincăria în pandemie
Odată cu pandemia, peste opincile lui Petru s-a așezat un strat fin de praf. Târgurile au fost închise, turiștii au rămas, în mare parte, acasă și frica a înghețat totul. Uncheșu ne-a mărturisit că pandemia l-a afectat foarte mult: „Foarte rău mi-o mers, dacă vara trecută am vândut marfă de 5.000 de lei pe lună, de când cu pandemia asta, abia am reușit să vând de 200 de lei pe lună.” Cu toate astea, Petru continuă să facă opinci, în speranța că vor veni vremuri mai bune și că turiștii vor reveni în fața porții sale și îi vor cumpăra iarăși opincile.
Până când o astfel de zi va apărea, lăzile pline de opinci, făcute de uncheșu, își așteaptă cumpărătotii.
Sfaturi pentru tineri
Uncheșu Petru își dorește ca tradiția să meargă mai departe și speră că după moartea lui să mai fie oameni care să continue acest nobil meșteșug. El a avut trei copii, dar aceștia nu i-au împărtășit dragostea pentru opincărie și au plecat să își câștige traiul pe alte meleaguri.
Singurul mesaj pe care a dorit să îl transmită Petru, cu multă nostalgie în glas, a fost ca aceștia, tinerii, „să se apuce de meserie să nu se piardă. Să vină la mine să îi învăț!”
Pe lângă îndemnurile sale, Petru ne oferă un adevărat exemplu viu de spirit antreprenorial, un luptător care nu se dă bătut nici măcar atunci când însuși timpul și schimbările inevitabile îi apar în cale. În loc să se resemneze și să își plângă de milă că oamenii nu mai poartă opinci, uncheșu a găsit o altă modalitate de a practica meșteșugul pe care îl iubește și de a câștiga bani din asta.
Adaptarea trebuie să facă parte din viața noastră, în această eră în care totul se mișcă cu o viteză amețitoare, iar dacă uncheșu Petru, din satul Sârbi, la 72 de ani reușește să se adapteze unor vremuri în care nu a crescut, tinerii de ce nu ar reuși?
Până una-alta, lăsăm ulițele maramureșene și gospodăriile pe unde se găsesc oameni pricepuți în diferitele „taine” ale străbunilor noștri și medităm la exemplul pe care ni-l lasă Petru dar și la nevoia – permanentă – de adaptare.
Text & foto: Adriana Tiodar
Studentă, anul III
Universitatea Babeș – Bolyai Cluj – Napoca
Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării – Jurnalism
