Domnul Ioan DUNCA din Vișeu de Sus a împlinit la 10 februarie venerabila vârstă de 90 ani. Cu respect și dragoste, în numele camarazilor din lupta anticomunistă și a urmașilor acestora, îi urăm „LA MULȚI ANI”, cu sănătate și multe bucurii!

Născut la Ieud la 10 februarie 1932, fiu al preotului greco-catolic Ioan Dunca Joldea (personalitate excepțională a spiritualității și rezistenței românești din Maramureș, opozant activ al ocupației maghiare și al anexării la Uniunea Sovietică, părinte sufletesc al grupului de partizani condus de frații Popșa și apoi multă vreme deținut politic în închisorile comuniste), elev al Liceului „Dragoș Vodă” din Sighet, membru în organizația anticomunistă condusă de profesorul Aurel Vișovan și arestat în august 1948 împreună cu majoritatea membrilor organizației (primul lot de deținuți politici la închisoarea Sighet), condamnat politic în două rânduri (procesele din 1949 și 1959), a executat cei 11 ani de detenție în temnițele și lagărele de la Sighet, Cluj, Jilava, Târgșor, Canal, Baia Mare, Satu Mare, Galați, Balta Brăilei.

Om de profundă viață spirituală, domnul Ioan Dunca și-a relatat suferința din închisori în minunata și emoționanta lucrare „Aur și noroi”.

Onoare și respect!

Preot prof. Marius Vișovan
Președinte AFDP Maramureș

La mulți ani domnului Ioan Ilban, președintele Asociației Foștilor Deținuți Politici din Maramureșul Istoric, la împlinirea venerabilei vârste de 88 de ani. Multă forță și putere de muncă în continuare!

Vă invităm să citiți un interviu cu dl. Ioan Ilban, realizat de preot prof. Marius Vișovan.

Memorialul Sighet – patrie a Spiritului, spirit al Patriei

– interviu cu domnul Ioan Ilban, președinte AFDP Maramureșul istoric –

Sub denumirea oficială “Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței”, Muzeul amenajat și patronat de Fundația Academia Civică în incinta fostei închisori comuniste de la Sighetu Maramției este recunoscut azi ca un obiectiv de anvergură europeană, cu un prestigiu științific și moral incontestabil, vizitat anual de un numeros public din țară și străinătate, de la oameni politici, savanți, diplomați și jurnaliști până la elevi de școală conduși de învățători și profesori, fără a omite pelerinajele cu motivație religioasă. Scopul acestui demers de proporții este unul esențialmente creștin exprimat în motto-ul Memorialului (scris în câteva zeci de limbi pe celularul principal), cuvintele Mântuitorului Isus Cristos: “Veți cunoaște adevărul și adevărul vă va face liberi “(Ioan 8,32). Societatea românească actuală nu se poate trezi din coșmarul comunist fără o masivă și constantă infuzie de adevăr – Memorialul de la Sighet reușește să fie un început serios al acestei treziri a conștiinței naționale. Iar pentru opinia publică internațională – o carte de vizită a demnității românești. Cei care mai afirmă cu dispreț că “mămăliga nu explodează” să treacă mai întâi pe la Sighet… Titlul acestui articol este inspirat dintr-o frumoasă meditație a regretatului Romulus Rusan, căruia îi aducem pe această cale un respectuos omagiu. (M.V.)

Red: Stimate domnule Ioan Ilban, sunteți președintele filialei Asociației Foștilor Deținuți Politici din Maramureșul istoric. Ce amintiri aveți din perioada de început a Asociației?
Ioan Ilban: În 1990 s-a constituit AFDP în toată țara, ca reprezentant legitim al rezistenței anticomuniste ce putea în sfârșit să se manifeste și să se organizeze liber. Noi am constituit o filială autonomă în granițele istorice ale județului Maramureș, unul dintre principalele focare ale rezistenței din România. Erau încă în viață mulți camarazi de luptă și suferință. Ca președinte a fost ales Ștefan Minică, iar ca președinte de onoare Aurel Vișovan – șeful nostru din 1948, deja mult slăbit fizic. Eu, având o sănătate mult mai bună pe atunci m-am implicat foarte mult de la început, iar după moartea lui Ștefan Minică am preluat oficial conducerea filialei.

Red: Cum s-a născut Muzeul Memorial ?
Ioan Ilban: În 1990, clădirea fostei închisori era de mult dezafectată și aflată într-o stare avansată de degradare. Nici statutul juridic al clădirii nu era clar. Noi, foștii deținuți politici din Sighet, am început să ne interesăm ce s-ar putea face pentru reabilitarea ei. Din câte îmi amintesc, prima activitate în incinta închisorii a fost un parastas în memoria lui Iuliu Maniu, pe 5 februarie 1991. Apoi, Primăria mi-a încredințat mie cheia (locuiesc foarte aproape) și am început să venim mai des, cu Aurel Vișovan și cu ceilalți camarazi, având ocazional și vizitatori din alte părți. Am organizat, tot în 1991 cred, și un parastas pentru camarazii noștri maramureșeni căzuți în prigoană, în închisori și munți, celebrat de părintele greco-catolic Vasile Hotico, și el trecut prin temnițele comuniste.

Am început să ne interesăm cum s-ar putea obține fonduri pentru repararea clădirii. Unul dintre cei cu care am discutat a fost cunoscutul scriitor Laurențiu Ulici, care venea foarte des în Sighet având părinții originari din zonă; acesta a promis ca se va interesa la București. În această perioadă de început am beneficiat și de sprijinul primarului Gheorghe Filipciuc, proaspăt ales în februarie 1992 din partea PNȚCD. Undeva spre finele anului 1992 m-am întâlnit prima dată cu doamna Ana Blandiana, președinta Fundației Academia Civică. Dânsa a preluat oficial clădirea în 1993 și cu fondurile obținute a demarat lucrările de reabilitare și de transformare în Muzeu Memorial, proiect asumat moral (nu și financiar) de Consiliul Europei. Din acel moment am colaborat constant, pe toată durata amenajării Muzeului; eu personal am deținut și funcția de administrator până în 2001. Ca semn de mare apreciere, doamna Blandiana îi oferea lui Aurel Vișovan cuvântul de deschidere la mai toate simpozioanele care au avut loc aici în anii ’90. Într-un cuvânt, colaborarea între AFDP Maramureșul istoric și Academia Civică a fost și este deplină, chiar dacă noi suntem astăzi mult mai puțini.

Red: Rezistența anticomunistă din Maramureș este bine reflectată în cadrul Muzeului?
Ioan Ilban: Da, în special în celula 74 intitulată chiar “Rezistența în Maramureș “. Se alocă un spațiu important ”lotului Vișovan” și pe bună dreptate, căci noi am fost închiși în acea celulă în iarna ’48-’49 și acolo s-a compus și Rapsodia Maramureșului, dar se vorbește, cu date și fotografii și despre celelalte loturi de deținuți politici maramureșeni, luptătorii din munți – organizați în mai multe grupuri, din care cel mai important a fost grupul condus de eroul sighetean Vasile Popșa – adevărat simbol al credinței și dârzeniei maramureșene. Sunt prezentate și figuri ale eroismului feminin – călugărițe, dar și soții, mame, fiice ale luptătorilor anticomuniști prigonite și ele de către Securitate, dar și preoți greco-catolici persecutați etc.

Red: Câți membri ai “lotului Vișovan” mai sunt în viață?
Ioan Ilban: Din 18 am mai rămas 4: Nistor Man, Petru Codrea, Ioan Dunca și cu mine, cu toții trecuți de 80 de ani. Mulțumim lui Dumnezeu că dragostea și fraternitatea dintre noi au rămas statornice până azi, la 70 de ani de când ne-am înfrățit în lupta pentru libertatea și demnitatea neamului românesc.

Red: Sunteți născut în Dragomirești, pe Valea Izei, care ar merita titlul de “localitate martiră”….
Ioan Ilban: Da, de la noi din sat au suferit foarte mulți… Condamnări politice au avut peste 40 de consăteni, dar prigoniți au fost și mulți alții. Alături de Ieud, Dragomireștiul este, fără îndoială, unul din centrele rezistenței anticomuniste maramureșene.

Red: Vă mulțumim cu respect și vă dorim mult succes în activitatea pe care o desfășurați!

Textul despre închisoarea Jilava din 5 februarie și – a găsit repede o fericită completare din partea unui martor ocular, victimă directă a regimului de teroare și exterminare din închisorile comuniste, Jilava inclusiv, domnul Ioan Ilban, președintele AFDP din Maramureșul istoric.

“Am fost arestat în august 1948 ca membru al “lotului Vișovan”iar după lunile de anchetă și detenție la Sighet, am fost judecat la Cluj și condamnat la doi ani și jumătate de închisoare. Toți sighetenii am fost apoi transportați la Bucuresti cu duba – tren în condiții infernale. Debarcați la închisoarea Văcărești, am fost lăsați câteva ore prin curte, unde ne-am întins pe unde-am putut, revenindu-ne parțial după noaptea trecută. Apoi am fost duși cu un camion la Jilava.

Când am intrat la Jilava pe poarta fortului, am fost primiți într-un mod care (am înțeles mai târziu ) era un adevărat ritual specific Jilavei și destinat intimidării deținuților de la bun început. Eram obligați să alergăm între două șiruri de gardieni care ne loveau cu bâtele și din stânga și din dreapta, până ajungeam înăuntru. Era practic imposibil să te ferești. Urmau apoi percheziții brutale, la limita absurdului, totul cu scopul ca deținutul să simtă că nu mai are nicio șansă de apărare, nicio demnitate ci este neputincios, total la cheremul lor.

Ne-au băgat pe primul coridor la stânga, prima celula pe stânga cu fereastra spre curte (fereastra fiind acoperită cu un oblon nu ajuta la aerisirea camerei și nici la iluminat). Celula era deja plină, noi, cei 18 sigheteni nou veniți, ne-am găsit foarte greu loc. Deținuții erau înghesuiți ca sardelele pe niște priciuri de scândură așezate pe trei nivele: eu mi-am găsit loc numai la ultimul nivel de sus, aproape de tavan. Nu era pătură, pernă, nimic…mi-am pus sub cap micul bagaj cu care venisem. Când nu mai era altă soluție erau băgați oamenii și jos de tot sub primul prici, pe ciment, loc botezat cu umor “șerpărie”. După calculele mele, eram atunci în celulă 130-140 de persoane, dar din povestirile altora am aflat că se putea ajunge și la 200… Căldura devenea insuportabilă, cu toții transpiram abundent, atmosfera devenea irespirabilă, noaptea ne atacau ploșnițele, mai ales noi cei de la ultimul etaj eram primele ținte… Era în celulă o singură găleată cu apă din care aveam voie să bem și care era reumplută din când în când. Problema cea mare era că aveam o singură tinetă pentru necesități, care se evacua numai o dată pe zi! Stăteam practic tot timpul în mirosul acela pestilențial… Mâncarea era mizerabilă, ca peste tot în pușcărie, dar cine mai avea pofta de mâncare în condițiile acelea ?

După ce noi, sighetenii, am reușit să ne adaptăm oarecum la situația existentă, am început să observăm cine erau colegii de celulă, majoritatea mai în vârstă ca noi, înjghebând mici discuții. Am făcut ochii mari văzând că era plin de profesori universitari, academicieni, foști miniștri, eram într-o companie selectă…Începeam să înțelegem amploarea rezistenței anticomuniste din țară și justețea luptei la care ne angajasem. În anumite momente ale zilei, personalitățile din cameră începeau să ne vorbească pe teme de istorie, literatură, știință… adevărate conferințe pe care noi, tinerii, le ascultam în liniște, cu mult respect. Dacă ni s-ar fi permis un creion și o hârtie, cred că ne puteam specializa în orice domeniu…Pentru mulți dintre noi, închisoarea a fost singura Universitate pe care am absolvit-o…

După două săptămâni, un gardian ne citește numele de pe o listă și suntem îmbarcați spre închisoarea elevilor -Târgșor, județul Prahova. Cu Aurel Vișovan (profesorul, liderul și fratele nostru ) am avut un scurt dar emoționant moment de despărțire. Nu aveam să – l mai vedem pentru mulți ani… îl aștepta Piteștiul – iadul pe pământ românesc.

Consider o idee foarte bună amenajarea unui muzeu la Jilava (președintele AFDP Octav Bjoza face demersuri în acest sens). Ar fi un omagiu adus celor care s-au jertfit acolo dar și o mare șansă pentru bucureșteni (și nu numai) de a cunoaște pe viu istoria represiunii comuniste. Memorialul nostru din Sighet e important dar e prea puțin (și cam departe…) pentru a reface memoria întregii Națiuni…

Și dacă un asemenea muzeu va exista, sugerez președintelui și guvernului, ca vizitarea lui să fie un punct obligatoriu pentru orice delegație străină care vine în România. Sângele vărsat pentru credință și libertate este demnitatea și noblețea noastră în fața popoarelor lumii.” (Ioan Ilban)

A consemnat Marius Vișovan

Foto: Marius Vișovan