Acum 60 de ani: Aurel Vișovan se întoarce acasă

După 16 ani de temniță comunistă și suferințe îngrozitoare, la 31 iulie 1964 Aurel Vișovan este eliberat din închisoarea Aiud. Încotro s-o apuce? Spre casă, spre Sighet! Dar va mai găsi oare pe cineva acasă?… Îl lăsăm să depene firul amintirilor la persoana I… (Marius Vișovan)

Eliberarea din Aiud

În ziua de 31 iulie 1964 mi s-au înmânat biletele de tren şi – bineînţeles – biletul de eliberare din închisoarea Aiud.
Privind nemişcat hârtia atât de mult râvnită, l-am citit de mai multe ori . . . deodată mi-am dat seama că data eliberării coincidea cu o sărbătoare din calendarul catolic: 31 iulie, ziua Sfântului Ignaţiu de Loyola, fondatorul ordinului călugărilor iezuiți. Cu ani în urmă, după Piteşti, am făcut o devoţiune pentru acest sfânt, căruia îi închinasem ziua de joi.
De altfel, în fiecare zi din săptămână aveam – în acest sens – o devoţiune specială : Luni – zi închinată Sf. Tereza de Lisieux; Marţi – Sf. Anton de Padova; Miercuri – Sf. Iosif; Joi – Sf. Ignaţiu de Loyola; Vineri – Preasfânta Inimă a lui Isus; Sâmbătă – Inima Neprihănită a Mariei; Duminica – lui Dumnezeu Tatăl.
Cu toţi aceşti sfinţi mi-am dus greul închisorii. Ei sunt cei care m-au întărit şi de atunci am fost convins că Dumnezeu nu m-a părăsit. Era comoara mea de spiritualitate, de trăire intimă cu cei ce mă protejau, peste privirile gardienilor și anchetatorilor, în pofida timpului atât de lung petrecut în închisoare. Şi iată că ziua de 31 iulie, ziua Sf. Ignaţiu de Loyola, un mare sfânt, născut în Spania dar cu o misiune universală, era ziua punerii mele în libertate.

Libertate amară

Ieşirea s-a făcut pe grupuri. Mie mi-a venit rândul cam pe la ora 11 noaptea. O atmosferă stranie ne cuprinsese pe toţi. Nici o exuberanţă, nici o explozie de bucurie, deşi era firesc, când te vedeai liber după atâta amar de ani petrecuţi după gratii. La intrare eram tineri. Doamne, ce tineri eram! Alţii erau atunci în floarea vârstei. Acum părăseam închisoarea cu o oboseală generală care ne era adânc săpată pe faţă.
Fiecare avea semnele lui de întrebare: -Oare mai găsesc pe cineva din familie? Mă voi putea adapta la noua viaţă? Voi găsi de lucru? Voi putea munci?
Ani de-a rândul ne gândeam că dacă va exista o zi a eliberării va fi o explozie de bucurie. Chiar ne temeam că nu vom fi în stare să o depăşim. Dar n-a fost aşa. Unul din motive mai era şi sentimentul că ne eliberam în acelaşi regim în care am fost arestaţi.
De pe poarta închisorii am ieşit cu ultimul grup. Ne-am dus direct la gară. Puteam privi nestingheriţi înainte, înapoi, la stânga, la dreapta, dar mai ales cerul.
Aveam tren abia peste trei ore. Am început să mă plimb singur de-a lungul liniei ferate din gara Aiud. Mai erau călători în gară ce aşteptau acelaşi tren. Mă uitam la chipurile oamenilor ce treceau pe lângă mine şi care nu ştiau de unde vin. Unii mai perspicace vor fi ghicit imediat – prea mult cenuşiu se adunase în privirea noastră. Încercam să îmi imaginez ce preocupări poate avea un om ce n-a cunoscut închisoarea, ba mai mult, cum îşi reprezintă cei liberi noţiunea de „închisoare”.
Ca la orice plecare din ultimii ani m-am întrebat: -„Încotro ?” . . . şi tot eu mi-am răspuns: -„Acasă ! ACASĂ !”

Drumul spre Sighet

Cei din compartiment – obosiţi – nu bănuiau şi nu-i interesa că printre ei se afla unul care, doar cu câteva ore mai înainte, era între zidurile închisorii. Am încercat să aţipesc. Imposibil. A doua zi dimineaţa, ajuns la Beclean, a trebuit să aştept mai multe ore.
În trenul ce mergea de la Beclean la Sighet, lângă mine s-a aşezat un cetăţean care – spre surprinderea şi neliniştea mea – mi-a zis :-„Dumneata eşti Vişovan şi vii de la închisoare ?”- „De unde ştiţi ?”- „Vă ştiu de mult . . .”
M-am ferit să discut prea multe cu el, dar spre a nu observa că-l suspectez (era oare de la Securitate ?) am pus şi eu câteva întrebări de circumstanţă: -„Ce mai este prin Sighet?. . . Ce schimbări s-au mai făcut?. . .” După care retrăgându-mă în sinea mea m-am prefăcut că dorm. Trenul mergea încet, foarte încet, gândurile o luau cu mult înaintea trenului, ajungând acasă, apoi iar se întorceau la Aiudul din care abia am ieşit.
În a doua noapte de călătorie, să fi fost ora 1 sau 2 după miezul nopţii, am citit pe frontispiciul gării: SIGHETU MARMAȚIEI. Era o noapte răcoroasă de Maramureş şi asta mă convingea că sunt în oraşul meu. –„Ei, şi acum ce fac? Să merg direct acasă?”.

În brațele mamei

Mă neliniştea gândul că, dacă mama mai trăia, s-ar fi putut speria prea tare dacă o trezeam din somn. Bătrână şi plăpândă cum era după atâta amar de suferinţă, mă temeam să nu facă vreun şoc. M-am aşezat pe o bancă în sala de aşteptare, dar a fost peste putinţă să aţipesc. Era atâta clocot în mintea şi inima mea încât mă miram că nu-l aud şi cei din jur. . .
Odată cu zorii, am ieşit pe peron, m-am înviorat cu apă rece, apoi cu sacu-n spate am pornit încet-încet spre casă. Nu păream şi nu eram ca un om scăpat din închisoare şi care acum e liber. . . Eram bântuit de nelinişte. Oare ce voi găsi acasă? Treceam pe lângă oameni fără să-i văd şi fără să le atrag atenţia. […]
Aproape fără să-mi dau seama am ajuns în faţa casei. Deschizând poarta o văd în curte, harnică de dimineaţă. Nu ştiu cum a zburat în braţele mele. . . apoi sora mea la fel. Plângeam în hohote toţi trei. Timpul şi-a oprit tic-tacul. Încet, încet lacrimile s-au mai potolit făcând loc surâsului şi fericirii.
-„Dragul mamei, drag . . .”
-„Să-ţi rostesc, mamă, o scrisoare pe care ţi-am scris-o în gând cu câtva timp în urmă, pentru momentul pe care-l trăim acuma:
. . .
„Pentru tot ce-a fost odată
cântec, basm şi leagăn dus pe aripe de fluturi,
mamă, azi poem de flori să scuturi
ţi-am adus din zarea-nsângerată.
Vin de departe, mamă, din ţara de departe,
din greu de ani, de viscole şi moarte.

Nu plânge . . .
Florile nu-s flori de sânge,
ci flori de măr, îngemănate-n rouă ;
sunt pentru mâinile tale amândouă
ce-au ridicat odată un prunc spre aurori.
Sunt pentru ochii tăi, ce luminau culori
când îmi vorbeai de Maica Preacurată.
Vin de departe, mamă, din zarea-nsângerată
să-ţi străjuiesc cărările cu flori!”.

Aurel Vișovan
(Sighet, 7 martie 2000)




Aurel Vișovan – omul legendă

Aurel Vișovan

Azi, 7 august, se împlinesc 16 de ani de la trecerea la Domnul a profesorului Aurel Vișovan, liderul rezistenței anticomuniste din Maramureș  în perioada 1946-1948, pătimitor în temnițele de la Sighet, Jilava, Pitești, Gherla , Aiud, Baia Sprie, Satu Mare.

 Veșnică odihnă și memorie binecuvântată!
Asociația Urmașilor Luptătorilor Anticomuniști (AULA)

 

Cei care doresc mai multe informații pot viziona documentarul:

 

Aurel Vișovan s-a născut la 4 iunie 1926 în localitatea Sărmășag (jud. Sălaj) din părinți maramureșeni, Alexandru și Paraschiva,  originari din satul Breb. Botezul său a fost oficiat de 6 preoți greco-catolici.

Tatăl său, Alexandru Vișovan, membru al Gărzilor Naționale românești din Maramureș și participant la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia la 1 decembrie 1918, va ocupa o perioadă scurtă funcția de primar în Breb  și apoi va funcționa ca șef de post de jandarmi în mai multe localități din nord-vestul țării, activitate pentru care va fi de mai multe ori  decorat. După pensionarea sa în 1932, familia se va întoarce în Maramureș și se va stabili la Sighet unde Aurel Vișovan va face primii ani de școală.

Cedarea Ardealului de nord Ungariei în august 1940 va determina familia să plece în refugiu (sora sa Viorica este arestată pentru câteva ore de către paramilitari unguri) și să se stabilească la Timișoara pe toată durata războiului.

Va absolvi în 1945 liceul “Constantin Diaconovici Loga”din Timișoara; tot în această perioada va obține și brevetul de planorist în urma unui curs absolvit la Arad. Anii petrecuți în refugiu vor contura în sufletul tânărului Aurel conștiința de luptător pentru dreptatea neamului românesc.

Tot în perioada refugiului sora sa Viorica se va căsători cu studentul teolog ortodox Ioan Bărdaș,  ajuns preot în județul Arad, cu care va avea 3 copii. Părintele Bărdaș va fi implicat în puternica rezistență anticomunistă din zona muntoasă a județelor Arad și Bihor pentru care va suferi 15 de ani de detenție, despre care va relata în lucrarea sa “Calvarul Aiudului”.

Întors alături de părinți la Sighet în 1945, Aurel Vișovan se va înscrie la cursurile fără frecvență ale Facultății de Drept din Cluj, fiind simultan și profesor suplinitor la Liceul “Dragoș Vodă” din Sighet unde a predat fizica, chimia și limba italiană. Atmosfera în Maramureș era foarte tensionată – de abia iesiți de sub ocupația maghiară și scăpați cu greu de anexarea la URSS, românii maramureșeni vedeau că autoritățile erau tot în mâna străinilor, sub forma regimului comunist ce se instaura agresiv. Atât prin contactele ce le avea la Cluj cât și prin prietenul său sighetean Vasile Popșa – student la București, Aurel Vișovan va adera la Mișcarea Legionară, de a cărei organizare în Maramureș se va ocupa până în 1948. La una din  sedințele  cu tinerii elevi de a căror  pregătire creștină și națională se ocupa, a fost prezent în 1947 și Ion Gavrilă Ogoranu, pe atunci șef al “Frățiilor de Cruce” din Ardeal. Momentul arestării îl va găsi pe Aurel Vișovan în funcția de șef al Grupului Legionar Maramureș format în principal din elevi și studenți. Din mărturiile ulterioare ale camarazilor săi reiese admirația de care se bucură atât datorită ținutei sale morale cât și seriozității în munca de profesor.

În august 1948, Aurel Vișovan este arestat alături de alți 17 membri ai grupului și după ancheta de la Securitate (în care el a fost crunt torturat) sunt depuși la închisoarea din Sighet până la procesul din mai 1949. Ceilalți membri ai organizației reușesc să scape de arestare și să se retragă în munți sub conducerea lui Vasile Popșa și a fratelui său Ion și să formeze în zona Ieud – Dragomirești cea mai puternică structură de rezistență armată  anticomunistă din  Maramureș, sprijiniți masiv de țăranii din satele învecinate. Grupul se va destrăma în mai 1949 în urma unei ciocniri cu Securitatea în care Vasile Popșa  a fost ucis și majoritatea celorlalți arestați. Grupuri de partizani în munții Maramureșului se vor mai semnala însă până în 1953.

La procesul de la Cluj, cei 18 membri ai “lotului Vișovan “vor primi condamnări între 2 și 10 ani închisoare, cea mai mare fiind a lui Aurel Vișovan care a încercat, fără succes, să ia toată răspunderea asupra sa. Dupa trierea de la Jilava, elevii au plecat la Târgșor, iar el fiind student a ajuns la Pitești, unde a fost supus timp de doi ani îngrozitoarei terori a “reeducării prin tortură” din care va ieși distrus fizic și traumatizat psihic dar fără compromisuri. Vor urma alți ani lungi de suferință la Gherla, Baia Sprie, Aiud, Bărăgan-colonia Lătești, lagărul Noua Culme apoi – după o nouă condamnare de 25 de ani redusă la 18 ani – ultima lungă perioadă la Satu Mare și Aiud, de unde este eliberat în 1964. La acest al doilea proces din 1959 s-a cerut condamnarea sa la moarte, unul din capetele de acuzare fiind poemul incendiar “Rapsodia Maramureșului” (compus în închisoare, alături de alte poezii exprimând  drama detenției dar și salvarea prin credință).

Cu sănătatea mult șubrezită se întoarce la Sighet în 1964, reușește cu greu să se realizeze profesional (nu i s-a permis continuarea studiilor de drept iar științele economice doar după 10 ani în condiții foarte restrictive) urmărit și șicanat constant de Securitate. Căsătorit în 1966 cu profesoara Aurelia Chindriș (și ea fiica și nepoată a unor deținuți politici) vor avea doi copii -Marius (actualmente preot greco-catolic)  și Flaviu (mort la vârsta de patru ani) și apoi șase nepoti – la creșterea și educarea primilor  cinci va contribui direct, cu multă bucurie.

Din 1990 și până la moartea sa în 2002 (07 august) va fi nelipsit de la comemorările și simpozioanele găzduite la Sighet în închisoarea devenită Muzeu Memorial (celula 74 îi poartă numele), va da mai multe interviuri presei române și străine. Cea mai completă mărturie a crezului generației sale o va da însă prin cartea “Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit”- o frescă a celor 16 ani de detenție și în special a infernului de la Pitești la care se adaugă “Dincoace de gratii” (viața de după închisoare) și “Scrisoare în gând” (mic volum de poezii).

Aurel Vișovan trece la cele veșnice la 7 august 2002 înconjurat de dragostea familiei și a camarazilor, dar roadele jerfei sale pentru credință și pentru afirmarea destinului creștin al neamului românesc continuă să apară – comemorări, articole de presă, comunicări și lucrări științifice, reeditarea și traducerea cărții, mobilizarea unor energii noi inspirate din exemplul său… tot atâtea ocazii ca mesajul său să fie transmis, receptat și dus mai departe. În ciuda respectului practic unanim de care s-a bucurat în oraș, recunoașterea oficială din partea autorităților întârzie deocamdată, dar asta-i viața!… poate acesta e spinul care lipsea din cunună…




Preotul prof. sighetean Marius Vișovan a conferențiat la Cluj

Joi, 7 decembrie 2017, a avut loc la Cluj, la Casa de Cultură a Studenților conferința intitulată „Savantul creștin George Manu în temnițele comuniste” în organizarea Fundației „Profesor George Manu” (cu sediul la București) și moderată de ziaristul clujean Radu Hadârcă.

Au conferențiat : preot prof.dr. Vasile Gordon de la Facultatea de Teologie Ortodoxă București si preot prof. Marius Vișovan din Sighetu Marmației.

Vorbitorii au evidențiat principalele aspecte ale vieții și activității lui George Manu: strălucita carieră de fizician – primul român specialist în fizică nucleară (doctoratul obținut la Paris în 1933 sub îndrumarea celebrei Marie Curie), cultura sa universală și aptitudinile deosebite în mai multe domenii (matematică, teologie, economie, limbi străine, teatru, etc), concepția sa militantă național-creștină și implicarea în Mișcarea Legionară (unde a și îndeplinit o perioadă scurtă, 1943-1944 funcția de comandant interimar, Horia Sima fiind în lagăr în Germania), activitatea radical anticomunistă în Mișcarea Națională de Rezistență (1945-1948), arestarea, procesul și condamnarea politică, caracterul dârz care a refuzat mereu orice compromis, suferințele și moartea martirică în închisoarea Aiud (1961).

În încheiere, a fost vizionat filmul documentar „George Manu – Rectorul din Zarca Aiudului” al cunoscutului regizor Nicolae Mărgineanu.

Autor, „Salut, Sighet!”