Imaginile tulburătoare – profund impresionante pentru orice om cu o minimă sensibilitate – a refugiaților din Ucraina, majoritatea femei și copii, care trec granița noastră, la Sighet și în alte părți, în speranța salvării de războiul ucigător care îi ajunge din urmă… trezesc în memorie experiențe din viața zbuciumată a familiilor noastre și a Maramureșului nostru frământat.

Și eu sunt fiu de refugiați….și părinții mei au cunoscut, la vârsta copilăriei, panica plecării intempestive pentru a scăpa de persecuție, tristețea dezrădăcinării, ani de cruntă sărăcie, dificultățile adaptării în locuri necunoscute (dar totuși în aceeași țară, cu aceeași limbă, ceea ce nu e puțin lucru), alte pericole și spaime care nu pot fi uitate…

În septembrie 1940, la scurtă vreme dupa cedarea Ardealului de nord, atât familia tatălui meu Aurel Vișovan (atunci în vârstă de 14 ani) cât și a mamei mele Aurelia Chindriș (atunci în vârstă de 7 ani) au părăsit Sighetul practic cu mâinile goale, pentru a relua viața de la zero – la Timișoara și respectiv Arad – asemenea altor sute de mii de ardeleni, basarabeni, bucovineni, herțeni și sud – dobrogeni în acel cataclismic an 1940, când România Mare s-a prăbușit…Situația familiei Chindriș era și mai gravă, având 3 copii mici și bunica gravidă cu al patrulea, iar bunicul – urmarit să fie arestat de noile autorități – s-a ascuns 2 săptămâni pe Solovan până în ziua plecării. În cazul familiei Vișovan, situația părea mai suportabilă, dar în gară la Sighet în așteptarea plecării trenului sora tatălui meu Viorica (atunci în vârstă de 18 ani) a fost arestată de paramilitari unguri fiindcă strigase ceva “incorect politic” în gară…A fost eliberată câteva ore mai târziu prin intervenția domnului Szekely de la Locul Târgului (un moșier maghiar foarte cumsecade care avea relații bune cu vecinii români) dar trenul plecase și Viorica și-a regăsit familia la Timișoara doar câteva zile mai târziu.

Odată ajunse la destinații, după câteva săptămâni de solutii provizorii, cele două familii au intrat destul de repede într-o relativă normalitate. Primirea, organizarea, repartizarea și ajutorarea refugiaților precum și găsirea rapidă a unor locuri de muncă pentru aceștia s-au desfășurat acceptabil, autoritățile române de atunci descurcându- se destul de bine într-un context foarte dificil (după abdicarea regelui Carol al doilea se formase recent un guvern de orientare naționalistă, Subsecretar de Stat pentru problemele refugiaților fiind Corneliu Georgescu). Și așa au trecut 4 ani…cele două familii împărtășind, cu un accent în plus, suferința întregului popor român pe timp de război.

Dar familia Chindriș avea să cunoască și al doilea refugiu, în septembrie 1944, când contraofensiva germano – maghiară a ocupat Aradul, iar bunica cu cei 4 copii s-au refugiat pe Valea Jiului unde se afla bunicul cu unitatea militară, la Vulcan. Atunci fuga s-a desfășurat în condiții apolicaliptice, artileria bătea zis și noapte, căruțele cu răniți treceau prin fața casei (tinerii elevi ofițeri de Ineu și apoi cei de la Radna au dat atunci niște jertfe impresionante), copiii nu au putut fi urcați în tren decât pe geam, ciorchini de călători disperați atârnau pe treptele trenului, au fost surprinși și de un bombardament aerian, dar din fericire bombele au căzut mai departe…
În 1945 războiul s-a terminat, refugiul s-a terminat, cele două familii s-au întors la Sighet, pentru a o lua din nou de la zero, dar cu speranța unei vieți normale acasă. Ceea ce urma însă era… comunismul! Nu mai puțin de șapte membri ai familiei mele au cunoscut ororile temnițelor comuniste: Vișovan Aurel (tatăl meu), Chindriș Ioan (bunicul matern), preot Bărdaș Ioan (soțul mătușii Viorica), Pop Arvinte (fratele bunicii paterne) și fiul său Pop Ioan Arvinte, precum și Iusco Dumitru și Iusco Simion (frații bunicii materne).

Să dea Dumnezeu pace în lume și să-i apere pe cei aflați în suferință!

preot prof. Marius Vișovan

Într-o zi frumoasă de toamnă, din perioada celui De-al Doilea Război Mondial, bunicul meu a plecat împreună cu mama și frații săi la cules de porumb. Bunicul meu avea o soră mică de două luni, iar aceștia o luaseră cu ei la cules, pentru că nu aveau cu cine să o lase acasă. Bunicul plecase înainte după căruța cu cai, își cumpăraseră alți cai mai puternici, din târg, la schimb pe porumb.

Ajungând la locul unde era terenul lor, bunicul cu mama și frații lui au început să culeagă porumb și-l încărcau în căruță pentru a-l duce acasă. După ce au strâns recolta au pornit pe drumul spre casă. Pe drum s-au întâlnit cu un rus care i-a oprit și le-a cerut caii, adică rusul i-a dat caii lui slabi și i-a luat caii buni și sănătoși ai bunicului. Bunicul și familia n-au ripostat.

În mai multe zile din acea toamnă au strâns toată recolta de pe câmp și s-au pregătit pentru iarnă. Bunicul, pe vremea aceea, avea vârsta de 15 ani și se îngrijea împreună cu sora lui mai mare de întreaga familie, deoarece tatăl lor era plecat în război. Ei trebuiau să aibă grijă de mama lor și de frații mai mici. Bunicul împreună cu sora lui mergeau chiar și după lemne în pădure; ei fiind mai mari, erau puși de mama lor de la lucrul câmpului până la culesul roadelor, toamna.

Tatăl lor, bietul de el, se întorsese din război aproape de Crăciun. El venise din război cu hainele rupte, ponosite și cu un sac plin de țigări ungurești. Era bucuros că ajunsese acasă și și-a revăzut și regăsit familia și, mai ales, că bunicul împreună cu sora sa se îngrijiseră de gospodăria pe care a lăsat-o în urma lui. L-au așteptat acasă cu șoproanele pline de porumb și cu lemne strânse pentru iarnă. Copiii erau foarte bucuroși că și-au văzut tatăl de Sărbători, acasă. Pentru ei, acesta a fost cadoul de Crăciun. Mama lor, fiind și ea fericită că soțul s-a-ntors sănătos acasă, l-a așteptat cu mâncare obișnuită: pâine de mălai, azimă de mălai, lapte de vacă, cartofi, varză etc. În anii Războiului lumea era foarte săracă, nu prea avea din ce să facă atâta mâncare cum se face de Sărbători, în zilele noastre.

După ce au trecut Sărbătorile de iarnă, străbunicul l-a dus pe bunicul cu oile și câinii la o casă pe un deal și l-a lăsat singur cu ele. Seara, în jurul stânii, se adunau câte douăzeci de lupi. Oile, pentru că era iarnă, au fost băgate în grajd ca să nu le mănânce lupii. Bunicul rămăsese acolo câteva luni de zile dar s-a mutat din primul loc pe alt deal, mai aproape de sat, când oile au început să fete. El a plecat din primul loc din cauza lupilor, deoarece îi era frică să mai stea. Prin luna iunie, bunicul a luat toată stâna și a plecat la munte împreună cu ciobanii.

Andreea POP
clasa a IX-a F,
Colegiul Național „Dragoș-Vodă”

În anul 1939, primăvara, în luna iunie, au început mobilizările. În satul natal al bunicului meu, Vișeu de Jos, a venit batalionul 10 al Vânătorilor de Munte, o iscadrilă de cavalerie. În fiecare casă, fiecare om care avea locuință cu două încăperi era obligat ca o cameră să o dea armatei.

În acea cameră care era dată armatei intrau câte doi ostași, iar în grajdul din gospodărie erau adăpostiți câte doi cai. Fiecare om din sat, de la vârsta de 25 de ani și până la vârsta de 60 de ani, era mobilizat. Armata era împărțită în tot satul, în fiecare casă. Dimineața, la ora 5, un ostaș gornist se urca pe cea mai înaltă casă și sufla din goarnă, iar ceilalți ostași se trezeau toți și scoteau caii din grajduri, îi pregăteau și plecau la adunare. Adunarea era în mijlocul satului, într-o livadă mai mare, acolo luau masa și comandantul le împărțea sarcinile. Ostașii încălecau pe cai și plecau la instrucție, pe o câmpie întinsă din apropierea satului.

Copiii din sat mâncau unde mâncaseră și ostașii, deoarece, îi chemau bucătarii și primeau ce rămânea de la batalion.

În luna septembrie 1940 a avut loc cedarea Ardealului de Nord ungurilor. Armata română a plecat din sat și-n urma lor venea armata ungurească.

Pe la începutul anului 1941 s-a făcut simțit cel de-al Doilea Război Mondial și în Maramureș. Maghiarii au făcut și ei mobilizare și au dus pe front băieții de la vârsta de 16 ani până la vârsta de 62 de ani. Era un fel de armistițiu între români și unguri îndreptat, sub comanda germană, împotriva rușilor.

În timpul războiului, satul Vișeul de Jos a fost ocupat de maghiari. În anul 1942 a fost o foame mare, oamenii neavând ce mânca. Maghiarii au făcut în sat un magazin numit Hoandea. Acolo erau alimentele comunei, iar fiecare om avea cartelă și de-acolo lua ceea ce avea nevoie.

Pe vremea aceea, nu aveai voie ca noaptea să ai lampa aprinsă în casă, deoarece, umblau cenderii și, unde vedeau lampa aprinsă, intrau, te loveau și te amendau. Când unii oameni din sat mureau, preotul nu avea voie să „clopoțască” la biserică, iar la înmormântarea acelor oameni, nu aveau voie să participe săteni, deoarece mergeau cenderii și-i luau la bătaie.

În anul 1944, toamna, nemții și cu ungurii au evacuat tot poporul din sat și l-au trecut pe Valea Izei, deoarece în sat au început luptele, au dat foc la comună, la mori, la poduri și s-au retras. În urma lor au venit rușii și românii și i-au alungat pe nemți și pe unguri.

Poporul care a fost evacuat s-a întors înapoi în sat, după retragerea nemților și ungurilor. Nemții și ungurii au luat tot ce se afla în sat: oi, vaci, cai etc. Satul a rămas gol, iar oamenii care au fost evacuați și s-au întors la casele lor nu au mai găsit nimic, nici mâncare, nici animale. Porumbul care era cultivat pe câmp nu era încă cules și oamenii căutau porumb și îl fierbeau, fiind singura sursă de mâncare; aceștia nu aveau cu ce să aprindă nici focul. Ei se foloseau de iască, cremene, pietre, pilă pe care le loveau pentru a scoate scântei și așa aprindeau focul. Săracii oameni, dimineața, când se trezeau, nu aveau lumină, ardeau puzderii de cânepă ca să aibă lumină în încăperi, ca să se poată îmbrăca. Obișnuiau să facă lumânări din său de oaie.

După război, i-au lovit pe bieții oameni boli grele, tifos, râie, păduchi, stelnițe. Oamenilor afectați de tifos, le pica părul și dinții, iar unii dintre ei, din cauza acestei boli, mureau. Râia era o boală care producea bube și răni; oamenii se dădeau pe corp cu piatră vânătă. Și păduchii se răspândeau printre oameni iar stelnițele apăreau la „încheieturile” paturilor.
Greu au trecut oamenii prin război, greu le-a fost și după terminarea războiului, mi-a spus bunicul.

Andreea POP
clasa a IX-a F, CNDV

Corectați-mă, dacă zic ceva greșit!…
Au trecut foarte mulți ani de la ororile celui de-al doilea război mondial și, din păcate, oamenii au început să uite ticăloșiile, tragediile, Holocaustul. Azi uitarea favorizează reaprinderea conflictelor vechi, extremismul prinde aripi în Europa și aiurea, orgoliile unor efemeri conducători alimentează agresivitatea din mulți semeni de-ai noștri. Noi mai putem visa, chiar nu-i rău la noi în țară, să stăm liniștiți, e pace și-o pâine (cum o fi ea!), etern o vom mânca!

Corectați-mă, dacă zic ceva greșit!…
Am fost spectatori – plăcut impresionați – la o piesă de teatru construită pe una din multele tragedii pe care le-a devoalat războiul, chipul hidos al deportării a fost altfel „fotografiat” de evreul de origine maghiară George Tabori, care a încercat să nu ne împingă unilateral spre ură. Jocul a fost transferat într-o lume budapestană apatică, dar care-și exersa „neutralitatea”, în speranța că individul – umbră, individul – plantă este intangibil. N-am simțit presiune, n-am simțit încrâncenare, viața a fost disecată în câteva ipostaze… umane, personajele se mișcau firesc, vorbind – trăind lucruri grave.

Corectați-mă, dacă zic ceva greșit!...
Războiul s-a insinuat pe/prin tăcere.

Corectați-mă, dacă zic ceva greșit!…
Poți fi uman, într-o agitație tragică? Poți să te gândești la vecinul tău arian, imaginându-ți-l prieten, fără a discrimina, fără a-l bănui de duplicitate? Poți uita, poți levita spre un trecut mult estompat de trăile pozitive din viața fiecăruia.

Corectați-mă, dacă zic ceva greșit!…
Mama și fiul scormonesc în detalii („Dumnezeu se ascunde în detalii”) și-și reconstruiesc lumea/ lumile paralele pe care le-au parcurs împreună. Curajoasa mamă (cu multă sinceritate și frumusețe interpretată de Ioana Dragoș Gajdó) are forța și simplitatea să creadă în viața curată, dreaptă, rânduită fără… surprize majore.

Corectați-mă, dacă zic ceva greșit!…
Da, marea degradare, marea înjosire este… „fascismul omului mărunt”, fascismul/ extremismul ce zace-n fiecare dintre noi într-o stare latentă. Pericolul vine de la omul ordinar, omul fără principii, omul îmbuibat cu… simțul datoriei.

Corectați-mă, dacă zic ceva greșit!…
Îmbinarea între actorii profesioniști (Ioana Dragoș Gajdo și George Sfetcu) și cei amatori (Luminița Colopelnic, Ioan Dorel Todea, Florin Dragoste și Mihai Petrețchi) a fost foarte interesantă, regizorul piesei montate la Sighet, canadianca Jennifer Herszman Căpraru a conectat emoțional publicul cu personajele prin intermediul muzicii… noastre. Totul era mai viu parcă și tragedia, așa cum a văzut-o autorul, a căpătat accente mai grave. Din sală, aproape de public, fondul muzical (melodii maramureșenești) puncta dramatismul exact atât cât să ne înfioare și să ne facă să nu uităm!

Corectați-mă, dacă zic ceva greșit!…
Și Sighetul a pierdut o comunitate evreiască importantă, decimată de compromisurile marilor puteri din acele vremuri, amplificată poate de lipsa de atitudine a celorlalți, a prietenilor sinceri, a vecinilor nemanipulați, a omului simplu… pasiv.

Corectați-mă, dacă zic ceva greșit!…
„…uneori aud toți crinii cum țipă pe câmp…”
Și EI mor!

Ion Mariș