Anul 2024 va fi – prin prelungirea războaielor din Ucraina și Orientul Mijlociu – nu numai crucial pentru europeni, nord-americani și multe seminții asiatice, ci și un an al alegerilor cu pretenții democratice în Statele Unite, Federația Rusă și România (posibil și pe alte meleaguri, situate la distanță de sforăriile internaționale și de imediatul interes informațional al nostru). Sintagma „pretenții democratice” nu urmărește să pună semnul de egalitate între dictatoriala parodie a alegerilor kremliniste (după modelul coreano-chinezesc, toți adversarii incomozi ai Putinosului au fost sau urmează să fie scoși din luptă, mai înainte de data fixată pentru mascarada națională) și aparența democratică din Statele Unite. De ce „aparență democratică”? Pentru că în în acest fief al „democrației” planetare, o „democrație” înrobită colosului american și intereselor sale politico-strategice, nu sutele de milioane de alegători desemnează noul chiriaș la Casa Albă, ci – funcție de interesele globaliștilor sionisto-oligarhici – el, peste capul și votul vulgului, va fi declarat președinte (deseori cu mult înainte de terminarea numărării tuturor opțiunilor cetățenești) de către supravotul majoritar (sic!) al zecilor de electori.

Exact ce se întâmplă și în penibila (ne)democrație a Uniunii Europene (UE). În față este Parlamentul European, care nu poate să adopte legi fără acordul prealabil al Comisiei Europene;  cei circa 50.000 de birocrați care formează această monstruoasă Comisie, inclusiv președintele, nu sunt aleși, ci cu toții sunt numiți în funcții și cu toții beneficiază de lefuri și drepturi mai consistente decât ale găunoșilor și păgubitorilor europarlamentari (fiecare din cei 27 de membri UE are dreptul, proporțional cu populația, la un anumit număr de euroaleși, pe care statul este obligat să-i plătească regește, chit că mulți dintre acești profitori pledează și votează împotriva intereselor naționale). Iar în spatele fațadei „democratice” și a Comisiei, stau – nevăzute și atotputernice – trusturile farmaceutice și petrochimice, ale căror recomandări (făcute comisarilor europeni în culise), devin de îndată obligatorii pentru întreaga Uniune, mai obligatorii (!) decât actele emise de inutilii europarlamentari în aceste condiții organizatorico-funcționale.

Păi cum naiba să fie democratic acest conglomerat supranațional, când arhitectul lui a fost Walter Hallstein, proeminent avocat al regimului nazist și apoi, vreme de 10 ani (1958-1967), președintele Comisiei UE, numit în această funcție („primul rege al Europei moderne”) și răsplătit în consecință, inclusiv cu un castel bruxellez, de către „acționarii politici ai Cartelului petrolului și medicamentelor”?!…

Ce să mai vorbim despre jenantele alegeri demo(no)cratice din România postdecembristă, când este răsștiut că minciuna, ipocrizia și frauda politrucilor, îndeosebi ale ălora de la butoanele puterii, fac casă bună cu naivitatea (posibil prostia) acelor alegători, care cred și susțin cu înverșunare că votul este mai tare ca glonțul (orb, adaug eu) și că numai prezența masivă la urne poate să schimbe în bine dezastruoasa stare de lucruri din această țară (încă) bogată nu doar în oameni valoroși și sistematic ignorați/ marginalizați de calpele autorități postdecembriste, ci și în inestimabile resurse naturale (ale solului și subsolului), pe care nevrednicii cu puteri decizionale fie le înstrăinează (milioane de români s-au stabilit în străinătate), fie le vând sau le închiriază pe bani de nimic tâlharilor interni și externi, spre paguba întregului popor și uriașul profit al trădătorilor.

Chiar este necesară prezența masivă la urne? Păi în fatidica Duminică a Orbului din 1990, mulți dintre „democrații” de astăzi au stat ore în șir la rând ca să-l voteze pe Ion Iliescu cu neverosimilul procent de 85%, evident, în dauna „occidentalilor” Radu Câmpeanu și Ion Rațiu, care – spre deosebire de onctuosul bolșevic și moscovit Ion Ilici – n-au stat în țară ca, alături de cei mulți și duși cu pluta, să înfulece salam cu soia (rețeta patriotismului nerod și hedonist), chit că la acea vreme soia era nemodificată genetic, deci necancerigenă.

În plus, aproape toți ăștia n-au lipsit de la niciun vot în cele peste trei decenii de postdecembrism (mă rog, cu inerentele și total nesemnificativele schimbări de macaz politico-afectiv: iliescieni, feseniști, pesediști, țărăniști, liberali, udemeriști, băsescieni, pedeliști, iohannieni, aldiști, useriști etc.), pentru ca rezultatele acestor lamentabile străduințe cetățenești să se concretizeze în următoarele „realizări”: 1) România este pe ultimul loc în UE la absolut toți indicatorii care reflectă nivelul general de trai, instruire, educație și sănătate, excepțiile contribuind la întărirea regulii; 2) Întreaga economie (industrie, agricultură, transporturi, cercetare) a fost temeinic pusă pe butuci de absolut toți cârmuitorii postdecembriști, doar câteva localități bine gospodărite (Oradea, Cluj, Arad, Timișoara, comuna Ciugud) abătându-se de la cutuma postdecembristă; 3) Ființa noastră națională este grav afectată de expatrierea a peste cinci milioane dintre fiii ei (procesul continuă, îndeosebi în rândul tinerilor înzestrați, chiar dacă pe ici-pe colo se înregistrează timide repatrieri); 4) Execrabil guvernată, țara a acumulat imensa datorie externă de peste 150 miliarde euro.
Iată ce zestre le lăsăm noi, prima generație de postcomuniști, urmașilor noștri prost instruiți (peste 70% dintre cursanți sunt analfabeți funcționali) și nedispuși să înfrunte anumite lipsuri, necum să se jertfească pentru țară sau pentru un scop social înalt!

Și când te gândești că neșcolatul Nicolae Ceaușescu a strâns cureaua națională pentru achitarea unei datorii externe de vreo 16-17 miliarde dolari, deși țara avea la acea vreme un apreciabil potențial economic (de pildă, capacitatea transportului nostru maritim și fluvial se situa pe locul patru în lume!), bașca miliardele din creanțe, neîncasate la timp de la mai multe țări arabe și africane.

Unde mai punem faptul că rezultatul referendumului din 2009 n-a fost pus în practică în aproape 15 ani, că la alegerile din anul 2020, în Sectorul I al Capitalei s-au furat voturile cu sacii (deși există înregistrări, a plătit cineva pentru această megaticăloșie?) și că la noi este în floare atât frauda electorală fățișă (voturi falsificate), cât și cea nițel subtilă (numărarea voturilor à la Pristanda, liste pe care continuă să „voteze” o droaie de morți). De unde lesne se deduce cât de actuală este pe meleagurile noastre cinica spusă a lui Stalin: Nu contează câți cetățeni votează, contează cine numără voturile!…

Mai poate să creadă cineva că alegerile din 2024 (cinci rânduri, căci prezidențialele se desfășoară în două tururi) vor îmbunătăți starea României și a grosului românilor? Eu unul nu cred în ruptul capului. De ce? Deoarece nu-i cu cine, chiar dacă actuala coaliție (rotativă), în urma ordinului primit de la UE de-a limita expansiunea auriștilor și șoșocilor (altfel spus de-a le „tăia macaroana politică”), intenționează să unească europarlamentarele cu localele din punct de vedere legal. Asta ca asta, dar se zvonește pe internet (și nu numai) că deja s-a împărțit viitorul ciolan al puterii: liberalilor le revine președinția (mai ales în varianta că Iohannis își dă demisia pentru o funcție în UE sau NATO, locul lui fiind automat ocupat de exghinărarul plagiator), iar pesediștii vor deține majoritatea parlamentară și puterea executivă.

Dacă astea sunt aranjamentele de culise (în mod cert cu încuviințarea sforarilor din axa Bruxelles-Washington și cu totala implicare a serviciilor secrete), ce importanță mai are câți cetățeni români se vor prezenta la urne și unde vor pune ei ștampila?…

                    George  PETROVAI

Foto: I. Mariș (măști confecționate de Adela Pop)

Cam la un an după precedentele alegeri (în 2019 europarlamentarele și prezidențialele, în 2020 localele și parlamentarele) au început analizele, comentariile și speculațiile pe marginea alegerilor din 2024, an în care au loc toate cele patru aflări în treabă (de exemplu, după un singur mandat, devin milionari în lei toți cei 33 de mâncători de… resurse, trimiși de alegătorii români în Parlamentul European!), precum și anul în care chiriașul de la Cotroceni este obligat prin lege să plece și să lase locul altuia, cu nimic mai bun ca toți formalii președinți ai României postdecembriste, atâta timp cât „materialul” moral-spiritual al tuturor catindaților este submediocru, iar țara continuă să rămână o struțo-cămilă (republică semiprezidențială) și cu statutul politico-economic de colonie modernă.
Că așa este pe la noi, îndeosebi în cele peste trei decenii de libertate aparentă, libertinaj consistent și imbecilizare planificată: ne plângem că toate cele-n țara asta sunt politizate și pe urmă (a se citi „inclusiv din această cauză”) temeinic puse pe butuci de impostura și necinstea activiștilor postdecembriști, dar tot cârtitorii (atotneștiutorii jurnaliști și analiști), prin interminabilele lor trăncăneli îi încurajează pe politrucii de la butoanele puterii să aibă în vedere nevoile stringente ale țării și ale cetățenilor numai între acele limite, stabilite de sondajele la plesneală, ce nu afectează în mod ireparabil popularitatea cârmuitorilor și a partidelor din care ei fac parte.

Actuala coaliție pesedisto-penelistă, respectiv stângisto-dreptistă, ne oferă cel puțin două elocvente dovezi în acest sens, deodată ineficiente și grotești: (1) Cei doi tovarăși la secătuirea României (fie din nepricepere, fie – mai ales – din interes personal și de grup), totodată la „eternizarea” cârmuirii lor spre mulțumirea globaliștilor (deja liderii ăstora și-au asigurat stăpânii că la viitoarele alegeri, mai puțin la prezidențiale, vor merge pe liste comune, singura modalitate de surclasare a AUR-iților), cei doi tovarăși, deci, nu numai că se critică și acuză public pentru neîmpliniri și/sau derapaje, dar – atât înainte, cât și după „rotativă” – caută cu disperare ca, independent și deseori chiar în dauna partenerului conjunctural, să pună în practică acele inițiative, care dacă nu le vor spori popularitatea, măcar să nu le-o diminueze; (2) Deși cele două partide, care împreună au majoritatea parlamentară, au promis solemn că vor termina pentru totdeauna cu veniturile nerușinate (bugetari cu lefuri sau pensii de peste 10.000 euro, unii – precum Nicolae Ciucă și Mugur Manole Isărescu – și cu una și cu alta), căci asta cere Uniunea Europeană (UE) de mai multă vreme, însă formula de recalculare, acceptată de stângisto-dreptiști după câțiva ani de analize și discuții, a ajuns în final la Curtea Constituțională, iar cele nouă marionete aulice au decis la unison că procedura avansată de Executiv este neconstituțională (mă rog, doar nu erau nebuni să-și taie solida cracă financiară de sub picioare!), fără să le pese de UE și de următorul paradox: Diminuarea veniturilor este declarată neconstituțională, chiar cu riscul ca România să piardă miliardele condiționate de UE, însă ilogica și ilegala majorare a acestora a fost perfect constituțională!

Ăsta da umanism și patriotism: N-au decât să sufere milioane de români din pricina sancțiunilor impuse de oficialii europeni, că noi (judecători, procurori, securiști, milițieni, generali și alți odioși privilegiați) nu dăm în ruptul capului cioara vopsită din mâinile noastre murdare!

Păi cam tot așa gândea și se comporta hiperegoistul antierou dostoievskian din scrierea Însemnări din subterană, căruia autorul nu-i dă nici nume (a considerat că nu merită) și nici o înfățișare palpabilă (doar că „era scund și pirpiriu”): „Dacă-i de ales: să se dărâme lumea, ori să-mi beau ceaiul, eu spun că mai bine s-ar dărâma lumea, numai să-mi pot bea ceaiul”…

N.B.: În comparație cu Robert Fico (stângistul care de curând a câștigat alegerile din Slovacia și, aidoma premierului maghiar, intenționează să-și împingă conaționalii în siajul kremlinist), măcar alianța pesedisto-penelistă va menține – cu bune și cu foarte multe rele – direcția europenisto-atlantistă. Că doar istoria noastră este plină ochi de secularele „binefaceri” ale muscalilor țariști și apoi ale celor bolșevizați, ca astăzi, cu găunoasele excepții filoruse, românii vrednici și neamnezici să nu se lase păcăliți de subversivele manevre ale putiniștilor, aflați de aproape doi ani în război nimicitor cu „frații” lor ucraineni și într-un interminabil conflict propagandistic cu aproape întreaga lume: din Europa și până în Japonia, din Canada și până în Australia.

Dar cu toate că absolut toți politrucii postdecembriști i-au mințit, furat și trădat pe români, în primul rând pe aceia care i-au votat cu speranța că noii aleși vor fi mai cinstiți și mai pricepuți ca loazele anterioare (iată sumarul catastrofalelor realizări ale ăstora: o datorie externă de circa 150 miliarde euro, un gol populațional de peste cinci milioane, întreaga economie făcută praf, nația așezată temeinic la coada țărilor din UE), și deși celebrul avertisment al lui Mark Twain este mai actual ca oricând („Dacă votul nostru ar putea schimba ceva, nimeni nu ne-ar mai lăsa să votăm”), iar spusa lui George Orwell („Un popor care alege politicieni corupți, impostori, hoți și trădători, nu este victimă, ci complice!”) se potrivește ca o mănușă pe mâna realității mioritice (principiul „să alegem răul mai mic dintre toate relele propuse de partide pe liste” s-a întors de fiecare dată împotriva naivilor și a tot mărit dezastrul din toate sferele de activitate), totuși, încă mai sunt destui români perseverenți și nemintoși, bașca uriașa masă a trepădușilor și mituiților, care – în pofida neîntreruptei serii de deziluzii – continuă să se autoamăgească, adică să confunde realitatea cu nădejdea și dreptul neesențial de a vota cu obligația prezentării la urne.

Da, căci alde ăștia continuă să creadă și să susțină că „votul este mai tare ca glonțul”. De parcă n-am ști din experiență, n-am auzi mereu și n-am vedea cu ochii noștri cum, după vrerea statului paralel și prin implicarea serviciilor secrete (interne și externe), rezultatul votului este astfel ajustat și pe urmă comunicat cu ifose demo(no)cratice (cică fiecare vot contează!), încât totul să decurgă potrivit aranjamentelor preelectorale, recte după obligatoriile recomandări ale globaliștilor.

Cine a citit Protocoalele înțelepților Sionului, nu va pune nicicât la îndoială afirmațiile mele, deoarece știe că în aceastră stranie și controversată carte scrie apăsat nu numai așa ceva, ci inclusiv ceea ce pe mine m-a determinat să formulez următoarele fraze în articolul Protocoalele înțelepților Sionului – cartea complotului universal evreiesc din 6 martie 2016: „În plus, pentru a avea politrucii lor de paie, ei caută să împingă la președinția statelor «oameni care au pete în trecutul lor». Și reușesc, adaug eu, dacă luăm aminte la ce se întâmplă sub ochii noștri în România postdecembristă”…

Dacă tot am folosit sintagma „dreptul neesențial de a vota”, iată două redutabile argumente în sprijinul acestui punct de vedere:

1. a) În Statele Unite, farul călăuzitor al demo(no)crației și al (in)corectitudinii politice, există necușera suprastructură politico-economică a electorilor (fiecare stat cu numărul său de hiperfătălăi), care – după terminarea numărării voturilor în toate cele 50 de state – se șterg la fund cu ele și, funcție de coterii și aranjamentele de culise, peste capul alegătorilor de rând decid cine va fi viitorul președinte, chiar atunci când între preferatul lor (mai bine spus al globaliștilor) și contracandidatul acestuia există un fleac de câteva milioane voturi (așa a ajuns Donald Trump președinte în 2016 și – zice-se – tot așa a pierdut în fața lui Joe Biden);
2. b) În anul 2009, președintele Traian Petrov Băsescu a organizat un referendum (el, plebiscitul/referendumul, este voința poporului sau esența democrației: demos=popor, kratos=putere) întru transformarea Parlamentului în unul unicameral și pentru reducerea numărului de parlamentari la cel mult 300, opt milioane de români au votat „pentru” (reorganizarea forului legislativ însemna totodată o importantă economie) și cu toate astea el n-a fost transpus în practică nici până în prezent.

Este adevărat, între timp numărul șparlamentarilor (senatori și deputați) a scăzut la 466, căci prin anii nouăzeci, numărul aleșilor de pe plaiurile mioritice depășea pe cel al congresmenilor americani, chit că populația Statelor Unite este de vreo 18 ori mai mare ca cea a României!

Indiscutabil că actuala opoziție (și nu numai) are dreptate când vociferează că 466 de parlamentari sunt mult prea mulți pentru trebuințele și finanțele țării, din nou fiind pusă pe tapet formula unicamerală cu maximum 300 de aleși, asta deoarece bicameralitatea îngreunează  simțitor procesul de elaborare și votare al legilor.

Firește, mi se poate răspunde că democrația din România postdecembristă este de-abia în faza prunciei (în 2009 cu atât mai mult) și că din acest motiv se produc anumite derapaje, precum mineriadele, încălcarea Constituției, nerespectarea voinței poporului sau sfidătoarea și repetata încălcare a unor legi de către înșiși făcătorii lor (bunăoară, legea indexării). Mă rog, să admitem că așa stau lucrurile la noi. Dar cum rămâne cu super(ne)democrația nord-americană?…

Având în vedere toate astea și multe altele (la iuțeală vârâte sub întinsul preș al ticăloșiei politrucianiste), eu am scris/propus în mai multe texte ca – atâta timp cât marii răufăcători ai acestei țări nu plătesc decât în mod nesemnificativ pentru fărădelegile săvârșite (nu mă refer la prostie, ea fiind văzută de alde ăștia ca o calitate), căci ei sunt nimenele (nebbish în idiș) care se situează faptic deasupra tuturor normelor morale și legislative – am propus, deci, două tipuri de revoltă națională: greva electorală (grosul cetățenilor să nu se mai prezinte la urne) și cea fiscală (neplata taxelor și impozitelor, atâta timp cât cetățenii vrednici și onești, adevărata și demna coloană vertebrală a nației, sunt în continuare umiliți, nedreptățiți și sărăciți).

Pentru ca lucrurile de la noi să facă un pas concret înspre normalitate, nu numai Parlamentul ar trebui primenit, ci și legea electorală. Adică, respectând proporția micșorării numărului de parlamentari cu mai bine de o treime, noua lege să reducă cel puțin cu acest procent numărul de consilierii județeni, municipali, orășenești și comunali. În felul acesta nu numai că s-ar face economii serioase în toată țara (bani buni pentru atâtea nevoi sociale), dar ședințele ar dura mai puțin și ar fi mult mai eficiente.

Întrucât toate guvernele postdecembriste au fost, sunt și cine știe cât vor mai fi în criză de bani, de regulă ele inventând noi taxe și mărindu-le pe cele existente pentru a-și spori încasările, în afara acestui mijloc de fluidizare a greoiului proces parlamentaro-consilieresc, eu mai văd două mijloace aducătoare de bani la buget printr-o înțeleaptă lege electorală: comasarea comunelor depopulate (asta ar reduce substanțial numărul bugetofagilor) și desființarea funcției de viceprimar, măcar la nivel de comune, orașe și municipii de buzunar (oricum, așa ca la Sighetu Marmației, ăștia nu fac nimic, ci doar se încaieră cu primarul, se plimbă cu mașinile instituției, fac act de prezență pe la diverse evenimente social-culturale și încasează o consistentă leafă nemeritată).

George PETROVAI

Foto: I. Mariș