Era atfel, total altfel, atât în viață, cât mai ales și în poezie. Un original de originar, simplu și inconfundabil, de un umor colosal. Avea o pornire de cercetare a vieții de zi cu zi, înspre descoperiri metafizice ieșite din comun și o extraordinară capacitate de a explica simplu fenomene extrem de complexe. Odată chiar mi-a spus: „Nu are sens să scrii pentru literați sau academicieni, nu, eu consider că un poem este bun când amicii mei de prin cârciumi și cerșetorii din prima pricep”.

Îi plăcea să aibă discuții peripatetice, de-a lungul căii ferate, sau la cimitir. Uneori mergeam în piață, cumpăram un pui la rotisor, 3 sticle de „Târnave”, fiind cu noi și Halicki, executor judecătoresc și toboșar în formația „Sigma” a fratelui meu Katz Geza, care se simțea tare mândru participând la discuții.

…Și așa, ieșeam din piață, o luam pe lângă Internatul de fete, apoi pe lângă Casa de Copii, vis-a-vis de care erau câteva morminte evreiești, ca până la urmă să poposim lângă mormântul lui Hollósy Simon, unde ne înfruptam din puiul rotisat și trăgeam câte o dușcă zdravănă de vin, discutând, de pildă, despre „Micul Prinț” și momentul în care s-a întâlnit cu Bețivul…

Da! Eram în al 9-lea cer! O, ce vremuri! Sau cenaclul de la „Făbroaie” de acasă! Draga lui mamă ne făcea pâine cu untură și cu ceapă roșie tăiată mărunt peste, care mergea de minune cu Karinthy Frigyes și Rejto Jeno , ai căror „fani” eram pe atunci. Aveam noi locurile noastre preferate pe care „le sfințeam” cu alcool și poezie. Nu pot uita balconul bunicii lui, din care vedeam Cele trei Grații de deasupra librăriei. Sau cantina de pe strada care ducea la Baia comunală. Ei bine, la cantina aceea se făcea o fasole frecată cu ciolan, care ne purta înspre paradisul visat de Madács Imre…

Noa, bine, bine, nu știu cum literatura maghiară îl va situa, dar eu personal îl consider la același nivel cu Szilágyi Domokos, dar mai ales cu Emily Dickinson, la a cărei citire uneori râd în hohote, alteori plâng și meditez. Da, poezia, din punct de vedere german e Dichte – concentrare și densitate. Fábri este poate cel mai concentrat poet din literatura maghiară.

Cine nu mă crede, să citească… Va râde, va plânge, dar, mai ales, își va pune întrebări.

Alex DOHI

***
Sâmbătă, 21 Mai 2022, la Liceul „Leöwey Klára” din Sighet au fost puse, în sfârșit, în lumina reflectoarelor figura și opera regretatului Fábri Sándor (1954 – 2013), poet sighetean de expresie maghiară, cu ocazia lansării antologiei „szájasyály”, editată de Asocația „Hollósy Simon”, redactor – Zahoránszki Brigitta, ilustrator – Pintér Zsolt . A fost prezent un public numeros, scriitorii Gotha Róbert Milán, îngrijitorul cărții și Demény Péter din Cluj. O consemnare substantială de la eveniment se găsește în revista Máramarosi Hírmondó.

Sanyi a binemeritat această cinstire din partea concitadinilor săi.

Nu am reușit să fiu prezent, dar l-am rugat pe Alex Dohi, scriitor român din Sighet, rezident în Suedia, să scrie o evocare a prietenului său de tinerețe.

Ca amator de poezie, am încercat să redau în română, cu sprijinul substanțial și dezinteresat al d.nei Slujeru – Gavaller Tunde, volumul „Jo bort iszunk”/ „Bun vin bem” (Ed. ECHIM, Sighetu Marmației, 2006), parte a antologiei. Am încercat să ne familiarizăm cât de cât cu „lirica făbrească” și în română, să vedem dacă ne provoacă „un zâmbet pe 16 mm”, cum își dorea Sanyi. Rezultatele le puteți vedea pe pagina mea de Facebook.

Traducătorii profesioniști vor binevoi să apară și ei, nu mă îndoiesc o clipă – că-i aur aici… De altfel, am promisiuni că un scriitor originar din Sighet va încerca o traducere propriu-zisă. Așa să fie!

Marin SLUJERU

Un copil indigo şi un copil de cristal părând ca tot omul. Aveam sentimentul că mă înţelege cu toate hăurile mele metafizice, cu toate neliniştile mele existenţiale. Al tuturor şi al nimănui şi de aceea mult mai aproape de cum aproapele.

Am avut norocul sorţii să-i fiu prieten acestui om rar, inconfundabil şi de neînlocuit, cu o prezenţă de spirit cum la nimeni n-am mai văzut. Inteligenţa întruchipată. Era acasă peste tot. Nimic nu îi era străin. Cu o intuiţie şi spontaneitate pe măsură, ceva aproape de miracol – în orice caz magie, magie albă. Nu l-am văzut niciodată furios sau purtând râcă, nici măcar sentimental. Şi mereu la obiect sau subiect, ceea ce pentru el era acelaşi lucru şi totdeauna oferind o perspectivă personală şi deschizătoare de surprinzătoare orizonturi şi umor.

Era acasă şi firesc nu doar oriunde fizic, ci şi în domenii spirituale şi ale artei, de la arta afişului la pictură, fotografie, dans, tapiserie, muzică clasică şi mai ales film – şi nu doar aşa, în mare, ci în detalii şi cu trimiteri la istoria artei respective, biogafii sau curente, de la grecii antici până la avangardişti. Şi tot aşa şi cu omenii, instantaneu prindea lungimea de undă a interlocutorului. De la interlopi până la academicieni, cu oricine îşi găsea măcar un punct comun – de la băţosul critic de artă, până la madamele de Sighet, ale căror reţete culinare le completa cu mirodenii trăsnite.

Aveam sentimentul că vorbeşte toate limbile – cu contrabandistul de ţigări pe ruseşte, cu nişte turişti polonezi vorbea polona şi dezbătea despre regizorul Grotowski, cu nişte studenţi brazilieni la Cluj se înţelegea în spaniolă, nu în portugheză, cu un francez folclorist conversa fluid în franceză şi îi recita din Prevert, pe Schopenhauer îl citea în germană, de engleza lui nemaivorbind. “Nu, nu numai că nu a stat o vreme în Anglia sau în Franţa, dar nici nu a făcut vreo facultate, e autodidact” – i-am răspuns unui prieten licenţiat în limbi moderne, care rămăsese uimit de cum le stăpânea Johnny. Era autodidact în toate, până şi în religie, iniţiat de la, mai ales, iudaism, până la creştinism, islam, budism. Of, of, of şi ha, ha, ha! Nu te plictiseai cu el niciodată.

Era nobil, manierat şi elegant. Şi mai ales talentat în tot ce-i artă, de la caricatură, până la Rembrandt. Era fermecător fără să vrea; oriunde şi în orice mediu apărea fermeca printr-un adevărat potpuriu de idei şi umor fin. Un om care celebra Viaţa! Tot corpul lui vorbea. Mâinile dansau. Am văzut câteva video-uri cu el. Doamne, ce actor ar fi putut fi, dacă îl descoperea un regizor! Fiecare muşchi al feţei, fiecare unduire a privirii deschidea un evantai de stări. Şi apoi creativitatea lui! De la grafică la macrameuri, am auzit că a început şi un roman…

Şi apoi, nu în ultimul rând, a fost un sighetean emblematic, un fruct perfect al cosmopolitismului în creuzetul căruia se face aur: ţăranul moroşan şugubăţ, evreul cu încrengături în toată lumea, mândrul ungur, descurcăreţul ucrainean, ţiganul, ţipţerul şi toate acele naţii magice de care încă nu ştim…

Sunt tare mândru de Johnny, cum nu-i era frică de moarte şi cum nu s-a agăţat de viaţă cu orice preţ. Şi este pentru întâia data când îmi pleacă cineva apropiat, de pur şi simplu nu-mi vine să plâng. Pentru că ştiu că el e acasă şi acolo şi nu face mare caz. De va vedea de-acolo pe cineva cum plânge la înmormântare, se va amuza condoleant.

Alex Dohi, 17 sept. 2017, Stockholm
(consemnare Marin Slujeru)

***
toamnă şi frunze –
noi îmbrăţişându-ne
de cel tocmai dus

Marin Slujeru