O întrunire la Biblioteca municipală Sighet, dedicată memoriei lui Alexandru Ivasiuc, anul 1983.

În poză apar (rândul principal, de la stânga la dreapta): Ioan Ardeleanu (Mecena), Alexandru Dohi, Marin Slujeru,  Viorel Igna, Nicolae Rădoi,  Miron Popovici. În stânga imaginii (parțial vizibil), Vasile Balea.

Salut, Sighet!

Nota redacției: fotografie din arhiva Muzeului Maramureșan Sighet.

Prezenţi într-o carte la a cărei lansare au fost prezenţi mulţi dintre ei, poeţii Sighetului ne spun în versuri ce mai fac, ce-au mai făcut, cum se simt, cum sunt. „Oraṣul cu poeţi″, cu cei 12 plus unul, Lucian Perţa, care le parodiază prieteneṣte versurile, la care se adaugă „finisajul extrafin″ al Editurii Valea Verde ṣi tipăritura fără cusur a celor de la Aska Grafika, este un moment important al culturii sighetene, care trebuie cunoscut.

Poetul Echim Vancea a făcut o selecţie alfabetică de autori care ṣi-au găsit locul într-o antologie care nu mă putea lăsa indiferent. Ne duce câteodată viaţa pe mine ṣi pe câte unul dintre ei în acelaṣi loc, în acelaṣi timp. Ne salutăm, schimbăm două-trei vorbe de politeţe, apoi ne vedem fiecare de drumul lui. Iată că o carte – în posesia căreia mă bucur că sunt! – îmi dă ocazia să-i înţeleg mai bine, să-i admir că ṣtiu să trăiască frumos ṣi să spun aici ce cred eu că mai fac poeţii sigheteni.

Doina Rândunica Anton zice: „Sunt o femeie pe cale de dispariţie / Mănânc direct din oale, în picioare/ […] / Sunt ca un steag viking zdrenţuit″. E vremea schimbării, zice poeta. Prin urmare, „Nu mai vreau să fac lucruri mari / Vreau să fac doar lucruri mici / De exemplu să îngrop toţi sâmburii / Din prunele, caisele ṣi piersicile / Pe care le-am mâncat″.

Poeta are o dorinţă: „Să mă învelesc în toată depărtarea cuvintelor scrise / Şi să adaug cuvintele mele nescrise / Pe pânza interioară a cortului / Ca să am lumină mereu″.

Lumina aceea există deja ṣi-i din ce în ce mai strălucitoare!

Gheorghe Mihai Bârlea nostalgic, ne spune „Tânăr visam să zbor / fără să fiu fluture sau pasăre / ci pur ṣi simplu mă simţeam în levitaţie cosmică / fără teama de a plonja în gol;″. Acum, poetul ne anunţă: „Mă mut de la ṣase la ṣapte, / nu-i vorba de apartamentul de bloc / ṣi nici ṣtirea nu-i una virală / ci pur ṣi simplu cu prefixul anilor fac troc.″

Cum se poate face asta? „O să savurez o băutură aleasă, / asortată cu amintiri ṣi flori / din pruncia mea de la ţară / la care m-aṣ întoarce de o sută de ori.″.

Atât de multe aṣ mai avea de (s)pus din poeziile lui Gheorghe Mihai Bârlea…, dar măcar dintr-una să citez aici ceva care să bucure cititorii de aṣa frumoase stihuri scrise de un  năneṣtean, sighetean, băimărean sau, într-un singur cuvânt spus, maramureṣean de viţă nobilă: „Din rochia miresei dansând / sar scântei / ṣi ia foc inima mirelui, / ṣi-atins sufletul de respiraţia ei, / se visează de tânăr zidit / în petalele unui trandafir.”

Lui Alexandru Dohi îi e dor de Sighetul de odinioară. „mi-e un dor / cumplit de tine / în tine am văzut / lumina zilei / eṣti nestemata / din sufletul meu″. Pentru autor, „poetul e o fiinţă magică″. „chiar dacă tace / el mai degrabă îṣi / aduce aminte ceea ce  / nu s-a întâmplat″.

Iar „Poezia e în anticamera / Prezentului ṣi prezice / frumuseţea liniṣtii;″ .

Antonia Luiza Dubovici scrie în poezia „Dincolo de veghea Ofeliei″: „Mi te strecori în vis, / în gândul cel mai aproape de marginea pământului, / luminos ṣi clar ca o petală de vară cenuṣie, în mâna lui Dumnezeu, / să-mi spui că umblarea pe apă este doar o aprindere ce se naṣte din convieţuirea / sufletului cu seninul.″, lăsându-ne pe noi să medităm la mesajul transmis. Să fie vorba despre o fiinţă dragă? Sau poate despre harul poetic pe care l-a primit pe vremea când era sigheteancă ṣi pe care-l cultivă acum departe de locul natal?…

În altă poezie, despre o fiinţă dragă, poeta spune frumos ṣi unic: „cât dorm pe jumătate de pernă / dragostea mea încetează să mai încapă în mine″.

Sunt aproape nouă ani de când am publicat pe www.sighet-online.ro articolul „Drumul unei poete″. Atunci am scris aṣa: „Am convingerea că în 14 martie 2014 a fost ceva mai mult decât o lansare de carte. Am participat, alături de toţi prezenţi la Sala Radio Sighet, la primii paşi făcuţi de Antonia (ce nume frumos…şi i-am spus asta!) pe drumul fără întoarcere al poeziei. Aveam impresia că eram într-un loc (gară, aeroport, nu contează ce) cu intenţia de a conduce pe cineva drag tuturor pe un drum lung, plin de neprevăzut, de interesant, de lauri!

Domnişoara Antonia Zavalic va pleca într-o bună zi din comunitate. Când se va întâmpla asta, să nu fim trişti…Va fi întotdeauna poeta noastră! Va fi un ambasador al oraşului nostru, care a avut şi are oameni plini de har!

Tudor Arghezi spunea: „Carte frumoasă, cinste cui te-a scris / Încet gândită, gingaş cumpănită; / Eşti ca o floare, anume înflorită / Mâinilor mele, care te-au deschis.”. Dacă ar fi fost cu noi la o discuţie „Despre fluturi şi praf”, ar fi repetat poezia, sau poate atunci ar fi scris-o!

Cartea Antoniei e frumoasă. Poeta e frumoasă şi tânără. Ce mult i-ar fi plăcut marelui poet să fie într-o zi de vineri din luna martie să vadă că nici fluturii, nici praful nu se pot lua la întrecere cu înaltul zborului unei poete din Maramureş…

Zbor neobosit, Antonia Zavalic! De fapt, pasiunea nu oboseşte, nu-i aşa?″.

Urare pe care o reînnoiesc acum, în 2023, cu fireasca modificare: zbor neobosit, Antonia Luiza Dubovici!

Fábry Sándor, un alt poet prezent în antologia făcută de Echim Vancea, se joacă frumos cu ineditul, iar traducerile ṣi răstălmăcirile făcute de Marin Slujeru ṣi de Slujeru Gavaller Tünde dau un plus de valoare poeziilor sigheteanului prea devreme plecat din această lume.

„Complimentul polizorului″: „Doamnă, eṣti minunată, / ca scânteia ṣi ca netezimea, / Nu-i ca dumneata nimic mai graţios, / nici mai neted ṣi nici mai scânteios.″.

Altă realizare deosebită în „baladă I: „în zorii adânci / argintul lunii strălucea / ṣi a rămas pe părul meu″.

Probabil că, dac-ar trăi acum ca să ne spună cum se mai simte prin Sighet, ar face-o cum a făcut-o în „raport de stare″: „Ca un Robinson nelocuit / trăiesc / pe o insulă naufragiată.″.

Vasile Gogea a „păţit″ ceva. Citez din poezia „La Sighet″: „Brusc, / aṣa cum vine iarna, / mi-a rămas mică umbra / copilăriei. / Cred că am crescut mai mult / decât poate arăta ea. / De o vreme / mă strânge tare de tot, / ca un bocanc / reciclat / de infanterist.″.

Acelaṣi autor ne spune ce i s-a mai întâmplat în viaţă. „Din vagonul de marfă / plecat / din nordul memoriei / încă se mai descarcă: / o femeie, / doi prunci / ṣi câteva lemne, / pe un peron din prezent. / Abia acum / hamali musculoṣi / dau jos / baloţii cu amintiri.″.

Ce-ar mai fi de făcut, când ṣtim că „Vine un ceas al zilei / către seară / când umbra trupului / se-adună / în suflet ṣi dispare / ca un melc / în cochilie / lăsând în urmă doar fosforul / din oasele arse / în rugul / cerului.″?

La Ieremia Lenghel nota principală a selecţiei din „Oraṣul cu poeţi″ este nostalgia, frumos (re)trăită, transpusă în admirabile versuri. „Amiaza / înfiorată de senin / lasă să cadă / o îndepărtată lacrimă astrală″. Sau, în altă poezie: „Sub umbrar / de amintire / refrigeram / ce-a fost trăire // La soare se prăjea / visare / pe-un val din / înspumata mare / a-ndepărtatului din noi″.

Evoluţia omului, viaţa, „E cuprins în ea misterul / străveziu de stalactită / Transformat într-o-nălţare / mai apoi de stalagmită″.

Lui Ion Mariṣ îi e dor. „Ce dor mi-e de un timp de pus pe rană, / de necuvinte ṣi de buze sfinte, / de starea ta de noapte diafană / ṣi de surâsul tău să mă-nfiebânte.″. Citindu-i poemele, mi-a revenit aceeaṣi stare de empatie pe care am avut-o cu ani în urmă văzându-l pe Octavian Cotescu în „Minetti″ de Thomas Bernhard ṣi căruia îmi venea să-i strig din sală sau să merg în culise ṣi să-i spun că nu pot face nimic mai mult decât să-l înţeleg.

Acum e la fel… Ion Mariṣ: „Deschid toate uṣile; / nici urmă de mine!… / Pe cine să strig când plânge scrumul pe lumânare?″.

Cât despre oraṣ… „nu-l cunosc nu-l găsesc nu-l urmez / nu cred în cimitirele concetăţenilor trecuţi / printre atâtea minciuni anotimpuri″. Sau, ca un fel de concluzie la sfârṣitul altei poezii: „Între cele două ape doarme / mereu un alt oraṣ care ne ascunde.″.

Pentru Vasile Muste Sighetul este un „oraṣ sărit de îngeri altfel cum / primărie-judecătorie-puṣcărie / într-o singură zidire / ṣi mai încolo pe deal / răbdător cimitirul″. Este poetul care iubeṣte iubirea. „îmi pasă / de fiecare pas pe care îl faci pe pământ / ţie / nu-ţi pese cine te lasă″.

Gheorghe Pârja scrie în „Epistolă pentru castelanul Echim″: „Îti mai scriu castelane,/ Despre vânătoarea de vulpi de pe Iza,/ Unde viclean dragonul râului/ mai lovea cu un hohot de viaţă în noi.″. Castelanul Echim, cel care administrează acest castel al poeţilor sigheteni mai primeṣte o ṣtire (a se citi: o strofă) de la Gheorghe Pârja. „Totuṣi, îti mai scriu castelane,/ Pe la noi plouă des, dar poeţii nu mor/ Ci scriu poeme pe frunte de podbal/ Sărută spada ṣi îl visează pe Isus″.

Sighetul, oraṣul în care „Pe străzi singurătatea se desface în fire / Paṣii grei lasă urme lângă umbra statuilor / Copiii zeilor ronţăie bomboane de mentă / La Grădina Morii domniţa absentă / Culege spini din coroana martiră.″.

Marin Slujeru e un poet care mi-e foarte drag pentru că versurile sale mă duc imediat dincolo de cuvinte, acolo unde simţirea ia locul înţelesului primordial. Citesc în poezia „Belṣug″: „ṣi nu avem noi atâta timp cât îmi trebuie mie / ca să ies viu din vis, din împietrire, / din visul împietrit // Şi chiar dacă aṣ ieṣi / ar începe o lungă fărâmiţare, / până să-ţi ajung nisip sub picioare // Nu sta după mine / nu avem noi atâta timp să mă adun, apoi, / să fie ceva de scris.″.

Desigur, imaginaţia poetului e fără limite. Marin Slujeru s-a adunat demult ṣi are întotdeauna ceva de scris. Argument: „Ne întâlnim prin oraṣ tot mai scunzi / atât de triṣti am fost la tinereţe (plural din nou !) / ca ṣi cum viaţa ar fi trecut, / prezentul atunci – o rămăṣiţă / Acum eṣti luat prin surprindere / că nu mai e vis. / trăieṣti o cutremurare / faţă cu firul de praf ce eṣti, / o dezîntristare.″.

Sighetul ṣi locuitorii lui sunt adesea teme preferate în poeziile lui Marin Slujeru. Are întotdeauna „ atâta timp să″ se adune, „apoi″ / găseṣte cu uṣurinţă „să fie ceva de scris″. Un exemplu din poezia „Ocupaţii…″: „Pe străzile din oraṣul meu, / trec întruna inṣi amărâţi, încruntaţi / umblă liber / dacă te surprind că-i priveṣti, / ce mai duṣmănie / – e tristeţea lor, ocupatum agrum ″.

De ce-mi place atât de mult Marin Slujeru? Pentru că … citiţi, vă rog, „Metallica″: „plopii până-n cer / în aur, în galben imperial – /ṣi noi lângă ei / în argint– miṣunăm, minunându-ne″!

Echim Vancea, culegătorul ṣi aranjorul volumul de faţă, „castelanul″ – cum îl numeṣte Gheorghe Pârja – ne spune în acelaṣi poem ce-a mai făcut, ce face, cum se simte. „Oraṣul singur″: „oraṣul are zăvoarele trase. / nu mai doreṣte plictisul vizitiilor / moţăind în inima mea / în faţa întunericului / o grămadă de manuscrise. / în spatele lor / surâsul nomadului / ṣi arginţii ultimei nopţi de dragoste / pecetluind pacea unei clipe / de rătăcire. / nu lipsesc crucile. / le simt febra / căindu-se de singurătatea oraṣului.

Ce frumuseţi fără seamăn scrie Echim!… „Cu soarele în ochi″:„întunericul are chef de vorbă. / ora caută un strop de odihnă la umbra / florii-soarelui.″! Altă strofă, din altă poezie: „victimă a copilăriei iarna se strecoară prin uṣile de ceară / în întuneric mândrindu-se cu umbra tocind zilnic / cărarea anunţându-mi sosirea″.

Al doisprezecelea plus unu poet din „Oraṣul cu poeţi″ e cel care-i parodiază amical pe ceilalţi doisprezece. E Lucian Perţa. Scrie cu vervă, surprinde câte o „nevăzută″ a fiecărei poezii de care se ocupă. Pune în versurile sale care mai mult „mângâie″ decât „înţeapă″ ṣi titluri din volumele prietenilor lui. Simpatic ṣi pe fază de fiecare dată, Lucian Perţa merită citit! Credeţi-mă, asta face bine!

„Sighetul este în esenţa lui un oraṣ al cuvintelor, cu poezie vie ṣi nemuritoare″ – spune Antonia Luiza Dubovici. O pledoarie pentru spusele Antoniei a încercat să fie si comentariul meu. Şi mai adaug doar atât: Sighetul e ṣi al celor care apreciază ṣi aṣteaptă poezia vie ṣi nemuritoare. Unul dintre ei, semnează acum, aici.

                                       Horia Picu

DESPRE “ TRANDAFIRUL DE NOIEMBRIE” (cronică literară)
În cartea de poeme a Doinei Rândunica Anton, Trandafirul de noiembrie apărută la editura Junimea- Iaşi-2018, se aude o lină zbatere a mântuirii şi o aspră năzuire a firii dincolo de Dilemă. Din “Umbră”, din aspra furtună…, din ceaţa cenuşie a zilelor îmbibate cu noiembrie, apare în ciuda aşteptărilor spulberate, apare “peste ape cu braţele deschise…”, dar nu pentru oricine şi oricând : “ Eram la îndemâna unui răspuns!” Cartea se află sub aura unei nehotărâri mistice : “ Dacă din urmele paşilor tăi/ Îmi voi ridica o colibă/ Voi adăposti nesfârşitul” ,da, dar de ce acest Dacă ?? De fapt a fi “la îndemâna unui răspuns” este chiar Inspiraţia. Această carte este venită prin Inspiraţie. Răzbate asta din fluenţa poemelor, dar mai ales din densitatea de metafore. ( Dacă melodia este esenţa muzicii, atunci metafora este esenţa Poeziei ) Metafora nu se poate construi ( nu ţine de ingineria literară) ; metafora e prin excelenţă rod al Inspiraţiei!
Aproape toate poemele se adresează unui TU buberian ( Martin Buber) care uneori devine “tu”-ul unui iubit(ă) – persoană, iar alteori un “Tu” divin ( citind cartea , pentru prima dată mi-am dat seama cum noi, de fapt, Îl tutuim pe Dumnezeu. Nu Îi vorbim sau ne rugăm cu “ Dumneavoastră”). Deci, în termeni spirituali, când “Eu”-l devine conştient de sine, automat se întâmplă o distanţare de trup, ba chiar o neidentificare cu corpul, cu a lui memorie şi gânduri ; sufletul devine mai evident din momentul în care devii Martorul propriei vieţi. De aici absurdul ideii de a iubi pe cineva, fie şi pe Dumnezeu (căci nu se poate iubi la acuzativ). De fapt în nici un caz nu se poate iubi aşa cum cred mulţi, ci fie poţi fi Iubire, fie nu poţi. Iubirea nu e dualitate ( “Advaita Vedanta “– “a iubi pe un cineva sau ceva anume, totdeauna naşte un conflict”). Oare cine poate fi Iubire ? Cine se poate mântui ? Poate acel Nimeni din Homer. De fapt mereu ne aflăm în alegerea dintre “Nimeni” ( cel din Homer) şi “Elpenor” ( tot din Homer). Ca să te salvezi trebuie să fii “Nimeni”, altfel eşti azi sau mâine “ Elpenor”, tot vâslind şi tot murind.
Poemul “Strigătul roşu” este antologic. Este vorba de finalul actului fizic amoros, de acele câteva clipe oferite până şi omului dur ( mai puţin sensibil) când dualitatea dispare. Apoi poate să aprindă o ţigară sau să adoarmă şi totul reintră în normal, mai dur sau mai sublim. La cei hipersensibili apare o năprasnică dorinţă de a menţine acea stare chiar fără paroxismul carnal.
Hai să amintim câteva din metaforele şi comparaţiile de mare fineţe :
•  “Dacă te ating drumul meu se va rupe/ Ca o bucată de pâine/ În mâinile cerşetorului…”,
•  “ Cânt încet/ Ca o pădure plină de soldaţi…” •  Sau acest pasaj Chagallian : “ Nu te ştiam/ Sub ochi crinii sălbatici/ Scriau despre sfârşitul lumii/ Aveai cămaşa deschisă la piept/ Eram o lebădă cu o aripă de hârtie/ Cu cealaltă încolăcită în jurul lunii/ Pluteam înspre copilărie/ Puntea era veche, pe alocuri pierdută în hăuri/ Biserica nu mai încăpea sub ea, / Clopotele nu se mai loveau de nori./ Mă întrebam dacă vei simţi pragul câmpiei în inimă…” din care răzbate un aer de neoromantism. •  “Nu ne privim, ci doar căutăm un loc/ De odihnă şi singurătate.”  Nici nu e nevoie nici de privit, nici de atins, nici de vorbit şi nici măcar de a fi de faţă. Când s-a instalat sentimentul de a fi împreună poate unul să fie la Polul Nord şi celălalt la Polul Sud şi tot vor simţi starea binefăcătoare de a fi împreună. Acest sentiment sabia nu-l taie, focul nu-l arde şi distanţele nu-l scad. La acest nivel nu mai e nevoie de confirmări, ci doar “De un loc de odihnă şi singurătate”. Când unul a descoperit adâncul înalt din celălalt, şi asta reciproc, da, atunci ai trecut peste “strigătul roşu al porţilor”. • “ Întorc filele cărţilor/ Ca pe nişte porţi ale unei cetăţi de odihnă…”•   “Să înfloresc pe steaua/ La care  tocmai priveşti…” • “ Întorc ceasornicul cu bătăile inimii/ Până se face pământ…” • “… un suflet spală picioarele serii…”•  “Nu se aude decât râul domol/ Al unui sărut,/ Nu se aude decât râsul înalt al copilului…” • “Nu pot să-mi scot din genunchi/ Marginea prăpastiei..” •  “Şi câteodată vine ziua/ În care pragul uşii e un port…”
• “ Fereastra se umple de focul ap usului/ Şi se revarsă î n paharul  cu vin …”  •   * Spăl roşii în bucătărie/ Tai ardeii cu un cuţit inofensiv/ Ameţit de parfumul sânilor goi/ Pun deoparte nevoia acută de dragoste/ Pe fundul de lemn freamătă mărarul/ Ca un val de mare răzleţ…” • “Netedă şi tandră, / Gura ta plămădeşte muchia unei secunde…” De fapt în întregime poemul “Cetatea de la marginea lumii” e antologic şi de o frumuseţe la nivel de Saint John Perse, aburind caritate, împăcare, climax, uitare de sine. • “Între chenare”- vai ce poem ! Ce imagine clară văzută doar de poeţii adevăraţi care tot timpul sunt îndrăgostiţi. Aceasta este starea de bază a naturii lor chiar şi fără obiect sau subiect . Acest poem e ca o imagine dintr-un film de Tarkovski ; e un alef, o emblemă a stării de fapt a naturii umane etc • “Cad frunze mai dulci/ Decât buzele frumoasei/ De la patiseria din colţ…” Poate oare un adevăr să fie trist ?! Eh ! Adevărul nu e nici vesel, nici trist,  asemenea biciclistului venit prin Tzara sau, de ce nu, prin Miţa Biciclista din Bucureşti. Adevărul e mereu desculţ şi nu trece niciodată ( Poemul Nu) • Poate oare liniştea să doară ? Clar că doare atunci când nu eşti recunoscător ( “Liniştea care doare”) • O oarecare după amiază – vai ce titlu bun pentru o nuvelă cehoviană. ! Şi de fapt e un poem din Sighet în întregime.
După citiri şi recitiri, până la urmă mi-am aflat poemul preferat : “ Eleganţe inutile”, de adâncă şi temperată frumuseţe. E aici o atmosferă sublim încărcată de subtil erotism. Acest poem miroase a crin. Un fel de religiozitate senzuală învăluie singurătatea înălţată la rang de extaz. E un poem fără cusur şi de intensă sugestivitate, de o frunuseţe prerafaelită. De când îl citesc îmi apare fie Beata Beatrix, fie Proserpina, venite prin Dante Gabriel Rosetti (Cred că i-ar fi plăcut şi lui Kavafis). E aici acel lamento paradoxal mustind de speranţă.
Rareori am citit o poveste de iubire aşa de reuşit transfigurată şi sublimată poetic.
Mulţumesc din suflet !

ALEXANDRU DOHI, SUEDIA ( Membru al USR)

Azi, de ziua poetei Rândunica Anton, v-am oferit o cronică literară la cel mai „proaspăt” volum al său, Trandafirul de noiembrie.  „Salut, Sighet!” îi urează La Mulți Ani și la cât mai multe apariții poetice! 

Cititorilor “Salut, Sighet!” le oferim în exclusivitate scurt-metrajul “Libertate-n vremuri toate”. Filmul a fost realizat de Florentin NĂSUI (scenariu, regie, imagine, prelucrare, montaj, pe peliculă de 16 mm) în 1978, în colaborare cu Johnny POPESCU (actor) și Gabriel Cociuba (scenograf și sprijin moral). În imagini mai apar poetul Alexandru Dohi și publicistul Cornel Ivanciuc.

Azi, 05 februarie, Ioan J. Popescu sau – așa cum toți l-am cunoscut – Johnny, ar fi împlinit 65 de ani. A făcut parte din Sighet, s-a împărtășit din viața social – culturală a orașului nostru și a evocat – scriind – momente interesante din istoria urbei noastre.

În urma cu 40 de ani de ani, în plin comunism în România, în Sighetul nostru drag, Johnny interpreta un rol. “Rolul” vieții lui, din păcate, s-a încheiat mult prea devreme! Azi, să ne-amintim de Johnny!

Echipa “Salut, Sighet!”

***

Într-o sâmbătă din anul 1988, pe la ora cinci după amiaza (aveam 14 ani), mă îndreptam țanțoșă către Liceul „Dragoș Vodă”. Mergeam la discotecă – pe vremea aceea era aproape de necrezut că așa ceva avea loc în orașul întunecat devreme, din lipsă de curent. (Lipsa de curent avea, totuși, unele avantaje, mai ales când te aflai la discoteca de la Dragoș).

Tăiasem o geacă de piele care aparținea fratelui meu, îi aranjasem niște franjuri pe mâneci, aveam bocanci scâlciați și… îmi tencuisem fața bine de tot cu fond de ten, mă rujasem cu roșu aprins și îmi creionasem cu negru ochii. Așa speram eu să fac furori la discotecă și îmi imaginam că băieții vor fi foarte impresionați. Unii, cel puțin.

Deoarece plecatul de acasă în acest hal necesita anumite precauții și întâlnitul cu anumite babe de cartier ar fi fost fatal gecii de piele proaspăt măcelărite, am luat-o pe Mihai Viteazu. Pășeam ca din pod cu bocancii ăia cam mari și cam înnoroiați, încercând să îmi păstrez o mină cât mai indiferentă (azi se zice cool) și să arăt cu vreo cinci ani mai matură.

Pe strada pustie, proaspăt plouată, mirosind a Sighet de aprilie, venea din față pe o bicicletă, în mare viteză, Johnny. M-am umflat în geacă știind că Johnny e și el cool și o să zică… uau, tu, ce tare arăți, ce furori o să faci! Pe naiba! Johnny a sărit de pe țoaglă trântind-o de bordură, m-o luat de o halipă și, cu dosul mâinii, mi-a șters rujul de pe gură întinzându-mi-l până la urechi. „Unde mergi așa?” a tunat Johnny, „Cui faci pe plac: ție sau unor mucoși?”. Am rămas paf! În cazul în care mi se făceau observații acasă sau la școală, mi se spunea: LA VÂRSTA TA NU SE FACE AȘA, O FATĂ DE TREABĂ NU UMBLĂ AȘA, și, cea mai urâtă propoziție posibilă: CE ZICE LUMEA???? CE O SĂ ZICĂ VECINII? CE O SĂ ZICĂ NEAMURILE? Drept să vă zic, mă durea la trei metri de partea dorsală de CE O SĂ ZICĂ LUMEA, însă, nu îmi pusesem niciodată astfel problema: sunt eu? Îmi fac pe plac mie? Sau mă fardez gros și tencuit pentru a juca o piesă de teatru pe scena vieții mele?

Brusc, mi-am pierdut indentitatea de adolescentă infatuată si mi-am câștigat-o pe cea de om, de ființă. Johnny și-a luat bicicleta și a plecat în viteză mai departe, luând cu el acestă identitate de geacă de piele cu franjuri și lăsându-mă acolo, pe trotuarul ud de ploaie, cu o nouă haină, una care a început sa mă strângă și să mă sufoce, una care mi-a intrat direct sub piele, o haină perfect croită pentru mine, numai a mea, o haină în care m-am simțit goală și vulnerabilă.

Am învățat greu să port această haină a realității mele personale, impactul ei asupra celor din jur a fost mult mai mare și mai brutal. Mi-ar fi fost, cu siguranță, mult mai ușor să trăiesc cu geaca de piele cu franjuri și cu rujul roșu. Nu mai puteam însă, această variantă nu mai era viabilă.

În orașul acesta care uneori ne-a sufocat, orașul ăsta iubit și urât cu disperare, cu granițe nevăzute, cu reguli absurde nescrise, orașul în care nimeni nu poate fi profet, în orașul acesta, pe străzile din toate anotimpurile mergea Johnny cu bicicleta lui, iubindu-ne pe toți. Johnny a învățat devreme că unele lucruri care ne definesc trebuie bine ascunse precum perlele prețioase și că le arăți numai celor care te iubesc cu adevărat.

De ziua lui îi doresc să renască într-un alt loc, într-un alt oraș, într-un alt timp, acolo unde hainele propriei identități nu ard pe piele și nu sufocă. Îi doresc iubitului meu Johnny să își poată purta inima precum un steag, roșu precum rujul întins pe obrajii mei în acea după amiază de april în care mi-am primit din mâinile lui noua haină a identității mele.

Timea Müller (Germania)

***
Vara anului trecut mergeam îngândurată, alegând străzile mai necirculate ale Sighetului pentru a-mi aerisi mintea de balast și, ca aproape de fiecare dată când aveam mintea întortochind un puzzle mai dificil de rezolvat (gândindu-mă cum să fac să găsesc un traducător pentru noul meu volum de versuri, “Templul de Adamant’’), mi-a ieșit în față Johnny.

Era o zi de vară splendidă, Johnny venea cu bicicleta și, din start, doar vederea lui m-a liniștit. În spatele lui era un soare puternic, a fost ultima oară când am vorbit cu el, cred că vreo oră, sau mai bine, nici n-am simțit timpul trecând, sau oamenii. Rar mă conectez 100% cu vreun partener de conversație, dar atunci a fost mai mult decât atât. A fost o întâlnire de adâncime, cum rareori mi se întâmplă.

Mi-a zis simplu: Antonia, eu o să-ți traduc cartea! Sincer, niciun om nu mi-a dat vreodată o rezolvare așa de rapidă, luându-mi, într-o fracțiune de secundă, acea piatră grea de pe inimă.

Întotdeauna Johnny avea acel dar aparte de a te scoate din cotidian, din neliniște, din frământare, găsind cuvintele potrivite, tonul potrivit, momentul potrivit. Mă uitam la el și cred că niciodată nu l-am văzut mai aproape de acea stare din care ai putea să trăiești la infinit. A fost mai mult decât o întâlnire dintre două persoane care se cunosc, a fost o întâlnire a sufletelor noastre, așa am simțit, era ceva aparte și am intuit pe loc uniciatea acelui moment, pentru că Johnny mi-a vorbit mai mult decât de obicei, era ca și cum și-a transmis secretul serenității iar eu îl ascultam, sorbindu-i cuvintele într-o lumină mai profundă, mai puternică, eram un receptor care absorbea esența din cuvânt, nu mai știu să reproduc exact ce mi-a spus, dar ce îmi aduc aminte foarte subtil este căldura din glasul lui, liniștea din voce. A fost un dar prețios, pe care mi l-a pus în bagajul vieții.

Din păcate, Johnny n-a mai apucat să-mi traducă cartea, dar știu că undeva acolo sus a luat din versurile mele și le-a tradus în lumină.

Johnny, îți mulțumesc pentru cuvintele tale, pentru cărți, pentru prietenia ta atât de caldă și nemuritoare!

Antonia Luiza Dubovici-Zavalic (S.U.A)

***

Johnny era un tip mişto şi mi-aş fi dorit să nu vorbesc despre el la trecut. I-ar plăcea să audă că spun despre el asta, că e mişto, m-ar lua puţin peste picior, dar, de fapt, s-ar bucura în sinea lui. Pentru că aşa se bucura Johnny. Discret, fugind de ridicol şi exagerări. Unii ar spune că avea tot timpul ceva sau pe cineva de criticat pentru că nu observau când se bucura. Mie asta mi-a plăcut la el. Şi mi-au mai plăcut sfaturile scurte – nu-mi ţinea niciodată teorii – despre cum să-mi îmbunătăţesc stilul de a scrie şi asta mă încânta pentru că îmi demonstra că e ceva de capul meu. Pentru că nu pierdea vremea cu lucruri sau persoane neinteresante. Pentru că bea ceaiul cu degete transparente, bucurându-se. De vreo două ori mi s-a întâmplat să-mi vină să-l îmbrăţişez pe Johnny, dar nu am făcut-o pentru că şi eu, ca el, mă bucur în sinea mea şi fug de ridicol. Nu-mi pare rău. El ştia. Îmi pare rău doar că nu mai există în această dimensiune spaţio-temporală să bem un ceai împreună şi să ne bucurăm în sinea noastră.

Crina Voinaghi (România, Sighet)

***

În 5 februarie a.c., Johnny (Ioan J. Popescu) ar fi împlinit 65 ani. * Fascinat de fenomenul lingvistic, de metodologia învăţării limbilor străine, a fost director al unei şcoli de profil la Cluj şi a încercat înfiinţarea unei şcoli private de limbi moderne la Sighet. În publicistică, inclusiv ca reporter radio, a deprins rapid stilul specific meseriei, celebrând clipa prezentă (fulminante foto – sau audio-reportaje!), întocmind articole documentare de curaj (când alţii o dădeam cotită…), introducând cititorii în istoria, cultura şi modul de viaţă al etniilor locului. S-a dovedit, în special, un bun documentarist (cărţi întregi) al istoriei evreilor din Sighet, neglijată până la el. A avut iniţiative comunitare – pro bono, desigur… * Rafinat, elegant în ţinută şi atitudine, Johnny a rămas totodată firesc, popular, egal de atent cu toată lumea. Ionică, Iani – îi mai ziceau unii şi alţii. Vocea lui era ascultată în tot Maramureşul nostru… *Respectându-i, mai presus de orice, pe cei dăruiţi cu creativitate, însuşi a stăruit în confecţionarea de tapiserii-poem sau în scrierea vreunui roman documentar… Cunoscător în muzică, teatru, film, artă plastică, modă sau artă culinară, ne-a împărtăşit cu fervoare din cunoaşterea sa. * Niciodată nu s-a plâns, nu ne-a întristat cu necazurile şi încercările de care a avut cu prisosinţă parte (pe nedrept, vă asigur!). Mereu ocupat, ci mereu disponibil pentru prieteni şi prietenie. De câte ori îl chemam, îşi adapta programul şi venea val-vârtej, cu bicicleta lui. Nu m-am plictisit niciodată cu el. – Şi am petrecut nişte ani buni împreună… * Spirit liber (l’esprit), gentil (gentleman, gentilhomme), plin de dărnicie, de o francheţe graţioasă într-o lume a prejudecăţilor discriminative şcl. şcl., Johnny a trăit pentru noi. …Iar noi? Unii nici nu am băgat de seamă. “Simţiri reci, harfe deşarte…” * Nu pot înţelege cum un om atât de harnic nu a adunat nimic pentru el. În afară de preţuirea noastră – toată, pentru totdeauna… Fie-ţi ţărâna uşoară, prietene!

Marin Slujeru (România, Sighet)

***

Anul trecut te felicitam cu ocazia aniversării zilei de naștere, telefonic. Anul acesta, o candelă aprinsă reamintește același eveniment. Așteptam romanul la care lucrai și despre care vorbeai cu entuziasm.

Azi, stai de vorbă despre vremuri și vreme cu înalte personalități ale culturii. „La mulți ani!”, oriunde te-ai afla.

Eva Oanță (România, Sighet)

Ignor adesea avertismentul psihologilor și psihiatrilor cu privire la formele patologice de dependență provocate de internet și mă las purtat într-o „derivă” fără „țărm” țintit prin „oceanul cibernetic”. Într-un astfel de moment am dat peste o „insulă” pe care l-am regăsit pe poetul Alexandru Dohi , cel plecat din Sighetu Marmației, după o „escală” la Cluj, tocmai în Suedia. În fapt, e vorba despre o evocare a unei întîlniri cu acesta, într-o vacanță, pe nisipurile Mării Negre, semnată de moldavul poet Nichita Danilov. (Era o vreme cînd, dacă vroiai să întîlnești suedezi și, mai ales suedeze, trebuia să mergi doar pînă la… Marea Neagră, în „sezon”!)

„Odată cu căderea întunerciului apărea și Alexandru Dohi. Se așeza la umbra stîncilor, nu departe de foc, scrutînd nevăzutul. De felul lui, poetul era un taciturn. Puteai să stai alături de el ore în șir fără să schimbi o vorbă. Mă simțeam bine în această companie. Alexandru Dohi venea aici în fiecare vară, cu soția sa și cei doi copii ai lor. La ora prînzului îl întîlneam pe terasă. Stătea acolo moțăind, cu paharul de palincă alături. Nu aflasem prea multe lucruri despre el. Știam că, pe la sfîrșitul anilor ’80, reușise să plece în exil, stabilindu-se la Stokholm.” – notează Nichita Danilov. (v. Cu poetul Alexandru Dohi, pe tarmul marii – Ziarul de Iasi)

Mi-am amintit, odată cu cele cîteva întîlniri pe care le-am avut în Cluj pe la sfîrșitul anilor ’70 ai secolului trecut (ai! cum ni se împarte deja viața între două secole!) cu poetul născut sub același cer cu mine, la Sighetu Marmației, și de cîțiva dintre prietenii lui, colegi la Liceul de artă din urbea de pe Someșul Mic: regretatul grafician, „convertit” la pictor de icoane și biserici tocmai în Italia, Emilian Nicula , autorul de cărți scris-pictate Ivan Chelu, alias CALVUS Jehan  (cu al său „codex medieval” dar atît de… postmodern, Bumgartes al II-lea), pribegit prin Ausria sau Valentin Lustig  , autor al unui roman satiric la adresa regimului Ceaușescu (Piramida lui Mulgăreanu), care s-a impus ca un extraordinar pictor suprarealist-fantastic, după un periplu inițiatic care l-a purtat prin Israel și l-a format la Florența, satbilindu-se, finalmente, la Zürich…

Și am căutat în bibliotecă singura carte pe care am primit-o de la Alexandru Dohi, tocmai din Suedia, în urmă cu mulți ani: Cartea definițiilor  (Editura YOYO, Cluj-Napoca, 1993). Mi-a scris, la începutul „tratatului” său poetic următoarea dedicație:

„Lui Vasile Gogea,

dragul nostru Anselmus 

în amintirea popularei călătorii cu trenul

dinspre Cluj

cine știe spre unde?

Cu drag,
Alex Dohi
11.12.1993.
Stockholm” 

Iar cartea se deschide, aproape singură, la

DEFINIȚIA CUNOAȘTERII

în oglindă e mereu duminecă

Iată că, uneori, și duminicile pot fi… oglinzi!

Sursă articol: Gogea’s blog

Sursă foto: Mihail Gerald Manole