Cu fiecare articol pe care îl scriem, reiterăm faptul că, de la prima atestare documentară, orașul nostru împlinește anul acesta o frumoasă vârstă. Promiteam să ne continuăm periplul pe străzile virtuale ale Sighetului nostru drag, mai exact prin Piața Centrală a acestuia. Și, astăzi, ne vom opri asupra armenilor care au marcat, prin puterea lor financiară, arhitectura, comerțul și istoria urbei noastre în secolele XVIII–XIX. Comunitatea armeană de la Sighet a fost reprezentată de comercianți, farmaciști, avocați sau artiști. Pretextul a fost oferit de turul ghidat pentru elevii cercurilor Gemina și Tech-X de la CNDV, respectiv pentru elevii Liceului „George Pop de Băsești”, în cadrul programului „Școala Altfel”, când cele mai multe întrebări le-am primit la altarul armean (foto 1) dedicat Sfântului Grigore Luminătorul din cadrul Bisericii Romano-Catolice „Sfântul Carol Borromeo”.

Piatra de temelie a bisericii a fost pusă în anul 1736, dar construcția nu a fost finalizată în totalitate decât în 1794. Altarul Sfântului Grigore Luminătorul, apostolul armenilor, era deja prezent în biserică încă din anul 1778, când este menționat în procesul-verbal întocmit cu ocazia unei vizite episcopale. Altarul armean măsoară 160 × 280 cm, autorul picturii este necunoscut, iar tipul iconografic este cel al botezului regelui Tiridates al III-lea, înconjurat de 16 medalioane ilustrând torturarea și miracolele Sfântului Grigore. În partea inferioară apar inscripțiile: în armeană Սուրբ Գրիգոր Լուսաւորչի չարչարանքները („Chinurile Sfântului Grigore, Luminătorul armenilor”) și în latină Martyrium et miracula Sancti Gregorii, primi Patriarchae Armenorum („Martiriul și minunile Sfântului Grigore, primul Patriarh al armenilor”).

Armenii stabiliți la Sighet proveneau în mare parte din centrele armenești ale Transilvaniei – Gherla, Dumbrăveni și Gheorgheni – care, la rândul lor, s-au format prin migrarea armenilor din Moldova în secolul al XVII-lea. Inițial, armenii din Transilvania aparțineau Bisericii Apostolice Armene, dar, la sfârșitul secolului al XVII-lea, sub conducerea episcopului Oxendius Vărzărescu, s-au unit cu Roma, formând episcopia armeană unită, cu centrul la Gherla. Această episcopie a fost desființată după moartea episcopului (1715), iar armenii au fost subordonați episcopului catolic al Transilvaniei.

Armenii transilvăneni s-au stabilit la Sighet în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, una dintre cele mai vechi mărturii ale prezenței lor fiind chiar altarul în discuție, cel mai probabil adus de familiile venite din Transilvania. Din scrierile istoricului armean Kristóf Szongott amintim două dovezi ale locuirii armenilor în Sighet în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea: înnobilarea lui Pászákász Gergely (1797), comerciant armean din Sighet a cărui familie provenea din Gherla, pentru servicii de spionaj îndeplinite în Galiția și Moldova cu ocazia invaziei tătare din 1762 și scrisoarea, ori foaia de zestre, redactată la Sighet în 1781 de către Khosza Melchon din Gherla, cu ocazia căsătoriei fiicei sale, Terezia, cu Jursa Antal din Sighet.

În 1905, în revista Armenia, etnograful Antal Hermann publică un studiu dedicat comunității armene din Sighet, pe care o consideră a fi una dintre cele mai importante comunități din Ungaria, din afara Transilvaniei, pentru perioada de sfârșit de secol XVIII și început de secol XIX. Acesta menționează 22 de nume de familie armene care se repetau frecvent în cimitirul catolic al orașului: Augusztonovics, Bárány, Buzáth, Dondon, Ember, Fogolyén, Foith, Hollósy, Jakab, Jakobovics, Kapatán, Korbuly, Lukács, Máli, Markovics, Marosán, Novák, Páll, Petrovics, Teodorovics, Zacharias, Zeferovics, amintind și de familiile Agoston, Karácsony, Páll, Zeffer, Kincsesi, Piros, Szongott.

Având în vedere că armenii stabiliți la Sighet erau, în principal, comercianți, aceștia și-au construit case cu etaj în piața centrală a orașului. Parterul era destinat activităților comerciale, iar în curțile spațioase se aflau depozite și ateliere, utilizate fie de proprietari, fie date în chirie. Etajul era rezervat locuirii familiei și, parțial, închirierii către alte familii.

Vom porni într-un periplu imaginar prin piața centrală a orașului pentru a identifica aceste case, începând cu latura nordică a pieței, de pe actuala stradă 22 Decembrie 1918. Una dintre cele mai impunătoare clădiri de pe această stradă era Casa Bethlen, care astăzi, din păcate, nu mai există. Multă vreme, în secolul al XIX-lea, aceasta a fost proprietatea comerciantului de stofe Fogolyán János, fapt care demonstrează puterea financiară de care se bucurau acești negustori.

Trecând de sediul administrației forestiere (astăzi, Liceul Teoretic „Leöwey Klára”) și de mănăstirea piaristă (astăzi, Muzeul Maramureșean), de biserica romano-catolică și de vechiul gimnaziu piarist, ajungem la intersecția pieței centrale cu strada Plevnei, unde se află vechea casă Buzáth Kristóf (foto 2 – imaginea principală). Cel mai vechi reprezentant al acestei familii pe care îl cunoaștem este Stephanus Buzat (1748–1821), al cărui mormânt se mai găsea încă în 1942 în Grădina Calvariei (vechiul cimitir romano-catolic). Probabil, comercianții Buzáth Kristóf (1805–1878) și Buzáth Bogdán, extrem de activi în viața socială și economică a orașului, au fost fiii acestuia. Proprietarul casei aflate în discuție, Buzáth Kristóf (1805–1878), a avut opt copii: șapte fete și un băiat, Lajos, care a urmat cariera de farmacist la Eger. Dintre fete, Tereza a rămas în casa părintească și s-a căsătorit cu Jakab Péter, judecător și președinte de tribunal; astfel, casa a devenit cunoscută sub numele de Casa Jakab. Acesta din urmă a extins imobilul și spre strada Plevnei. Jakab Péter a murit în anul 1903, iar soția sa, Tereza Buzáth, zece ani mai târziu. După moartea acesteia, în 1913, imobilul a fost achiziționat de Parohia Romano-Catolică.

În prelungirea Casei Buzáth–Jakab urmează Parohia romano-catolică, iar mai apoi Casa Ember Mihály (foto 3 – imaginea principală). Acesta a fost un comerciant aparținând unei numeroase și importante familii de origine armeană, fiind cumnat cu Buzáth Kristóf prin sora lui, Anna. După moartea lui Ember Mihály (1887) și a soției sale, născută Zacharias Katalin (1908), casa a fost cumpărată în 1910 de Banca de Scont din Sighet. Următoarea clădire este Casa Hollósy Lukács (foto 4), un celebru comerciant de stofe în epocă. Cel mai probabil, acesta era înrudit cu Hollósy Simon, tatăl marelui pictor. Știm despre Hollósy Lukács că a fost căsătorit cu Szongott Elisabeta, cu care a avut patru copii. Doamna Hollósy a decedat în 1868, iar soțul ei în 1879. În anul 1900, casa a fost cumpărată de Zacharias István, notar în Desești.

Următoarea clădire a aparținut Școlii Superioare de Fete, iar dincolo de aleea care astăzi duce spre piața de alimente se află casa farmacistului Buzáth Márton, ridicată de acesta în anul 1879, pe locul vechii tipografii a fiscului. La parterul acestei clădiri a funcționat Farmacia Buzáth „Kígyóhoz” („La Șarpe”) (foto 5). Buzáth Márton a fost fiul comerciantului Buzáth Bogdán și nepotul lui Buzáth Kristóf, amintit mai sus.

Trecând pe latura sudică a pieței, remarcăm frumoasa clădire care a aparținut comerciantului Páll Joachim (foto 6), aflată pe strada Bogdan Vodă, vizavi de librăria Luceafărul. Imobilul a fost reconstruit în anul 1890 de fiul lui Joachim, Manó (Emanuel). Acesta din urmă este cunoscut prin corespondența pe care a purtat-o cu Hollósy Simon în legătură cu pictarea tabloului „Cetatea Hustului”, corespondență publicată în revista Nyugat.

Clădirea aflată lângă Palatul Poștei este Casa Todorovits (foto 7). Familia Todorovits este una dintre marile familii sighetene de origine armeană, ai cărei membri au fost comercianți, funcționari și avocați. Printre descendenții acestei familii se numără și Kincsesy Mariska, soția arheologului Roska Márton. Totodată, Veronika, sora pictorului Hollósy Simon, a fost căsătorită în această familie. Bănuim că această casă a aparținut comerciantului Ember Gergely (Grigore), iar prin căsătoria fiicei sale, Anna, cu Todorovits Todor, imobilul a ajuns în proprietatea acestuia din urmă. În această clădire a funcționat Farmacia lui Héder Lajos, cea de-a treia farmacie a orașului. Tot aici bănuim că a funcționat primăria orașului între anii 1865 și 1876. De cealaltă parte a Palatului Poștei se află Hanul „Vadászkürt” („Cornul Vânătorului”), iar clădirea imediat următoare este Casa farmacistului Marosán Albert (1832–1893) (foto 8). Farmacia Marosán a fost a doua farmacie înființată în Sighet. După moartea lui Marosán Albert, farmacia a fost administrată de urmașii săi și de ginerele său, farmacistul Péterffy Imre. În 1899, farmacia a fost preluată de farmacistul Lorber Vilmos, iar mai târziu a fost mutată în locul unde se află astăzi Farmacia Mana.

Ultima clădire la care ne vom referi este Casa Hollósy (foto 9), situată tot pe latura sudică a pieței. Imobilul a aparținut comerciantului Hollósy Simon (1809–1879) și este locul în care s-au născut copiii săi: pictorul Hollósy Simon, fratele acestuia, István, ziarist și politician, precum și József, cunoscut ca promotor al religiei budiste în Ungaria. La sfârșitul secolului al XIX-lea, clădirea a fost cumpărată de Banca de Economii din Sighet.

Încheiem această prezentare succintă a caselor armenilor din Piața Centrală a Sighetului nostru drag cu promisiunea de a continua. Destinul acestor familii se identifică cu modernizarea orașului; armenii au dispărut din peisajul citadin sighetean dar casele lor nu. E de datoria noastră să le punem în valoare, deoarece ele reprezintă, alături de altarul armean, o mostră de patrimoniu material inestimabil, o moștenire a unui oraș multietnic, multiconfesional, dar mai ales multicultural.

foto 1 – altarul Sfântului Grigore Luminătorul;
foto 2 – Casa Buzáth Kristóf;
foto 3 – Casa Ember Mihály;
foto 4 – Casa Hollósy Lukács;
foto 5 – Casa Buzáth Márton;
foto 6 – Casa Páll Joachim;
foto 7 – Casa Todorovits Todor;
foto 8 – Casa Marosán Albert;
foto 9 – Casa Hollósy Simon.

Bibliografie selectivă:

Szongott Kristóf, A magyarhoni örmény családok genealógiája, Gherla, 1898.
Szongott Kristóf, Szamosújvár szabad királyi város monográfiája, Gherla, 1903.
Hermann Antal, Örmények Máramarosban, în revista Armenia, nr. 10, 1905, pp. 318–319.
Livia Ardelean, Orosz Krisztofer, Familia Szaplonczai și testarea bunurilor în favoarea Liceului Piarist din Sighet, Revista Arhivei Maramureșene, nr. 7/2014, pp. 62-76.
Puskás Éva, Sulyok László, A Máramarosszigeti Borromeo Szent Károly plébániatemplom festményeinek restaurálása, Studii și Comunicări, Satu Mare, XXXV/II, 2019, pp. 379–387.

Alin Pralea & Marius Voinaghi

Sursa foto 1: O istorie a comunității romano-catolice din Sighetu Marmației.
Sursa foto 2-9: Sorin Kosinszki.

La 22 noiembrie 1918 se organizează la Sighet o impunătoare Adunare Naţională care alege delegaţii comitetului Sfatului Naţional Român în frunte cu dr. Vasile Chindriş şi delegaţii pentru Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia (1 decembrie 1918). Prin Decretul -lege 3631 din 11 decembrie se consfinţea unirea pe plan intern şi se organiza Transilvania provizoriu prin cele două organisme, Marele Sfat Naţional, cu rol legislativ, şi Consiliul Dirigent, drept for executiv. Acesta din urmă, avea în componență 15 Resorturi (ministere), la Culte și Instrucțiune Publică fiind numit Vasile Goldiș. La 14 decembrie 1918, Consiliul Dirigent înființează Gazeta Oficială, care apare neîntrerupt, la Sibiu, până la 31 martie 1920. Ea publică hotărârile Marelui Sfat al Transilvaniei, decretele, ordonanțele, notele circulare și alte decizii ale Consiliului Dirigent. În anunțul ministrului Valeriu Braniște, nr. 5742, Sibiu 14 iunie 1919, publicat în Gazeta Oficială, nr. 35 din 16 iunie 1919 se înființează: a) 17 licee  de băieți – din care  8 licee complete (clasele I-VIII) și 9 deocamdată cu primele 5 clase românești, la poziția 5 figurând „Dragoș” – Sighet; b) 4 școli reale superioare (clasele I-V românești); c) 3 licee de fete deocamdată cu clasele I-V românești; d) 2 școli superioare de fete (clasele I – V), la Brașov și Sighet; e) 2 școli comerciale de băieți; f) 2 școli comerciale de fete; g) 6 Școli Normale,  5 de băieți (printre care și cea de la Sighet) și una de fete.

Astfel, după cum se poate remarca, în Sighetul interbelic s-au impus, prin contribuţia lor deosebită la educarea tinerei generații Liceul de băieți „Dragoș Vodă”, Liceul de fete „Domnița Ileana” și Școala Normală „Regele Ferdinand”.

Liceul de băieți Dragoș Vodă şi-a deschis cursurile la 10 octombrie 1919. Festivitatea prilejuită de acest eveniment rămâne o zi memorabilă, care a început cu sfinţirea şcolii de către părintele vicar Ilarie Boroş, preot greco-catolic la Sighet. Şcoala a funcţionat şi funcţionează şi azi într-o clădire construită în 1912. Imobilul a intrat în proprietatea Ministerului Educaţiei Naţionale la 3 martie 1937. Liceul de băieţi „Dragoş Vodă” a fost instalat la parterul şi primul etaj al clădirii, preluate de la fostul liceu catolic de băieţi la 10 august 1920.

În perioada interbelică, la acest liceu au predat 105 cadre didactice, dintre care 64 profesori cu studii superioare, opt dintre ei având și titlul de doctor. Îi amintim pe dr. Eugen Seleș, primul director al liceului, transferat în 1920, profesor și director, în 1920 la Liceul „Mihai Eminescu” din Satu Mare; îi urmează la conducerea liceului până în anul 1940 profesorul de matematică Mihail Șerban, originar din Săpânța, transferat de la Liceul de fete din Blaj; Alexandru Gheorghe Flore, autorul Graiul mirilor români de pe Valea Someșului (1914), Titu Liviu Doroș, Iacob Dermer, care a desfăşurat o prodigioasă activitate publicistică, în special la ziarul Graiul Maramureşului  și coautor la Maramureşul românesc, Alexandru Balint, Nicolae Angelescu, Marcu Csoti, Dumitru Simion, care activa în același timp și ca director al Școlii Normale (până în anul 1928, când este transferat la Focșani) sau pictorii Traian Bilțiu-Dăncuș – fondator și redactor al gazetei Graiul Maramureșului, director al Muzeului sighetean de etnografie – Liviu Bordeaux, cel care la Palatul Cultural de la Sighet a înfiinţat o şcoală particulară de pictură, și unde a organizat expoziţii cu caracter permanent.
Dintre absolvenții de seamă ai liceului din perioada interbelică se remarcă folcloristul și etnologul Mihai Pop, președinte al SocietățiiInternaționale de Etnografie și Folclor, laureat al premiului internațional „I.G. Herder” (1967), membru de onoare al Academiei Române (2000). Una dintre trăsăturile absolventului de „Dragoș Vodă” o reprezintă opțiunea de-a se întoarce în calitate de profesor, de-a fi coleg cu foștii profesori. Este cazul lui Andrei Radu, care în 1932 este numit profesor suplinitor și colaborator la „Graiul Maramureșului”. La sfârşitul carierei didactice, Andrei Radu a fost lector la catedra de metodică a Universităţii din Cluj-Napoca, calitate în care şi-a susţinut doctoratul la Sorbona cu tema: „Methodologie de l’enseigment du francais”. Îi datorăm cele mai frumoase mărturii despre oamenii liceului în lucrarea „Mierea amintirilor”. Un alt absolvent întors la Sighet în 1931 a fost Mihai Marina. Secretar al Despărţământului Maramureş, fondator al „Graiului Maramureşului”, a fost primpretor al plasei Sighet. A participat la lucrările de pregătire a materialului documentar pentru Conferinţa de Pace de la Paris. Se impune prin studiul referitor la numele Sighetului şi prin lucrarea monografică intitulată „Situaţia Maramureşului între cele două războaie mondiale”.

Un alt pasionat de gazetărie dar şi de istorie, absolvent al Liceului „Dragoş Vodă” în acelaşi an cu Mihai Marina (1926), a fost Gheorghe Dăncuş. După terminarea facultății, obţine catedra de limba şi literatura română la Şcoala Normală din Sighet, până la 1934, când se va angaja la Arhivele Judeţene. Din anul 1950 a fost numit director al Muzeului Etnografic al Transilvaniei, pe care l-a condus până la sfârşitul vieţii sale (în 1967), cu excepţia perioadei 1956-1959, când a fost director al Muzeului Emil Isac. Și lista poate continua cu artiștii Vasile Kazar – profesor la catedra de grafică de la Institutul „Nicolae Grigorescu”, distins cu Marele premiu al U.A.P. pentru întreaga carieră (1985) și Harry Herman Maiorovici, membru al Uniunii Cineaștilor Români și vicepreședinte al Asociației de prietenie România – Israel.

După al Doilea Război Mondial, Liceul de băieți „Dragoș Vodă” își va modifica de mai multe ori numele, devenind rând pe rând, Liceu Mixt, (odată cu unificarea cu liceul de fete) Liceu Mixt „Filimon Sârbu”, Școala Medie Nr.1 Sighet, Școala Medie Nr. 1„Filimon Sârbu”, Liceul de cultură generală, Liceul „Dragoș Vodă”, Liceul real-umanist „Dragoș Vodă”, Liceul Industrial „Dragoș Vodă”, Liceul Teoretic „Dragoș Vodă”, pentru ca începând cu 1 septembrie 1999 să devină Colegiul Național „Dragoș Vodă”.

Tot la 10 octombrie 1919 şi-a început activitatea şi Liceul de fete Domniţa Ileana, festivitatea de deschidere având loc în curtea interioară a Liceului Pedagogic „Taras Șevcenko” de azi. Cursurile şcolare s-au desfăşurat într-un edificiu care cuprindea opt clase, o capelă, o sală de gimnastică, o sală de muzică, opt săli destinate laboratoarelor, bibliotecii şi altor activităţi adiacente. În clădire se afla şi locuinţa directorului școlii, profesorul Corneliu Sânjoanu, formată din patru camere. Totodată, liceul de fete dispunea de un internat cu 32 încăperi. În afara camerelor destinate fetelor care frecventau şcoala, în incinta internatului se afla şi o locuinţă cu două camere pentru directoarea internatului.

Liceul de fete „Domniţa Ileana” înscria şi fete care doreau să se prezinte la sesiunile de examene organizate pentru candidatele care s-au pregătit particular. În 1924, în clasa întâi a fost înscrisă o elevă, în clasa a doua trei, în clasa a treia zece, în clasa a patra nouăsprezece, în clasa a cincea trei, în clasa a şasea o elevă, iar în clasa a şaptea două. Situaţia cea mai slabă s-a înregistrat în 1932, când erau înscrise doar două eleve particulare, una în clasa a doua şi cealaltă în clasa a şaptea. În 1934 au fost şcolarizate 16 eleve, în 1935 – 26, în 1936 – 22, în 1937 – 17, în 1938 – 15, în 1939 – 18 şi în 1940 – 27. Majoritatea elevelor particulare erau înscrise în primele patru clase, deci în cele gimnaziale. Absolvirea acestora era suficientă pentru a ocupa un post de funcţionar public. Liceul de fete „Domniţa Ileana” se înscrie în realizările învăţământului românesc interbelic. Din motive financiare, în anul 1938 printr-o Decizie a Ministrului Educației Naționale, Armand Călinescu, liceul de fete este transformat în gimnaziu.

Prin același decret al Consiliului Dirigent din 1919, urmau să fie înființate cinci Școli Normale de băieți la Cluj, Deva, Timișoara, Zalău şi Sighet. Se preconizau două cicluri de câte doi ani, primul an cu o instrucţie comună celorlalte licee teoretice, iar ciclul secundar, dedicat specializării. La 11 octombrie 1919, își începe cursurile Școala Normală de băieți din Sighet, primul director fiind profesorul Ion Borgovan. Încă din primul an de studiu, 46  de elevi au fost cazați în internatul din strada Avram Iancu, internat deschis în prezența directorului Enea Hodoș și a profesorului Ioan Bilțiu-Dăncuș. Tot acum se organizează și școala de aplicație. Potrivit Decretului Ministerului Instrucțiunii și Cultelor, în anul 1920 este numit director profesorul Dimitrie Simon, care-și desfășoară activitatea până în anul 1928, când se transferă la Focșani, iar în locul acestuia este adus profesorul Vasile Pop.

Între 1922 şi 1932 Şcoala Normală „Regele Ferdinand” a dat învăţământului 237 dascăli. În următorii şase ani, până la desfiinţarea şcolii, numărul total al absolvenţilor a fost de 79. Majoritatea absolvenţilor au devenit învăţători în Maramureş, acoperind o parte a posturilor vacante, foarte numeroase. Numai în anul şcolar 1921-1922 au fost vacante 117 posturi în învăţământul primar local. În acelaşi an şcolar, Şcoala Normală avea 150 elevi înscrişi, însă din aceştia doar opt erau absolvenţi.

Cei 237 de învăţători, care s-au calificat la Şcoala Normală din Sighet în perioada 1922-1932, reprezentau un contingent ce avea să contribuie parţial la rezolvarea crizei de cadre didactice din învăţământul primar. Scăderea numărului de absolvenţi din anii următori, faptul că în intervalul 1933-1938, cât a mai funcţionat şcoala s-au calificat doar 79 învăţători, a contribuit numai în parte la îmbunătăţirea efectivului de învăţători.

La catedrele şcolii au funcţionat profesori cu o frumoasă pregătire, iar de pe băncile acesteia au ieşit învăţători care au urmat exemplul dascălilor lor. Rămân repere: Ioan Berinde – absolvent al Școlii Normale (promoţia 1927), s-a remarcat printr-o intensă activitate publicistică, concentrându-şi atenţia asupra problemelor şcolii în general și asupra învăţământului primar rural în mod special; Petre Lenghel Izanu, absolvent și el al școlii (promoția 1926) – a îndeplinit funcții de conducere în cadrul Revizoratului Școlar Județean. În 1938 a realizat manualul Geografia Judeţului Maramureş pentru clasa a II-a; Ion Bârlea – prestigios folclorist și om de cultură și-a desfășurat activitatea la Școala Normală între 1920 – 1930 ca și profesor de religie greco-catolică, iar în 1938 s-a transferat la Cluj, unde a editat seria nouă a săptămânalului Gazeta Maramureşană. Cât timp a deţinut funcţia de director al Arhivelor Statului din Sighet a publicat „Contribuţii la istoria Maramureşului”; Gheorghe Vornicu – la 1 septembrie 1921este numit la profesor la catedra de istorie și geografie, pe care o va ocupa timp de 10 ani; cu ocazia Congresului profesorilor de geografie din Maramureș inaugurează la 7 septembrie 1926 Muzeul Etnografic al Maramureșului; Vasile Pop – participant la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, ca reprezentant al comitatului Satu Mare, profesor la Școala Normală din Gherla, este numit director în 1928; va deține această funcție până în anul 1938, timp în care s-a ocupat de buna funcționare a Școlii de Aplicație și a cursurilor de vară de perfecționare didactică; în perioada celui de-al doilea război mondial a fost profesor la Şcoala Normală din Blaj, iar după 1945 la Liceul „Dragoş Vodă” de la Sighet.

Din motive financiare, în anul 1938, printr-o Decizie a Ministrului Educației Naționale Armand Călinescu, liceul este desființat. Își redeschide porțile după zece ani, la 1 octombrie 1948 sub numele de Liceul Pedagogic, iar prin unificarea de la 1 septembrie 1960 cu secția pedagogică a liceului cu limba de predare ucraineană, va purta denumirea de Școala pedagogică din Sighet. Începând cu 1 septembrie 1966 își schimbă din nou titulatura, devenind Liceu Pedagogic, pentru ca după revoluția anticomunistă din decembrie 1989 să se transforme în Colegiu Național Pedagogic „Regele Ferdinand” (2024).

* o infimă contribuție dintr-un viitor volum omagial
Sursa foto: Muzeul Maramureșean

Bibliografie:

Vasile Anișorac, Liceul „Dragoș Vodă” Sighetu Marmației. Monografie 1919-1996, Editura Valea Verde, Sighetu Marmației, 2012.
Constantin Băjenaru, Consiliul Dirigent și problematica școlară din Transilvania (decembrie 1918-aprilie1920), în Acta Terrae Fogarasiensis, VIII, Editura Negru Vodă, Făgăraș, 2019.
Odarca Bout, Vasile Paul, Mihaela Sautriot, Radu Zlati, Monografia Liceului Pedagogic din Sighetu Marmației. File din istoria liceului de ieri și de azi, Editura Valea Verde, 2012.
Petre Lenghel Izanu, Situația învățământului primar în Maramureș, în Graiul Maramureșului, nr. 17, 1933, 2.
Vasile Popeangă, Mărturii transilvănene despre acte creatoare de pedagogie românească, „Vasile Goldiș” University Press, Arad, 2007.
Andrei Radu, Mierea amintirilor, „Vasile Goldiș” University Press, Arad, 2008.
Marius Voinaghi, Liceul „Dragoș -Vodă”Sighet la început de drum, în Centenarul Unirii 1918-2018. Maramureșul înainte și după Marea Unire a românilor, Editura EUROTIP, Baia Mare, 2019.

Scriam, în prima parte a articolului, că, de la prima atestare documentară, orașul nostru împlinește anul acesta o frumoasă vârstă. Mulți colegi ne întreabă de ce insistăm pe anul 1326, când este mai mult decât evident că locuirea aici este mult mai veche. Reiterăm ideea potrivit căreia istoria, deși explorează trecutul, vizează mai ales prezentul și înțelegerea acestuia. Așadar, până la identificarea în arhive a unui nou document datat mai devreme de 1326, ne continuăm periplul prin Sighet (cititorilor „Salut, Sighet!” le mai pregătim câteva povești citadine), mai bine zis pe străzile virtuale ale acestuia. Și, astăzi, ne vom opri asupra a doi istorici care au marcat istoria urbei noastre și care și-au lăsat amprenta asupra mai multor generații de maramureșeni: Szilágyi István și Ioan Mihalyi de Apșa. Nu este un demers simplu să rezumi cariera științifică a doi academicieni în câteva fraze, pentru o revistă electronică, dar tinerii noștri cititori trebuie să cunoască despre ei cel puțin următoarele date.

Szilágyi István (1819–1897) a fost profesor, filolog și istoric, membru corespondent al Academiei Maghiare de Științe. S-a născut la Nagykálló și a studiat la Colegiul Reformat din Debrețin, unde și-a început și cariera didactică. A predat pentru scurtă vreme la Salonta, iar în 1845 a fost numit profesor la Liceul Reformat din Sighet, instituție pe care a condus-o între 1850 și 1894. Pe lângă strălucita activitate didactică, Szilágyi István a fost unul dintre promotorii cunoașterii istoriei Comitatului Maramureș, alături de Ioan Mihalyi de Apșa și Várady Gábor. A fost primul care a semnalat importanța documentului din 1326. În 1876, cu ocazia Adunării medicilor și naturaliștilor de la Sighet, a publicat lucrarea Máramaros vármegye leírása (Descrierea Comitatului Maramureș). În 1883, a fost membru fondator și președinte al Societății pentru Muzeu, iar în 1889, cu prilejul Adunării Societății Istorice Maghiare desfășurate la Sighet, a publicat studiul Máramaros megye általános történetéből (Din istoria generală a Comitatului Maramureș). De asemenea, în 1865, a fost unul dintre întemeietorii periodicului Maramaros, al cărui redactor responsabil a fost, dar și sufletul publicației timp de aproximativ două decenii. La doi ani după moartea sa, i-a fost ridicat un bust de bronz, realizat de sculptorul Tóth András din Debrecen, monumentul (Foto 1) fiind amplasat în grădina dintre Biserica Reformată și Liceul Reformat. După 1918, a fost îndepărtat din fața Bisericii Reformate, azi aflându-se în spațiul expozițional al Muzeului Prielle Kornélia.

Ioan Mihalyi de Apșa (1844-1914) a fost jurist și istoric, membru corespondent al Academiei Române. S-a născut la Ieud și a studiat la gimnaziile piariste din Sighet, Ungvár, Košice și Pesta. Între anii 1862-1866, a urmat studiile de drept la Pesta, unde a fost inițiat în cercetarea documentelor medievale de profesorul Gustáv Wenzel, iar în domeniile arheologiei și numismaticii, de profesorul Rómer Flóris. Revenit la Sighet, a ocupat funcția de prim-subnotar al comitatului între 1867 și 1871. În 1869 și-a obținut doctoratul în drept, iar din 1871 a fost numit prim-procuror al comitatului, funcție pe care a deținut-o până la moartea sa, survenită în 1914. Pe lângă cariera profesională, asemenea lui Szilágyi István, Ioan Mihalyi de Apșa a studiat cu pasiune istoria comitatului natal. În jurul celebrului tezaur de la Sarasău, aflat parțial în posesia sa, a pus bazele unei valoroase colecții de arheologie și numismatică. La Expoziția Universală de la Paris din 1867, două obiecte, alături de colecția sa, au fost expuse în cadrul standului Ungariei. De asemenea, în 1876, cu ocazia Adunării medicilor și naturaliștilor desfășurate la Sighet, a fost curatorul primei expoziții de istorie și arheologie organizate vreodată în Maramureș. Alături de Szilágyi István și Várady Gábor, a pus bazele Societății pentru Muzeu, în cadrul căreia a susținut, în noiembrie 1883, conferința intitulată Preistoria Maramureșului. În 1889, cu ocazia Adunării Societății Istorice Maghiare, Mihalyi a prezentat lucrarea Studii asupra documentelor maramureșene, care anunța apariția, în 1900, a celei mai importante opere a sale: Diplome maramureșene din secolul al XIV-lea și al XV-lea (Foto 2). În perioada interbelică, eforturile conjugate ale Asociațiunii, ale profesorului dragoșist Ion Modreanu și sprijinul financiar colectat prin subscripție publică au făcut posibilă ridicarea unui bust realizat de sculptorul E. Mățăianu (Foto 3), amplasat în fața clădirii Prefecturii, azi Curtea Veche. Bustul de bronz a fost dezvelit la 30 august 1925, în prezența Ministrului Instrucțiunii și Culturii Publice, istoricul Alexandru Lapedatu, care, în discursul său, preciza: monumentul ce ne stă în față reprezintă chipul unuia dintre cei mai buni și mai merituoși fii ai acestui ținut; chipul pe care mulți dintre cei prezenți l-au cunoscut aievea și pe care cei viitori rămân să și-l imagineze după această înfățișare. AERE PERENNIUS, chipul lui Ioan Mihalyi de Apșa. Monumentul a fost înlăturat după Dictatul din 30 august 1940, iar regimul comunist, odată cu naționalizarea bunurilor familiei Mihalyi, a trimis bustul la un depozit de fier vechi din Satu Mare pentru a fi topit. În urma unor nenumărate memorii adresate autorităților comuniste județene de către familie și intelectuali maramureșeni de la București (spre exemplu, Memoriul din 2 decembrie 1974 al lui Alexandru Ivasiuc, Mihai Marina și N.I. Vancea), la 1 decembrie 1988, în piațeta din fața casei a fost dezvelit, într-un cadru restrâns, bustul academicianului, de astă dată din marmură, opera sculptorului Mihai Borodi.

Colaborarea dintre cei doi academicieni  nu s-a limitat doar la domeniul istoriei. Spre exemplu, în anul școlar 1870-1871, Szilágyi István i-a pus la dispoziție lui Ioan Mihalyi de Apșa o sală în cadrul Liceului Calvin din Sighet, unde acesta, împreună cu Simion Botizan, au susținut în fiecare duminică prelegeri gratuite de istorie și literatură română, destinate elevilor români ai liceului.

După Revoluția anticomunistă din decembrie 1989, prin Hotărârea Consiliului Local Sighetu Marmației, fosta stradă Mihalyi și-a recăpătat denumirea anterioară. Fosta stradă Szilágyi, însă, nu a beneficiat de aceeași măsură, probabil ca o formă de compensare, numele lui Szilágyi István fiind atribuit doar  unui tronson din fosta stradă Karl Marx.

Totodată, bustul Dr. Ioan Mihalyi de Apșa este amplasat acum lângă zidul de răsărit al Bisericii Reformate, în timp ce bustul academicianului Szilágyi István este expus în Muzeul Prielle Kornélia din Sighet (Foto 4). Oare acum, la 700 de ani de la prima atestare documentară a Sighetului, își va relua bustul lui Szilágyi István locul pe un soclu, la intrarea principală a lăcașului, potrivit proiectului Bisericii Reformate? Căci, în definitiv, menirea istoriei este de a separa zgomotul vremurilor de actul necesar al reparației morale.

Bibliografie selectivă:

Antal Vékony, Szilágyi István emlékezete, în Anuarul Liceului Reformat, 1898
Valeriu Achim, Dr. Ioan Mihalyi de Apșa susținând vechimea și continuitatea românilor maramureșeni,în Marmația, IV, Baia Mare, 1978.
Alexandru Filipașcu, Istoria Maramureșului, Editura Gutinul, Baia Mare, 1997.
Mihai Marina, Maramureșeni – portrete și medalioane, Editura Dragoș Vodă, Cluj – Napoca, 1998.
Mihai Dăncuș, Academicianul maghiar Szilágyi István – spirit enciclopedic și mare umanist, Acta Musei Maramorosiensis, II, 2004.
Ioan Ardeleanu-Pruncu, Victor Mihalyi de Apșa și lumea în care a trăit, Editura Valea Verde, 2024.

Foto 1: monumentul cu bustul lui Szilágyi István.
Foto 2: coperta lucrării Diplome maramureșene din secolul XIV și XV”, Sighet, 1900.
Foto 3: monumentul cu bustul de bronz a Dr. Ioan Mihalyi de Apșa.
Foto 4: bustul original Szilágyi István, expus la Muzeul Prielle Kornélia.

Marius Voinaghi & Alin Pralea

SC JOB TRAINER MOTOC SRL anunță organizarea Bursei Locurilor de Muncă Nr. 1, un eveniment dedicat stimulării ocupării forței de muncă și facilitării dialogului direct dintre angajatori și persoanele aflate în căutarea unui loc de muncă. Evenimentul se desfășoară în cadrul proiectului „JOB MARMAȚIA 2”, cod My SMIS 336314, cofinanțat din Fondul Social European prin Programul Educație și Ocupare 2021–2027.

Bursa Locurilor de Muncă are ca obiectiv principal crearea unui cadru organizat în care angajatorii locali și regionali își pot prezenta locurile de muncă vacante, cerințele de angajare și perspectivele de dezvoltare profesională, iar participanții pot interacționa direct cu reprezentanții mediului de afaceri, având șansa de a identifica rapid oportunități reale de angajare.

Data: Joi, 29 ianuarie 2026
Ora: 12:00
Locația: Restaurant La Ioska
Adresa: Str. Lacurilor, nr. 9, Comuna Ocna Șugatag, județul Maramureș

Evenimentul se adresează persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă, șomerilor, persoanelor inactive, dar și angajatorilor interesați să recruteze personal calificat sau în curs de calificare. Participarea este gratuită și reprezintă o oportunitate importantă de integrare pe piața muncii și de consolidare a parteneriatelor locale în domeniul ocupării.

Pentru o mai bună organizare a evenimentului, cei interesați sunt rugați să confirme participarea la adresa de e-mail [email protected] sau la numărul de telefon 0262 315 796.

SC JOB TRAINER MOTOC SRL își reafirmă angajamentul de a sprijini creșterea gradului de ocupare și dezvoltarea profesională durabilă a persoanelor din județul Maramureș, prin inițiative concrete și adaptate nevoilor reale ale pieței muncii.

Manager proiect – Motoc Valeria

Comunicat de presă

Anul acesta orașul nostru împlinește o frumoasă vârstă de la prima atestare documentară. Dacă pentru Hust, Visk, Teceu și Câmpulung lucrurile au fost clare de la bun început, pentru cel mai estic târg de coroană de pe Tisa superioară, lucrurile n-au stat tocmai așa. Cel mai vechi document care atestă Sighetul este din anul 1326 și are o poveste interesantă. Szilágyi István se referă la acest document în discursul rostit la 15 iunie 1862, cu ocazia punerii pietrei de temelie a bisericii reformate din Sighet, reconstruită după incendiul devastator din 1859, discurs intitulat „Schiță istorică despre vechea biserică din Sighet”, în care afirma: „abia dacă există printre noi un loc a cărui memorie scrisă să poată fi dusă mai sus de începutul secolului al XIV-lea. Nici viața orașului nostru Sighet nu este diferită, astfel că despre el, fie ca localitate, fie ca parohie întemeiată în sânul său, dacă ne bazăm doar pe izvoarele scrise, cel mai departe putem merge până la anul 1326. Atunci avem prima mărturie clară că în acest oraș exista deja o comunitate de credincioși creștini și o biserică împodobită în mod demn de rangul și locul său, biserică pe care incendiul devastator din 1859 a distrus-o deasupra capetelor noastre; exista o comunitate puternică din punct de vedere spiritual și bisericesc, al cărei preot de atunci, pe nume Ioan, nu era doar protopop al bisericii romano-catolice aflate în formare între munți, ci își exercita autoritatea și ca locțiitor al episcopului de Eger în cele spirituale.” Tot la acest document face referire Szilágyi István și Márki Sándor în 1889, la o ședință a Societății istorice maghiare de la Sighet, dar documentul nu este publicat. Esența este că, în 1326, arhiepiscopul de Esztergom, Boleszló, a confirmat parohiile celor cinci orașe (viitoarele orașe privilegiate) în dreptul de a percepe zeciuiala. Această scrisoare arhiepiscopală a fost redactată de capitlul de la Buda.  La 1900 în „Diplome maramureșene din secolul XIV și XV”  publicate de Ioan Mihalyi de Apșa, prima atestare documentară devine anul 1346, când este menționat Benedict rector eclesiae de Zygeth. Odiseea continuă. În anul 1955 în Documente privind istoria României, vol. III, este publicat un document din anul 1334, când același Benedict, paroh de Sighet, este prezent în listele decimei papale sub arhidiaconatul de Maramureș, plătind aceeași sumă cu parohul din Hust și dublu în raport cu parohia din Câmpulung. Documentul cu pricina, pierdut sau făcut pierdut la sfârșitul secolului XIX, a fost regăsit de Teofil Ivanciuc într-un fond arhivistic clujean în anul 2011, în dosarul 1278-1523: „Documente medievale privind istoria Transilvaniei”, provenite din Colecția Barabás Samu a Muzeului Național Secuiesc. Un an mai târziu, Teofil Ivanciuc l-a publicat în „Sighetul Maramureșului. Patrimoniu și Turism” la Editura Valea Verde. Documentul este unul dublu și cuprinde privilegii date de arhiepiscopul de Esztergom (14 mai 1326) și de către regele Carol Robert (17 mai 1326) față de rectorii bisericilor din Provincia sau districtul Maramorosiensi, Ioannes de Zygheth, Laurencius de Hossumezeu, Benedictus de Thecev, Georgius de Visk și Georgius de Huszth de a strânge zeciuiala în fiecare an. Și tot în secolul XIV, mai exact în anul 1352, Sighetul primește de la Ludovic I, regele Ungariei, privilegiile orășenești acordate în 1329 de către regele Carol Robert celor patru așezări de oaspeți regali, germani și maghiari, din Maramureș, pentru ca în anul 1385 orașul nostru să figureze ca reședință comitatensă, de unde se emit documente. Nu ne-am propus să scriem despre istoria de 7 secole a burgului nostru, au făcut-o alții remarcabil (pentru începuturile orașului, evoluția lui și toată bibliografia problemei vezi https://www.academia.edu/31480745/Primele_atest%C4%83ri_ale_t%C3%A2rgurilor_de_coroan%C4%83_maramure%C5%9Fene_The_Earliest_Mentions_of_the_Maramures_Royal_Market_Towns) și au s-o mai facă pe parcursul anului acesta suntem ferm convinși. Ci despre de când am început să sărbătorim orașul, mai exact de când ținem numărătoarea anilor de la prima atestare documentară, care nu coincide cu fondarea așezării, după cum prea bine știți. Și nu, nu este din perioada interbelică, după cum am fost tentați să credem inițial, ci din 1976 când s-au împlinit 650 de ani. Redăm pentru cei mai tineri dintre noi, care n-au cunoscut regimul comunist, fragmente din articolul „Sighetu Marmației la 650 de ani de atestare documentară”, semnat de Șt. Freamăt în Pentru Socialism, în curatul limbaj propagandistic al epocii. Evenimentul s-a desfășurat în Sala Studio, joi, 22 aprilie 1976, cu participarea tovarășilor Gheorghe Blaj, Gheorghe Pop și Ioan Ulici, primarul orașului:
„Străveche vatră de civilizație și cultură românească, Sighetu Marmației a luat ființă, ca localitate, pe strămoșescul teritoriu al Daciei libere, fiind atestată ca așezare de numeroase depozite de bronz și ceramică (sic!), de fortificații din perioada tîrzie a bronzului, de obiecte de fier, aur și un mare număr de monede din diferite epoci, care, alături de toponime și etnografie, sînt dovezi prețioase ale continuității poporului român pe aceste meleaguri. Așezare sătească în secolul al XII-lea, reședință voievodală în secolele XIII-XIV, Sighetu Marmației este atestat documentar în 1326. Dezvoltarea sa ulterioară face ca în secolele XVIII – XIX să se numere printre primele orașe din țară care dispuneau de cale ferată și lumină electrică”.
Evenimentul se vrea un bun motiv pentru a raporta realizările și depășirile de plan ale oamenilor muncii, respectiv o trecere în revistă a evenimentelor desfășurate la a IV-a Ediție a Decadei culturale sighetene: sesiunea de comunicări „Contribuții sighetene la dezvoltarea tehnico-științifică”, recitalul de poezie patriotică la Fabrica Maramureșana, spectacole de teatru și muzical – coregrafic, deschiderea expozițiilor artiștilor amatori și de desene ale copiilor, întâlnirea cu cititorii bibliotecii municipale pe tema „Istoricul tipăriturilor în Maramureș” etc. Rămâne să vedem ce calendar ne oferă în acest an Primăria și Consiliul Local Sighetu Marmației. La mulți ani, Sighet! La mulți ani, sigheteni!

Fotografii:

Foto 1: Biserica reformată la începutul secolului al XIX-lea (Kovassy, 1977).
Foto 2: sigiliul celor cinci orașe de coroană din comitatul Maramureș cu inscripția – S. (sigillum) Quin. (quinquee) Priv. (privilegiatorum) Opp. (oppidorum) Cot. (Comitatus) Marm. (Maramaros) Tets (Teceu), Visk, Husst (Hust), Hossu (Hosszúmező), Szigeth (Kovassy, 1977).
Foto 3-4: imagini din Sighet de la 1900 (Várady, 1901).
Foto 5: Sighetul Marmației – 650 de ani, Sala Studio (1976), arhiva Muzeului Maramureșan.
Foto 6: insignă aniversară (mulțumiri d-lui prof. Ioan Ardeleanu Pruncu).

Bibliografie:

Márki Sandor, A varmegyei bizottsag jelentese, Századok, XXIII, Budapest, 1889,  p. 73.
Várady Gábor, Máramarosi Emlékkönyv, M.-Szigeten, 1901, pp. 301-334.
Bélay Vilmos, Máramaros megye társadalma és nemzetiségei. A megye betelepülésétöl a XVIII. Század elejéig, Budapest, 1943, pp. 20-26.
Kovássy Zoltan, Helytörténeti adatok Máramorossziget múltjához, Honismeret 1977. 2-3 szám, pp.129-134.
Mihai Dăncuș, Sighetul Marmației 680. Cât îi Maramureșuʹ, nu-i oraș ca Sighetuʹ, 2006, pp. 143-150.
Dr. Ioan Mihalyi de Apșa, Diplome maramureșene din secolele XIV și XV, Ediția a IV-a, Editura Societății Culturale ProMaramureș ”Dragoș Vodă”, Cluj-Napoca, 2009, pp.10-47.
Teofil Ivanciuc, Primele atestări ale târgurilor de coroană maramureșene, Revista Arhivei Maramureșene, 2016, pp. 20-23.

Marius Voinaghi & Alin Pralea

Marți, 22 octombrie 2024, de la ora 13:00, a avut loc la Muzeul de Istorie – Arheologie Sighet (Piața Libertății, nr. 16) din cadrul Muzeului Maramureșan Sighet vernisajul expoziției dedicată atelierelor fotografice care au activat/ funcționat în Sighet în perioada cuprinsă între anii 1866-1950.

În continuare puteți viziona un video-documentar de la acest eveniment: 

Foto & Video, dr. Sorin Markus

Marți, 26 martie 2024, la Sala Radio România Sighet a avut loc lansarea cărții „În căutarea orașului pierdut. Sighet – oameni, locuri și povești”, volumul al II-lea. Cartea a fost publicată în cadrul proiectului cu același nume, cofinanțat de AFCN, sesiunea de finanțare II/2023. Pentru realizarea volumului Muzeul Maramureșan Sighet a colaborat cu Serviciul Județean Maramureș al Arhivelor Naționale.
Înregistrarea video de la lansare o puteți urmări în continuare:

Foto & Video: dr. Sorin MARKUS

update (31 ianuarie 2024):

Domnule Primar,
Noi, semnatarii acestei scrisori deschise, vă mulțumim pentru retragerea de pe ordinea de zi a Proiectului de hotărâre cu privire la stema municipiului și reluarea procedurii.

29 ianuarie 2024:

În atenția Domnului Primar al municipiului Sighetu Marmaţiei, av. Moldovan Vasile!

Domnule Primar,

În urmă cu mai bine de doi ani, atrăgeam atenția, prin intermediul publicației online www.salutsighet.ro, asupra faptului că, în peisajul heraldicii maramureşene, Sighetul nu beneficiază de o stemă oficială.

La vremea aceea, am apreciat disponibilitatea dumneavoastră de a iniţia un dialog instituțional cu Muzeul Maramureșan Sighetu Marmației, dar şi de a consulta specialiştii, pasionații de istoria Sighetului, profesorii şi pe toţi cei interesați de conservarea moștenirii acestui oraș secular.

Astfel, noi, semnatarii acestei scrisori deschise, vă reamintim faptul că, în data de 7 august 2023, ne-am manifestat disponibilitatea pentru a ne constitui într-o Comisie, în urma adresei Cabinetului Primarului nr. 5890/18 aprilie 2023, cu scopul de a elabora o listă cu elementele care ar putea fi incluse într-un proiect reprezentativ de stemă a Sighetului.

După o analiză temeinică a istoricului orașului și a evoluției heraldicii acestuia, am căzut de acord ca viitoarea noastră stemă să conste într-un cap de zimbru/ bour cu o cruce greacă (cu brațe egale) între coarne, pe un scut împărțit în două pe verticală. Stema municipiului Sighetu Marmației se compune, conform anexei, dintr-un scut triunghiular cu marginile rotunjite despicat.
Mobila centrală este un cap de zimbru, negru cu coarne de argint, cu cruce dreaptă de aur între coarne. În partea dreaptă, în câmp roșu, se află o stea de aur cu șase colțuri. În partea stângă, în câmp albastru, se află un lujer de crin, de aur. Am respectat stema istorică, considerând că e cea mai potrivită și că nu are logică schimbată. La finalul discuţiilor, consemnate într-un Proces verbal, nr. 12751/07.08.2023 (Anexa 1), am cerut ca Primăria și Consiliul Local să organizeze un concurs pe această temă (scutul și coroana murală cu cinci turnuri crenelate fiind elemente obligatorii, în conformitate cu legislația în vigoare).

Am constatat cu stupoare, consultând ordinea de zi, aşa cum a fost publicată în mediul virtual, că în ședința de Consiliu Local din 30 ianuarie 2024, vor fi supuse la vot trei variante ale proiectului de stemă care nu au nimic de-a face cu lista de elemente întocmite de noi. Mai mult, Metodologia Comisiei Naționale de Heraldică, Genealogie și Sigilografie a Academiei Române pentru elaborarea și avizarea stemelor localităților și județelor, adoptată în 2002 și completată în 2021, și care este obligatorie, menționează la articolul 4: „Se va respecta cu prioritate tradiţia heraldică locală, dar cu obligaţia de a se revizui eventualele compoziţii greşit alcătuite în perioadele anterioare”, iar la articolul 5: „Se pot introduce elemente heraldice noi, acolo unde evoluţia comunităţii a înregistrat o transformare de însemnătate majoră, de interes național”. Din păcate, niciuna din propunerile de stemă supuse la vot nu respectă articolul 4.

Prin urmare, în spiritul cooperării, al prioritizării intereselor comunității şi al transparenței, noi, semnatarii acestei scrisori, solicităm respectuos retragerea de pe ordinea de zi a Proiectului de hotărâre cu privire la stema municipiului şi informarea corectă a decidenților, astfel încât, în vederea votului, să fie inclusă și varianta propusă de noi (Anexa 2,3). Credem cu tărie că, astfel, nu facem decât să solicităm perpetuarea mobilelor și tincturilor stemei istorice din considerente diplomatice și de reprezentativitate (printre altele), ținând cont de faptul că, prin vechiul crin, putem fi „înfrățiți” simbolic cu o mare parte din Europa. Crinul apărea și pe stema Moldovei, și pe blazonul lui Ștefan cel Mare, fiind prezent astăzi, printre multe altele, și pe stemele Parisului, Florenței, Spaniei, Marii Britanii ori a jumătate din Franța, sau orașul slovac Košice.

Menţionăm totodată că proiectul propus de noi nu a fost supus unei dezbateri publice. De asemenea, faptul că există doar o firmă specializată în domeniu, cea de la Sibiu, reprezintă un neadevăr sau o omisiune (a se vedea, în acest sens, https://www.faxmedia.ro/contact/ sau https://www.szekeres.ro/?lang=ro ).

În calitate de cetăţeni ai Sighetului, îi mulțumim domnului Istvan Matruk pentru stema realizată și pe care vă rugăm respectuos s-o luați în calcul pentru un viitor vot.

Vă dorim multă sănătate și înțelepciune în luarea deciziilor.

Cu aleasă prețuire,
Ioan Ardeleanu-Pruncu
Teofil Ivanciuc
Krisztofer Levente Orosz
Alin Pralea
Marius Voinaghi

* * *

Anexa 3

Varianta comisiei locale de propunere a stemei municipiului Sighetu Marmației

Descrierea heraldică a stemei:

Stema municipiului Sighetu Marmației se compune, conform anexei, dintr-un scut triunghiular cu marginile rotunjite despicat.
Mobila centrală este un cap de zimbru, negru cu coarne de argint, cu cruce dreaptă de aur între coarne.
În partea dreaptă, în câmp roșu, se află o stea de aur cu șase colțuri.
În partea stângă, în câmp albastru, se află un lujer de crin, de aur.
În vârful scutului se află trei brâuri undate, de argint.
Scutul este timbrat cu o coroană murală de argint cu cinci turnuri crenelate.

Semnificația elementelor însumate stemei:

Stema este cea istorică, atestată în anul 1576 și aflată în uz, practic neschimbată, vreme de 350 de ani.
Partajarea și smalțurile scutului și ale elementelor acestuia: capul de zimbru, crucea, steaua și crinul, sunt cele istorice.
Brâurile undate reprezintă cele trei râuri care mărginesc localitatea: Tisa, Iza și Ronișoara.
Coroana murală cu cinci turnuri crenelate semnifică faptul că localitatea are rang de municipiu.

Pe platoul din parcul central, oficialitățile Sighetului, alături de elevi, tineri, vârstnici (nu în număr foarte mare) au sărbătorit cei 165 de ani scurși de la Unirea Principatelor Române. Au fost rostite scurte alocuțiuni, a fost prezentat publicului un adecvat program artistic și, la final, cei prezenți și-au dat „mână cu mână” într-o mult așteptată… Horă a Unirii.

Foto & Video: dr. Sorin Markus

Vineri, 1 decembrie 2023, de la ora 14:00, la Muzeul Maramureșan din Sighetul Marmației, Secția Istorie-Arheologie, a avut loc vernisajul expoziției „Povestea Încoronării” – expoziție organizată în colaborare cu Muzeul Național al Unirii, Alba Iulia.

Foto & Video, dr. Sorin MARKUS