Liberalizare feminină post virală (autor, Alina Marincean)

Alina Marincean

N-am fost niciodată o împătimită a socializării. Cu cât trece vremea mă văd tot mai des pusă în postura fericirii de a rămâne eu cu mine. Perioada solitudinii și a distanțării virale pe mine nu m-a speriat. A fost liniște și curățenie și poate s-au mai limpezit cu clor și cei mai puțin igienici dintre suferinzii cu ,,lungul nasului”. Iar acum că se relansează economia și văd o adresabilitate mărită spre segmentul feminin, mă gândesc unde să-mi redirecționez banii: aștept prima carte cu bancuri. Cu și despre femei în timpul pandemiei. Nimic nu pare mai atrăgător decât acest umor absurd. O astfel de investiție va fi prima mea achiziție feministă de după relaxare.

A fost foarte interesant să urmăresc unele manifestări feminine din timpul izolării. Share gen (ca să parafrazez exprimări adolescentine) Rețete-ingeniozitate și imaginație (dacă nu, s-a reglat din editare). Pozele din tinerețe-gingașe ridiculizări pe care le îndrăgim. Amintirile-fiecare unică în unicitatea unică a unicității sale unice. Cărțile citite pe bandă rulantă-no comment. Kilometri alergați – oare cui îi pasăăăă?… Nasul sus, nasul jos, nasul la soare, nasul la umbră-analiza de portret poate? Cafeau mică, cafeaua mare – e versatilă. Mai puține poze cu soț (deja insuportabil), mai multe în intimitatea unui pahar de vin-rafinament absolut! Yoga străpunge cerul și mâncare sănătoasă că deh pentru noi ne îngrijim. O concluzie feministă? Femeile sunt niște influențeri! Cele frumoase postează despre ele și cele urâte despre mâncare și despre alții. Și tot așa…. (Concluzia nu-mi aparține).

Și mă uit și eu la mine și zic (același gen): prietena mea mă critică mereu (îi forțez pe oameni să nu-mi mai zică Alinuța) lăsănd să mi se vadă tâmplele argintii; avocat cunoscut, prieten cu ai mei mă mustră că nu port destulă culoare la haine (probabil ca nevastă-sa, o fi vrând să zică, etalon roz că alte modele de dame au dispărut), coleg singur către finalul emoțiilor observă și insistă că ar trebui să arăt ce se unduiește sub hainele largi de in șifonat; misogin declarat oferă cu gratuitate ori de câte ori poate aluzii răutăcioase (și) la figura mea nemachiată și părul nevopsit care îi aduce aminte probabil de feministele activiste (pe care le urăște, tot probabil) ale anilor polenizați de generația flower power.

Se găsesc destui să-și dea cu părerea despre cum ar trebui să apărem eu/ noi în lume pentru ei, că doar n-o să traumatizăm omu’ încercînd să spunem că putem sau vrem să fim altfel decât… Decât ce oare? Ce trebuie sau ce vrem? Sau mai bine, putem să vrem să fim oare?

Am înțeles că nu corespund tiparului feminin contemporan de când mă sfătuia mama ce și cum se poartă. De asta n-am știut niciodată ce vreau să mă fac când voi fi mare ca atare cum să și arăt când voi fi mare și m-am lăsat așa doar să cresc și incomodez bărbați și pe unele femei că-mi las părul nevopsit, n-am parfumuri asortate și dressing cu păpuci stiletto, port plase de cârpă și plec uneori cu săptămânile de acasă pe la tot felul de întâlniri cu oameni șterși și îngândurați, ignorând, ba mai mult îngropând cu nerușinare simțul maternal și esența feminității!! Și nu mă mustră conștiința??!!

Noroc cu izolarea asta că odată reevaluată m-am luminat! Acum văd clar ce pot să fac și încep să plănuiesc ofertele gândite să mă salveze de stigmatizare. Așadar începem cu capul, pe dinafară, că pe dinăuntru e bine, gol, se poartă lejer. O femeie frumoasă e frumoasă și cu pălărie și fără, nu?

Tuns/ vopsit, timp utilizat 90 minute, preț, depinde de vopsea și de frizer/ stilist. Tratament facial 60 minute, cost, depinde de produs de la 20 lei din farmacie la sute de lei la expertă, cel puțin. Pensat/ vopsit gene sprâncene 30 minute poți să le și tatuezi, sa le împletești să le faci moațe și câte și mai câte, preț variabil. Manichiura 30 minute, aici e cu gel, praf sau simplu pentru modeste sau cu sarmale finuț conturate, pentru gurmande. Pedichiura 30 minute cost minimal dacă-ți faci pachet. Epilat 60 de minute (sau este din ăla definitoriu sau definit, indefinit sau nedefinit ? oare?) e de sute de lei oricum ai alege. Și lista poate continua cu fel de fel de servicii care ne ajută să ne selectăm/ rezervăm spațiul convivial. Un minim de investiție: câte cinci – șase ore pe lună cel puțin, chin uneori, povești despre altele mult și cam 6000 de lei pe an. Toate procedurile sunt recomandate cel putin o dată la trei săptămâni dacă vrei să fii și cu, și fără pălărie.
IOI….

Deznădăjduită, întoarsă la sensul vieții mele mici, abandonând dezarmată încă o dată pe bază de fonduri (de toate felurile) insuficiente, răsfoiesc printre cele șterse și necolorate ale mele și găsesc cum alți oameni pot să aibă și alte preocupări:
Avînd în vedere fragilitatea, neliniștea, însingurarea, disperarea în fața izolării, care au pătruns în casele și în sufletele noastre în această perioadă de criză, aș dori să ne spuneți: Cum poate filosofia feministă să contribuie la diminuarea vulnerabilității, a discriminării, a propagării practicilor sociale și politice negative? Cum ar putea consultanța etică și consilierea filosofică de inspirație feministă să aducă un plus în îmbunătățirea calității vieții noastre în perioada crizei pandemice?

Și iar un ioi dar un altfel de ioi …

Mihaela MiroiuFilosofia feministă înseamnă multe feluri de filosofare. În acest sens, există perspective filosofice diferite în feminism. Perspectiva pe care o îmbrățișez este o combinație interesantă între feminismul liberal și cel ecologist, păstrând fundamentele eticii grijii. Numele pe care i l-am dat este cel de teorie a convenabilității. Convenabilitatea (venire împreună, con-venire, inter-simțire) combină ceva din modul contractualist de gândire (convenția), cu trăirea ei, cu felul în care o resimțim. Pe scurt, este o îmbinare între empatie și alegere rațională […] Ce vreau să spun cu asta, foarte pe scurt: 1. Femeile nu au de ce să se rușineze că sunt femei, ca experiențe naturale, și nu au de ce să nu facă o veritabilă cultură, inclusiv filosofică, din asta. 2. Dacă își depășesc complexele induse cultural, anume că experiențele lor naturale le apropie de animalitate, deci le depărtează de cultură și spirit, atunci pot avea deplină încredere în identitatea lor de femei și în demnitatea lor deplină. 3. Dacă au încredere, nu au de ce să se mai umilească. Pot să își asume autenticitatea, să aibă curaj, să trăiască pe deplin. Când sunt într-un asemenea stadiu pot să pună capăt șirului de dependențe, cele mai multe imaginare, față de bărbați și să le convertească în independență sau, mai bine, interdependențe.

Și cum? Nimic de gene smocuri???

Pentru alte răspunsuri consultați cu încredere:  Gândul umbrei și Convenio. Despre natură, femei și morală de Mihaela Miroiu.

Cred că m-am hotărât. Când voi fi mare vreau să mă fac Mihaela Miroiu.

Alina MARINCEAN




Sighet: Muzeul Satului Maramureșean neizolat de primăvară! | VIDEO

Muzeul Maramureșului din Sighetu Marmației are în patrimoniu și un Muzeu al Satului – plin de viață! – amplasat pe Dealul Dobăieș, ce cuprinde gospodării românești tradiționale bine conservate de pe Văile Izei, Marei, Cosăului, Vișeului etc. În muzeu și-au găsit locul firesc și case specifice arhitecturii țărănești maghiare, ucrainene, evreiești.

Deși în aceste zile în muzeu nu se permite accesul vizitatorilor, primăvara a „invadat” totuși nestingherită Dealul Dobăieș, iar noi primim în dar un tur virtual filmat de Alina Marincean (muzeograf), un preambul la minunatele zile pe care le putem petrece într-un mediu tradițional și natural splendid, imediat după ce vom ieși din… pandemie!

Salut, Sighet!

foto: Alina Marincean




Sighet – Ziua eliberării lagărului de exterminare de la Auschwitz (1945-2020) | VIDEO

Ca în fiecare an, Muzeul Maramureşan marchează ziua internaţională de comemorare a Holocaustului. Luni, 27 ianuarie 2020, la Casa memorială Elie Wiesel de la ora 13:00,  au avut loc dezbateri legate de cei 75 de ani de la eliberarea lagărului de la Auschwitz  și lansare cărții „Evreii de la Apşa de Jos şi din împrejurimi”, autori Ion şi Ileana Botoş. 

Evenimentul de azi a fost filmat de către colegul nostru, dr. Sorin Markus:

Marţi, 28 ianuarie, ora 12:00, în cadrul unui proiect educaţional, în parteneriat cu Liceul Forestier din Sighetu Maramţiei, Muzeul Maramureşan va prezenta elevilor expoziţia de fotografie despre lagărele de concentrare şi exterminare din timpul celui de-al doilea război mondial Jedem das Seine – Fiecăruia ce este al său, inscripţie cinică deasupra porţii de intrare a lagărului de la Buchenwald.

Salut, Sighet!

foto: Ion Mariș




De la Goebbels cu dragoste

În septembrie 1933 ministrul german al propagandei, Josef Goebbels este invitat la conferinţa de la Geneva a Naţiunilor Unite. La acceaşi conferinţă participă ca fotograf internaţional acreditat, cel care va deveni ulterior unul dintre cei mai mari fotografi ai lumii, Alfred Eisenstaedt. Aşa cum va mărturisi mulţi ani mai târziu Eisenstaedt în autobiografia lui, acesta îl găseşte pe Goebbels singur la o masă, în grădina unui hotel şi îl fotografiază de la distanţă. O a doua sesiune îl surprinde pe cel care le-a dat prenume celor şase copii cu iniţiala H (în onoarea lui Hitler, şi a căror ucidere a şi comandat-o în mai 1945), înconjurat de asistenţi şi bodyguarzi, conturând statura lui mică. Dacă la început Goebbels cooperează şi socializează, chiar zâmbeşte fotografului, în momentul în care află că acesta este evreu privirea lui se transformă în ceea ce peste decenii va fi recunoscută ca privirea urii. Eisenstadt o numeşte însă în memoriile sale „de la Goebbels cu dragoste”.

Despre pacea lumii, oameni, memorie şi învâţăminte ale istoriei se va povesti luni, 27 ianuarie, la Casa Memorială Elie Wiesel. Ca în fiecare an Muzeul Maramureşan marchează ziua internaţională de comemorare a Holocaustului printr-o serie de acţiuni după cum urmează: luni 27 ianuarie, Casa memorială Elie Wiesel de la ora 13:00 lansare de carte Ioan şi Ileana Botoş despre evreii din Apşa de Jos şi împrejurimi precum şi dezbateri legate de cei 75 de ani de la eliberarea lagărului de la Auschwitz. Marţi, 28 ianuarie, ora 12:00, în cadrul unui proiect educaţional, în parteneriat cu Liceul Forestier din Sighetu Maramţiei, Muzeul Maramureşan va prezenta elevilor expoziţia de fotografie despre lagărele de concentrare şi exterminare din timpul celui de-al doilea război mondial Jedem das Seine – Fiecăruia ce este al său, inscripţie cinică deasupra porţii de intrare a lagărului de la Buchenwald.

Să ne amintim aşadar: „Opusul dragostei nu este ura ci indiferenţa”- Elie Wiesel, laureat al premiului Nobel pentru Pace în 1986.

Alina MARINCEAN




Trebuie… Nu mai trebuie. (autor, Alina Marincean)

Prima dată când am scris a fost o poezie cu rimă despre un ghiocel. Eram cred în clasa a doua. Ai mei au râs de mine aşă că am înţeles că singura natură despre care voi putea scrie va fi natura umană. Şi am mai scris mult mai târziu. Despre oale. Domnului Slujeru i-a plăcut. Cred că a fost şi singurul şi tare mă tem, că din această cauză, cum tot e la modă acum, sufăr de ,,dizordine post traumatică”. Să fie asta cauza pentru care răsfoind cultura sigheteană mă surprind confuză? Pe de altă parte cum poate o fată ce scrie despre oale să priceapă ceva din ,,poezia’’ de la Sighet. Dar cum îmi place să mă dumiresc în materie de natură umană, mă hotărăsc să revăd poeţi care îmi spuneau ceva, cândva… îmi aduc aminte de unu pe care l-am părasit acum ceva vreme prinsă fiind de prezenţa vieţii. Îl recitesc şi:

În luna morţii ei, stă
la fereastră, o femeie tânără, cu părul
făcut permanent, în valuri elegante.
În fotografia maro,
e gânditoare şi priveşte afară.

Afară un nor, din după amiaza
anului ’34 se uită la ea, tulbure
şi fără centru, dar întotdeauna loial.
Dinăuntru, mă uit la ea eu,
copil de patru ani, sau pe-acolo.

Îmi iau mingea
şi ies uşor din imagine
îmbătrânind, îmbătrânind
cu grijă, tăcut.
ca să n-o sperii.
                                           Dan Pagis

Despre poezii mai mult sau mai puţin bine scrise, despre oale şi nemurirea sufletului şi cu multă seninătate, despre certitudinea morţii, unii oameni au norocul să poată vorbi din când în când la muncă. Mai ales în zilele dărâmate de final de an şi/sau ianuarie deprimant de sărac. Extrasenzorialul din mine anunţă inevitabil în acele zile: e timpul plecărilor neaşteptate. Sunt zile de murit. Cristina Ţopescu confirmă, tanti Măriuca de la cimitirul evreiesc confirmă, Sir Roger Scruton confrmă… Se acceptă cu înţelepciune şi resemnare de audienţa blazată fără explicaţii suplimentare. Moartea însă nu e la noi. Se întâmplă altora.

Inspirată, aceste prezenţe şi despărţiri subite şi de amintiri ale celor care nu mai sunt lângă mine, recapitulez şi eu după modelul lui Sir Roger Scruton, final de an, final de viaţă:
Ianuarie
Frig. Mi-e frig, e noapte sau zi? O gaură mare se deschide în tavan prăfuind covorul. E de facut curăţenie. Păsări uriaşe cu ciocuri boante îşi întind aripile în camera ce nu le mai încape. Trebuie să ies. În frig!? Sunt îngrozită. Trebuie să vadă cineva. Să mă vadă. Cineva! Cineva mă face să dorm. Aşa că dorm. Dorm. Dorm mai mult, cineva mă strigă, nu pot să ridic privirea. Ma uit la pantofi. Mă strigă. Nu pot. Nu văd, nu ştiu…. îi chem pe ai mei, unde sunt, mama… am văzut-o adineaori. Şi tata? Au fost aici… doar i-am văzut. Ceva nu se leagă…. Dorm. Mi-e frig. Trebuie
Februarie
O văd că vine mereu. E mai bine. Cunosc. Îmi aduc aminte. Mănânc. Cineva mă forţează să învăţ: dimineaţa, la amiz şi seara. ,,Acesta trebuie să fie bioritmul doamnă“, îi aud povestind în camera alăturată. Întreb de ai mei. Stau cuminte. Aşa mi se spune. Dorm. Mânănc. Mi-e frig. Trebuie
Martie. 5.
E ziua mea! E ziua mea? Ce înseamnă asta? Unde sunt ai mei? A da, revăd parcă ceva. Recunosc un zâmbet, un mers, îmbrăţişări. Fac şi eu cum fac ei. Zâmbesc. Zâmbesc? Aşa mi se pare. Îmi arată o poză cu mine. Eu sunt asta? E mai cald. Mănânc. Nu mai sunt găuri în tavan, e curăţenie iar păsările nu mai vin. Răzvan e în siguranţă. Mănânc. E mai cald. Trebuie
Aprilie
Stau la geam. E mai cald aici şi e lumină. Primesc cafea în pat, mic dejun. Nu e întotdeauna pe placul meu. Mănânc pâinea. Stau la geam. Nu se întâmplă nimic în lume, e doar lumină şi linişte. E mai cald. E mai lumină. Nu se întâmplă nimic. Dimineaţa, la amiz şi seara. Iau medicamente. Medicamentele sunt importante. Mi se serveşte masa. Unori e gustoasă alteori e din alte timpuri. Refuz. Nu se întâmplă nimic, e cald şi linişte. Ies afară. Găsesc un loc bun, un balansoar, privesc dealul, e soare, cald. Primesc vizite: colege de la şcoală, rude, sora mea. Zâmbesc. Întreb de cei mici, de ai mei. Mă bucur, sunt prezentă, ştiu cine sunt. Dimineaţa, la amiaz şi seara. Trebuie
Mai
Văd oameni apoi dispar. Întreb de ei însă cu neîncredere. Îmi aduc aminte, ştiu cine sunt. Dimineaţa la amiaz şi seara. Ies pe stradă. Mă plimb, văd oameni, vecini, vecini, vecini, mă bucur să-i văd, răspund la întrebări, salut, întreb şi eu. Povestim dar întreb şi de ai mei. Nu se ştie. Nimeni nu ştie unde sunt. Totuşi e mai cald. E bine, e cald, e bine. Scoatem florile afară. Mi se dau sarcini. Să ud florile. Le ud. Am grijă de apa ploaie. Ud florile, mă plimb, salut, ud florile. Dorm pe balansoar. Privesc dealul, dimineaţa, la amiaz şi seara. E mai cald. Trebuie
Iunie
E cald. Miroase a bujori şi a căpşuni. Mănânc cu poftă. Sunt flori peste tot. Şi multă lume în curte! Povestesc. Recunosc oameni. Este o aniversare. Mă bucur. Stăm până seara târziu. Râdem, povestim. Obosesc dar trebuie. Primesc flori ca în fiecare an, de 15 iunie. Povestesc despre foşti elevi, părinţi, viaţa trecută. Obosesc. Privesc dealul de pe balansoar. Dimineaţa la amiaz şi seara. Trebuie.
Iulie
E cald şi bine. Nu –mi plac căţeii dar caţeluşa asta are ceva ce pot să accept. O plac pe Luna. Povestim în tăcere. Stau pe balansoar. Privesc dealul dimineaţa, la amiaz şi seara. Luna îmi stă la picioare pe balansoar. E cald şi bine. Ai mei au plecat în vacanţă. Stau afară mult. Privesc viaţa altora. Privesc dealul de pe balansoar. Dorm. Privesc dealul. E cald, e bine. Trebuie.
August
E linişte. Vecini plecaţi în concedii. Stau pe balansoar cu Luna. Copiii sunt veseli, povestim, ne certăm, se ceartă. Încerc să le aduc aminte de calm şi înţelepciune, de cumpăt, cumpătare, cumpătat, necumpătat… o familie lexicală bună. Vin ai mei. Mai mulţi dintre ai mei. E casa plină. Curtea plină. Eu stau pe balansoar. Privesc viaţa altora. Privesc dealul. Trebuie
Septembrie
E încă cald. Începe şcoala, se aude pe străzi. Mă trezesc şi eu devreme. Beau cafea. Beau trei cafele. Îmi place să beau cafea. Îmi aduc aminte nepoţii că obişnuiam să beau doar cafea la ibric fără zahăr. Acum o beau oricum dar cu zahăr. Respect ritualul: întreb de copii în fiecare zi, de ai mei tot mai rar. Sunt bine toţi, mi se spune. Ies pe balansoar cu Luna, privesc dealul. Primesc flori de 15 septembrie ca în fiecare an. Începe şcoala. Îmi aduc aminte de viaţa mea. Obosesc. Stau pe balansoar, privesc dealul… trebuie…
Octombrie
Mi-e tot mai greu să mă trezesc. Mi-e frig. Aştept prima cafea la pat. Obosesc. A doua mă duc să o cerşesc. Mai ies pe balansoar la amiaz, seara se pierde. Am nevoie de pătura bej. Vreau să stau pe balansoar, să privesc dealul la amiaz cu ceaţă, fără ceaţă, îngalbenit uşor, palid spre sfârşitul lunii, cu chiciură, cu brumă, cu soare. Trebuie… Mi-e tot mai greu să merg. Mi se spune că frigul mă afectează. Vreau să stau pe balansoar, să privesc dealul. Trebuie…
Noiembrie
E frig. Mi-e frig. Mor oameni, vecini, vedete, rude…. Erau singuri. Erau singuri? Cum erau singuri? Întreb să mă asigur. Povestesc cu ai mei despre singurătate. Nici eu nu mă simt prea bine. Evit să spun. Privesc balansoarul… dimineaţa, la amiaz şi seara. Trebuie… obosesc… trebuie.
Decembrie
Am fost de trei ori la spital. Obosesc. Privesc…. înspre balansoar, înspre deal. Obosesc, trebuie. Chiar trebuie? îndrăznesc să întreb. Doar dacă mai vrei, mi se răspunde. Mi-e frig, întreb de ai mei… privesc… în sfârşit decid. Nu mai trebuie.

Am avut pivilegiul să petrec ani în preajma unor oameni încercaţi, să trec alături de ei prin panica pierderii identităţii şi bucuria revenirii la viată. Mărunţişurile vieţii ajung mai greu la mine acum, dar mai ajung uneori. Oamenii fug de bolnavi în general însă îmbrăţişându-i, eu am descoperit, că listele lungi cu recomandări legate de pacienţii cu diverse forme de tulburări emoţionale dau rezultate extraordinare aplicate între asistenţii lor fie ei familie sau preofesionişti aşadar:
Rutina facilitează viaţa, păstraţi autonomia, ajutaţi pacientul să-şi păstreze demnitatea.
Evitaţi conflictele, simplificaţi la maximum viaţa. Păstraţi simţul umorului, râdeţi cu pacientul, dar nu de el. Aflaţi ce înseamnă siguranţa. Rămâneţi în formă, sănătos şi creşteţi cea mai bună parte a aptitudinilor restante. Facilitaţi comunicarea. Nu uitaţi de aspectul fizic, gătitul, masa, alcoolul şi ţigările, medicamentele, somnul, ideile delirante, comportamentul sexual şi apoi atenţie mare la registrul greu al emoţiilor: Fuga, Violenţa şi Agresiunea, Depresia şi Anxietatea, Tristeţea, Vinovăţia, Furia, Ruşinea, Singurătatea, Familia… ghidul inspiraţional concluzionând: problemele voastre sunt şi ale celorlaţi. Păstraţi-vă un timp şi pentru dumneavoastră. Vă cunoaşteţi limitele? Nu vă faceţi reproşuri. Nu uitaţi cât sunteţi de important.

Alina MARINCEAN




Uite, mamă, eșarfa ta e la New York! (autor, Alina Marincean)

Alina Marincean

Atunci când am primit vestea morţii mamei mele mâncam supă cu găluşte. Locuiam în chirie pe strada Câmpului, în Mănăştur, într-un apartament întunecos de la parter, în care proprietarul ţinea o cameră închisă exact ca în povestea cu Barbă Albastră şi vă pot asigura că fascinaţia pentru camera interzisă era aceeaşi ca în momentul primei lecturi.

Au trecut 16 ani de atunci şi mi-o amintesc pe mama la fel de intens, o văd clar şi la fel, de fiecare dată. Nu s-a şters cu nimic mersul ei aşezat pe strada uscată în mijlocul lui iulie. Parcă toată greutatea corpului o ducea din coapse, iar şoldurile îi susţineau corect şi solid toată viaţa. Fizic, acesta era punctul ei forte. Pentru că picioarele îi erau subţiri şi avea genunchii mari şi osoşi ca ai unui adolescent. Tot aşa i-au fost şi paşii şi drumurile şi cărările. Mereu despre învăţare cu arderi, mereu şubrezite de neputinţa condiţiei. De asta purta fuste lungi dar îi plăcea culoarea roşie şi îşi făcea codiţe cu tuş la ochi.

Apoi, îmi aduc aminte de toanele de servici. Semnele erau clare de cele mai multe ori. Era sau părea mereu puţin pierdută după o zi între copii, robotind absentă printre zacuşti şi gulii umplute. Probabil îşi dorea linişte însă nu ne-o cerea niciodată. Îi simţeam doar vâjâitul capului în ochii mari şi verzi. Trăda inconştient un soi de suferinţă în colţul privirii şi doar eu, noi, ca şi copii ai ei, o puteam vedea. Nu era mai mare provocare pentru noi decât să facem să dispară asta. Să o facem să spună ceva. Măcar…. Azi am impresia că o auzeam tăcând cu zilele spunându-ne totul doar în felul acesta. N-am ştiut niciodată cum sună vocea ei adevărată deşi ne (în)cânta frumos. În ultima vreme era mioapă tare. Dar putea să ne deosebească pe stradă după mers şi siluetă. Ba mai mult, internată într-un spital, o aud în timp ce aşteptam în spatele unei uşi închise spunându-i medicului: îmi permiteţi să ies, a venit fiica mea, o recunosc după parfum. Serios? Mama, când s-a schimbat asta? Era treaba noastră, a copiilor să ne recunoaştem mamele dupa creme şi săpun !

N-am avut destul timp să o cunosc. Ştiu sigur însă azi că lumea ei era prea mare ca să încapă în lumea noastră deşi se străduia să o înghesuie ordonat însă ieşeau mai mereu pe dinafară forme pentru care nu s-au inventat cutii: crengi înflorate, pene, panglici, uneori şireturi, bucăţele de lume care atârnau dizgraţios şi bănuitor într-o lume monotonă şi aparent aşezată. Părea desigur anormală şi separată de realitate însă ea doar cerea permisiunea de a putea fi altfel.

O mare parte din copilăria şi adolescenţa mea se leagă de ea. Primul mare proiect (că tot e la moda termenul). Să o cunosc pe mama! Fiind atunci şi singurul mod de a cunoaşte lumea. Am trecut şi petrecut multe nopţi, zile şi ani cântărind şi analizând totul. Crema doina, pogăcelele dulci de porumb cu lapte rece, bujorii de ziua mea şi prima dezbatere de grădiniţă despre cariera mea de ambasador, apoi cu anii au rămas doar tăcerile, lacrimile, dispariţiile, revenirile, regretele, durerile, disperările, rugăciunile, mângâierile, promisiunile, ambiţiile, convingerile, mobilizarea şi iar deznădejdea, renunţarea, nepăsarea, dezertarea. Toate astea însă diluate sau întărite după caz, de iubire. O viaţă de om mare în mâinile unui copil. Tânjetul  după trăire a unui om neîncăput nu trece uşor neobservat decât pentru cei care nu pot mai mult de atât. Iar iubirea necondiţionată a copilului pentru mamă e o prostie. Să-ţi faci mama fericită e misiune de grad zero pentru orice copil. Pentru că fericirea ta depindea simplu, de a ei. Şi atunci cum să nu faci tot ce este copileşte posibil să-ţi faci mama bine, să construieşti, să gândeşti, să concepi strategii şi analize swot despre impactul proiectului tău major: fericirea mamei!

Nici azi n-am renunţat să încerc să o fac pe mama fericită. Şi pentru asta natura firii mele îmi scoate în cale oameni pe care îi ştiu din alte lumi. Într-o zi, la sfârşit de octombrie, unul dintre ei se plimbă asumat pe tomnaticele alei din Central Park purtând o eşarfă vineţie cu flori roşii şi câteva găurele vechi de vreo 80 de ani. Uite, Mamă, strig eu cu toată forţa mirării unui copil, eşarfa ta e la New York !

Mulțumesc Chaya că o porţi pe mama aşa şi acolo unde îi este locul! Aşa cum se zice pe facebook, astăzi este (şi) despre tine. Dar nu pe facebook, ci la mine în suflet.

Alina MARINCEAN




Ai grijă ce postezi. Viaţa se vinde pe facebook. (autor, Alina Marincean)

Alina Marincean

Aproape în fiecare dimineaţă între patru şi cinci, doi cai (să zicem că frumoşi) trec prin faţa geamului meu. Încerc să ţin evidenţa pasului, trap-galop pentru a concretiza contextul, fapt ce deschide largi perspective. Uneori îi las să treacă fără să mă întreb încotro înaintează înfriguraţi, atât de devreme. Alteori, însă, mă predau şi mă pregătesc prudentă; încă nu sunt hotărâtă dacă noaptea e sfetnic bun sau naşte monştri. Aşa că mă ridic, pun rotiţele în mişcare şi observ. Câinii tac, cocoşul doarme, trebuie să fie frig şi umed afară, mă simt norocoasă că-mi merge centrala, încă un clic şi apar personajele din vis, de ieri, din cărţi, din viaţă, din altă viaţă. Observ din nou şi mă trezesc bombănind ceva. Mai bine tac şi decid să văd ce are lumea largă de arătat noaptea.

Pe unul dintre canalele digi o emisiune cu americani zâmbitori şi politicoşi reconstruiesc povestea unei blonde care este ucisă de iubitul ei stăpânit de o gelozie cruntă în urma unor postări pe facebook care se dovedesc a fi nici măcar adevărate ci doar manevre de imagine. Ioi! Hmm…

Trec în revistă postările mele, puţine e drept, dar, totuşi revizuiesc că doar sunt la ora prudenţei. Neeeh, la postările cu pacea lumii am câte cinci hai, cu indulgenţă primesc câte şapte like-uri, poze cu prunci n-am, deşi cred ca ar avea succes, ooh alea de la nunţi cu colţul vesel pentru poze da, ar merge, mi-ar creşte cota. Dezamăgitor de-a dreptu dar mă luminez toată când îmi aduc aminte că am multe like-uri (mă rog mai multe, adunate şi de la celelalte personaje, că nu eram singură în tyip) la poza cu cămeşa de tort, ia maramureşană, pentru sudişti. Îmi aduc aminte şi de o discuţie despre atât de râvnitele albăstrele cu un bogătaş (încă unu’, asta-i coteria mea 😉 ) care mărturiseşte că el, deşi nu e activ şi nu are mulţi friends (măcar aici îl iau) la o postare dulce despre el şi familia lui tradiţională, că tot e de actualitate, primeşte sute de like-uri. Mnoa nu mă mir, îmi zic eu. Şi la ce te ajută îmi vine să întreb? Dar tac şi de data asta, tac şi ascult. În fine, la mine pe facebook e plictisitor, de-a dreptu dramatic uneori dar cum aproape întotdeauna ce are altul e mai interesant urmăresc la întâmplare: flatulaţii din fundul Tăşnadului şi dezbateri tematice, poze de la deja binecunoscutul city break la Şomcuta, iconiţe, (doamne)zei, urări de bine, complimente şi iar complimente, un cârnaţ, kinoa, nelipsitul ceaun, o babă necăjită, reproşuri, critici mai mult sau mai puţin dure şi iar complimente şi urări de bine, disperare pentru validarea frumuseţii, bărbăţiei, performanţei, reuşitei, fericirii, a vieţii până la urmă. Şi apoi cele de sezon: vacanţele, sfinţii, şcoala, sărbătorile de iarnă cu tăiatul porcilor, morţii, viii, anul nou… no, viaţa toată acolo la negociere de follow sau unfollow, de analizat, invidiat sau desfiinţat, judecat, împachetat şi etichetat. Războaie mici şi mari, victorii electorale, dezamăgiri, flirturi şi iubiri perfecte, drame domestice grave, toate la distanţa unui ding. Nimic nou de fapt, oarecum trist din perspectiva unei dimineţi reci şi umede îmi zic şi încerc să concluzionez pesimist când citesc:

Yle-nuka întreabă public de unde poate cumpără prune? ,,De la Kaufland” îi răspunde un isteţ cu simţul umorului, în timp ce Mary-uka is typing întrebând dacă vrea din alea albuţe sau… Grupul se leagă şi discuţia se poartă la un alt nivel. Intervine un altul şi oferă spre final şi horincă, dar ea nu! Yle vrea prune, doar prune. Două tone, poate trei, depinde de preţ :). Smart! În sfârşit! Despre asta este vorba! Spre deosebire de Yle care ştie ce face şi primeşte toată consideraţia mea, „the facebook idiot” nu înţelege că această platformă contemporană de vieţuire care poate să fie utilă, practică şi chiar drăguţă uneori, ar fi bine folosită şi nu investită cu prea multă putere. Aş fi zis până ieri că e cale lungă până să ajungi să trăieşti acolo delirant şi obsesiv însă se dovedeşte că mulţi o scurtează şi (se) coc sfârşituri de lumi pe acest facebook sau din cauza lui. Şi între ele un univers de emoţii date de scroll, click, like, comment.

Nu pot să nu-i mulţumesc în acest context Tamarei Vasiliu (cu care mă ştiu deşi nu suntem apropiate dar, când ne vedem, ne oprim să vorbim despre Alzheimer şi alte chestii din astea la care ne pricepem) că, şi pentru că nu eram de ziua mea pe facebook, m-a sunat să-mi dorească ani frumoşi. Personal, aşa din senin, i-am auzit vocea şi urarea. Thumb up aşadar (asta e chiar like 🙂 ).

Dar, să nu uităm: Pe unul dintre canalele……….. povestea unei blonde care este ucisă de ………………………….. în urma unor postări pe facebook care se dovedesc a fi nici măcar adevărate ci doar manevre de imagine !!!

Deci, să avem grijă ce postăm. Vieţile noastre mici sau mari se vând câte puţin pe facebook şi toate pe socoteala emoţiilor noastre reale.

Autor, Alina MARINCEAN

 




Snob sau ignorant? (autor, Alina Marincean)

Vara asta ţara s-a mişcat. Cu vaucere sau fără, cu diaspora sau fără am avut treabă. Veşti şi poveşti, analize şi surprize, oameni faini sau morocănoşi, interesanţi sau doar banali, am avut de toate. Poate nu se vede da’ mie îmi plac structurile şi sistemele tare de tot. Aşa că fac porţii din de toate ca să pot face conexiunile când voi fi pe pilot automat, respectiv dementă. Habar nu am de ce sau dacă e bine, însă am mare încredere în genul ăsta de lucruri pe care nu le pot înţelege. E atât de simplu să le iau ca atare şi fucţionează de minune pentru că mă supun, în acuzativ. Parafrazându-l pe Bob Dylan aş zice: accept haosul. Întrebarea e dacă el mă acceptă pe mine?

De prin clasa a doişpea de la D-na Voinea, profesoara de la care am aflat că sunt prozaică (asta era atunci 😉 şi probabil se referea la atitudine şi e drept mă compara cu mama, deci avea logică), am primit acceptul că e ok (mai ok, şi nu era chiar asta exprimarea) să îmbrăţişezi un snob, iar cu ignorantul, în cel mai bun caz să fii politicos, dur politicos. Sunt 20 de ani de când uzez această practică însă:

În una din zilele toride de vară, cel mai bogat grup pe care l-a avut vreodată un muzeu din Sighet, poate chiar din România, sau poate chiar din estul Europei, se poate să fie şi din sud estul Europei, către vest încolo…, 17 porţii de haos estetizat, dau buluc în imobil, transpiraţi şi gâfâind, mirosind însă a Chaneluri şi cred, cu asigurarea la purtător. Să fi avut vreo 147 000 de euro pe ei investiţi în îmbrăcăminte, bijuterii şi cine cu somon. Zic şi eu ca una ce habar nu are cum se vede soarele printr-o lentilă mai scumpă de 80 de lei. Drăguţ că au intrat totuşi, mă mustrez eu că m-am grăbit să proiectez, să fiu ,,fin judecător” fără să număr descrescător până la cinci înainte de a opina. Una dintre dame, o blondă-trofeu cu o coadă de cal sănătoasă, refuză să intre şi are decenţa să mărturisească că e de găsit dincolo, la bar. Zâmbesc şi pun pariu cu mine că asta e singura autentică din grup. Îmi povesteşte ultimul intrat, că cele 17 exemplare colorate au parcat autocarul închiriat de la Capitală pentru o pauză de o zi, dintr-un tur al minunatei ţări, de Centenar. Mai să fiu invidioasă când deodată mă pomenesc cu un taifun. Într-un minut şi exact 17 secunde, încă nu apucasem să închei zâmbetul cu ultimul intrat, că primul din grup termină vizita. Mai rapid ca un ultra religios îmi spun, urmând o statistică personală. O rotofeie deshidratată, blondină şi ea, dezorientată şi iritată de-a dreptu că nu găseşte răcoarea, chiar iarna pe uliţă, mă întreabă ce-i aici? Îi zic de muzeu şi ea-mi răspunde cu un reproş piţigăiat: Păi ce, duamnă, nu e Coşbuc aici?!!

Aa………..D-na Voinea?! Ce fac? S-o fi născut între timp şi puiul lor?

P.S.
Alina Marincean este muzeograf la Casa Memorială Elie Wiesel. Muzeul culturii evreieşti din Maramureş obiectiv cultural ce se află la aproximativ 100 de kilometri (!) de Casa Memorială George Coşbuc din judeţul Bistriţa Năsăud. Pam pam! 🙂

Autor, Alina MARINCEAN




Domnuca in red (autor, Alina Marincean)

Alina Marincean

Bunica mea iubea lumea şi pe cei mai dragi îi diminutiva. Aşa a fost şi cu a ei căţeluşă, Lady. Lady era o roşcovană, focoasă, cu o codiţă veselă şi ochi ageri ca două scântei nervoase. Nu era chiar o Lady aşezată şi cu perfecte maniere, dar avea ceva din aristocraţia câinească în felul în care îşi purta osul furat, aşa că bunica îi spunea Leidiţa. Un fel de domniţă am zice, ori să fie domnucă azi pe la noi?

Nu că nu ar fi observat lumea, dar sezonul nunţilor e în toi. În asumatele mele momente de nesiguranţă feminină m-am comparat întotdeauna cu Rochia Roşie de la nuntă. Observ însă cu stupoare că întregul concept a fost dat peste cap, iar termenele şi sistemele mele de clasificare se rostogolesc neputincioase spre stupoare. Bâlciul mutat acum în săli uriaşe, cu toalete în care draperiile imită stângaci brocardul şi candelabrele sunt din China, suportă de azi mai mult decât un specimen. La o nuntă bine cotată găseşti uşor vreo 12-13 leidiz in red. Ba mai mult, există dive rurale însoţite de miniaturi ce-şi dorm nopţile pe uuuliţă, uliţă lată asortate până în pânzele albe, respectiv roşii, cu mamele lor. N-o să fie uşor să vă imaginaţi dar de azi/ieri… mă rog, de o vreme bănuiesc, şi soţii se supun şi avem familii complete în roşu. Buuun. O să mă prefac nostalgică şi am să-mi permit idealizarea unui stereotip doar pentru a puncta.

Oameni buni, Rochia Roşie, respectiv rafinamentul, sofisticarea, inteligenţa mesajelor vestimentare nu se poartă pur şi simplu. Rochia Roşie şi tot ce poate să însemne ea este o atitudine pe care o cultivi de când universul îţi oferă semne că eşti predestinată unui astfel de context cromatic. Rochia Roşie nu ţi-o cumperi din maldărul de rochii de la ştim noi cine, de pe centru şi o asortezi cu sandale negre şi cu părul făcut sărmăluţe cu sclipici. Pe Rochia Roşie nu o zbânţui pe muzica Ancuţei Anghel până transpiri cu pete şi, doamne fereşte, ţi se mai desface şi un tiv ori pierzi vreo paietă de pe bust.

Rochia Roşie are cusături impecabile, iar atunci când o îmbraci eşti investit cu… chestii din cărţi… adevărate: priviri sigure, misterioase, tăceri înăbuşite, zâmbete confuze, o conversaţie picantă, ironii argumentate, poate chiar o aroganţă fertilă, numai bună pentru a răspunde aşteptărilor. Îndrăzneşti să porţi Rochia Roşie cu adevărat atunci când eşti sigur că dezbrăcând-o nu descoperi dezamăgirea, că nu e nimic dincolo de ostentaţia culorii, ba, dimpotrivă, abia atunci eşti cu adevărat complet(ă) acoperită. Cam pierdută vara asta, obosită, sătulă şi sătulă mă întorc pe pământ din perlele văilor maramureşene. Cum o fi şoapta unei ,,Lady in red” în zilele noastre? Ridicolă, bănuiesc …

Trăiesc şi eu dezamăgiri mărunte, că de cele mari nici nu îndrăznesc să mă apuc.

Alina Marincean




Sighet – In Memoriam Elie Wiesel (autor, Sorin Markus) – [VIDEO]

Duminică, 27 mai 2018, la Sighet a avut loc dezvelirea bustului Laureatului Premiului Nobel pentru Pace, Elie Wiesel (1928-2016).

Autor video & text, dr. Sorin Markus

Foto: Tomi Hoffer

N. R. Lucrarea este executată de sculptorul Ioan Ladea și finanțată de sigheteanul stabilit în S. U. A., Anton Fischman. Puteți (re)citi interviul cu Anton Fischman, realizat de Ion Mariș, AICI.