Cică suntem generaţia care citeşte şi scrie cel mai mult. Ce şi cum e o altă poveste. Totul e comunicat în scris. Omenii nu mai au nevoie să mimeze viaţa. Totul e public, scris şi descris gata de luat şi digerat după putinţă. Cu ciudă de cei mai fragili emoţional, cu admiraţie de naivi, cu înţelegere de înţelepţi, cu ofense de înverşunaţi şi aşa mai departe.

Copiii mei au început şi ei să citească. La început citesc tot ce prind. De la panouri de semnalizare stradală până la avertismente de pe ambalajele produselor de curăţenie. E unul dintre acele momente când realizezi că au crescut şi faci poze din seria aprind becul singur sau deschid frigiderul şi ung pâinea. E eliberator când vezi că fac încă un pas spre independenţă.

Apoi începe încet selecţia lecturilor. Ca părinte, începi repede să-i bagi pe gât literatură clasică românescă. Degeaba, Creangă e de nepriceput şi nu mai are haz. Vorbeşte bucureşteneşte? mă întreabă cea mică. Well… răspund eu, că ai mei fac şi muultă engleză la şcoală ;), ne documentăm cum se scriu cărţile, cum ies cuvintele, ce sunt aceia scriitorii, cum se aleg subiectele, ce mai, un adevărat curs de ,,creative writing” pentru clasa primară. Cu toate astea, rămânem încă la zona cosmosului necunoscut şi cu neputinţă de priceput cum o mamă (scriitoare) par exemple, între cratiţe şi fundiţe şi superiori exigenţi poate parcurge maratonul a mii de pagini, să bată drumuri de sute de kilometri, să se desprindă de viaţă şi să contruiască una nouă. Dar mama… asta e magie! Yes my dear, răspund eu, tot în limba maternă, e magie. E magie cum gătitul devine locul în care o femeie şi o mamă îşi face ordine în idei, în documentele de arhivă, le scanează, le sortează, le relochează, e drept, uneori pe socoteala tocăniţei dar totuşi… this is it! E magie cum, după ce-ţi repezeşti copiii de mai multe ori pentru că te deranjează de la scris aceştia, în loc de supărare, îţi compun un cântec. E magie cum, deşi toate par a-ţi fi împotrivă, la un moment dat, se întorc spre binele tău şi, cu oale, faşe, documete, decani, prodecani, masteranzi, misogini, frustraţi, leneşi, răuvoitori, şedinţe cu părinţii, atletism, cumpărături, rufe călcate, soacre bosumflate, soţi ocupaţi şi tot ce aduc cu ele, reuşeşti să mai naşti o altă viaţă şi nu orice fel, ci una magică, o carte.

Acest fel de femeie, spre mirarea unora, mai poate încă să se îmbujoreze când are emoţii, să plângă în public, să recunoască atunci când a greşit, să aibă curaj să spargă tipare, să mulţumească şi altfel decât pe facebook. Cel mai fain e, când ai în jurul tău astfel de oameni şi nu te simţi nici singur nici însingurat.
Aceste cuvinte sunt dedicate unui astfel de om care şi-a lansat noua viaţă creată, vineri, 26 ianuarie, la Casa Memorială Elie Wiesel: ,,Imaginea evreilor din Maramureş în memoria colectivă”- Aura Pintea – funcţionar, cercetător, doctor în istorie, soţie, mamă, femeie. Cum ar zice Corina Băcanu: „Are inimă ce bate ca Bruce Lee!”

Alina Marincean

Lunile septembrie – octombrie sunt luni de sărbătoate în calendarul evreiesc. În această perioadă comunităţile celebrează o fascinantă dar şi tulburătoare dimensiune de solemnitate şi bucurie sărbătorind şi postind în acelaşi timp. Mânaţi de rugăciune sau de inspiraţie, evreii de pretutindeni încep un an nou sau ceea ce se cunoaşte a fi Roş Haşana.

Imaginea de mai sus prezintă, femei cumpărănd păsări de curte, în preajma sărbătorii de Roş Haşana, pentru ritualul de ,,shlogn kapores” prin care păcatele sunt transferate în mod simbolic asupra păsărilor cu puţin timp înainte de Yom Kipur.

Totul începe cu un sunet de şofar ce se aude în fiecare zi din săptămână, ca o chemare spre Dumnezeu cu atenţia aplecată spre zilele sacre ce vor urma.

O săptămână mai târziu după Anul Nou evreiesc sărbătorile ating un maxim de intensitate în ziua de Yom Kipur. O zi în care pentru 25 de ore, asemeni unor fiinţe nefiinţe oamenii nu beau nici nu mănâncă. Îmbrăcaţi în alb, merg la sinagogă unde îşi înalţă rugăciunile într-un glas unanim către Eternitate.

Abia apoi, după o analiză atentă a sinelui, energiile creatoare se canalizează spre zile vesele de Sukot şi Simhat Tora ce aduc sărbătorile de toamnă la un bilanţ de un armonios optimism.

Hag Sameah, Sighet!

Zile de sărbătoare evreieşti – toamna, 2017:

21, 22 septembrie Roş Haşana
30 septembrie Yom Kipur
5 octombrie începe Sukot până în 11 octombrie
12, 13 octombrie Şmini Aţeret
13 octombrie Simchat Tora

Autor, Alina Marincean

Sursa foto. www.yivoencyclopedia.org

În fiecare an la începutul lui septembrie, Organizaţia Europeană de păstrare şi promovare a moştenirii evreieşti ne invită să marcăm importanţa culturii iudaice europene prin câte un eveniment cu o tematică diferită pentru fiecare an.

Anul acesta elementul promovat ia forma Diasporei sub diverse reprezentări artistice şi culturale. Fie că vorbim de Babilonia, Persia, Spania, Franţa, Germania, Statele Unite sau alte părţi ale lumii, Diaspora evreiască a jucat un rol deosebit de important atât în conturarea propriei identităţi cât şi a identităţii spaţiului în care trăia această comunitate.

Ziua europeană a moştenirii evreieşti va fi marcată la Sighetu Marmației miercuri, 6 septembrie, ora 18:30 la Centrul Cultural Sighetu Marmaţiei prin acţiunea comună a Fundaţiei Tarbut Sighet şi Centrul Cultural Sighetu Marmaţiei.

Programul va cuprinde reprezentaţii muzicale ale elevilor Clubului Copiilor precum şi un spectacol de muzică evreiască a Asociaţiei SIEBENBURGEN Opera.

Vă aşteptăm!

Autor, Alina MARINCEAN

“I love traveling. It’s often frustrating with delays, small bathrooms, and strange occupancies. But I love seeing people from different walks of life, connecting in small and strange ways and learning we really aren’t all that different after all. Here’s to a great week! Katie “

“Ador să călătoresc. E de multe ori frustrant datorită întarzierilor, a băilor mici şi a straniilor ocupanţi ai locului vecin. Dar îmi place să văd oameni din alte feluri de viaţă, care se conectează în intime şi ciudate feluri şi realizez că nu suntem chiar aşa de diferiţi până la urmă. Pentru o săptămână minunată! Katie”

Aşa vorbeşte un american despre călătoriile sale şi împărtăşeşte lumii acest lucru tranşând harta facebuchistă. N-aş îndrăzni să generalizez vacanţele românilor şi impresiile lor de călătorie, deşi sunt convinsă că există o statistică destul de exactă. Aş putea, însă, să construiesc o poveste despre cei care nu scriu despre asta. Sau nu o împărtăşesc în acest fel.

Pentru cei care nu se dau în vânt după turci, bulgari şi greci, vacanţele sau timpul verii se leagă altfel. Ei pornesc la drum cu bagaje mici şi haine puţine şi se lasă obosiţi de paşi, mii de paşi pe maluri de ape şi ruine romantice. Unii aleg pustiul, alţii ajung în oraşe. Mari oraşe, bogate oraşe în care văd stafii îmblânzite pe străzi îngustate şi sugrumate de istorii. Apoi întâlnesc, şi niciodată întâmplător, oameni care se hotărăsc să fie liberi. Chiar aşa! Să devină liberi începând de acum! Să aibă propria constituţie care reglementează libertatea spontană şi dreptul la fericire sau nefericire.

Apoi ajung în alte oraşe şi mai mari şi mai bogate în care se împedică de amăraciunea oamenilor fără zâmbet care par să nu mai aparţină locului, miraţi şi ei că pot să-şi ducă încă traiul absent. Astfel descoperă că încă mai există pieţe cu flori din plastic, clanuri de dame asortate, străzi aurite pline de cerşetori filosofi, sufocaţi de japonezi politicoşi cerşind şi ei la rândul lor selfiuri regulamentare, americani zâmbăreţi tulburând paşnica tristeţe cu nesfârşite amazinguri. Unii dintre călători iubesc ploile şi aleg doar să hoinărească gânditori prin umezeala verii. Pentru aceşti oameni, în aceste locuri, timpul încetează să mai fie timp şi reuşesc să-l odihnească pentru o vreme. Până la îmbarcare….

Se întorc, însă, inevitabil, la cuiburile lor izbindu-se de realitatea facturilor, a articolelor răutăciose şi a întrebărilor formale despre concediu. Îşi schimbă drumurile spre serviciu, evită transpiraţiile cumpărătorilor, tresar somnambuli la sirenele accidentate şi la pofta cheltuielii banilor munciţi atât de greu în oraşele mari cu oameni trişti şi grăbiţi, bani risipiţi frenetic în cuibul confuz, în amăgitoarea scurtă libertate… vacanţa.

Alina MARINCEAN

Bunica mea a fost bucătăreasă. De acolo mi se trage filtrul gustativ al vremurilor noastre. Tot de la ea am învăţat că omu-i om când primul lucru pe care-l face pentru altul este să-l hrănească şi tot ea zicea că femeia e femeie dacă are mereu aşternutul alb şi apretat ceea ce-ţi permite chiar să laşi patul desfăcut! Vă puteţi imagina că n-am urmă de aşternut creponat în casă şi puţinii bani pe care îi am îi pun toţi la bătaie pentru frigiderul mereu gol. Tot aceşti bunici m-au învăţat ce înseamnă bolnavul de om, cântări religioase fără noimă şi faptul că dacă vrei să faci bani trebuie să învârţi bani. Whatever… asta n-am prins-o nici azi. Fac voluntariat de când mă ştiu.

Crescută sub presiunea unei confuzii totale comparativ cu restul cunoscuţilor mei n-am reuşit să fac altceva mai bun decât să observ şi să accept foarte devreme că lumea nu e aşa cum o văd eu e aşa cum e… sau o fi invers?

Sunt ceva ani de când nu am mai făcut un drum lung cu autobusul. Tranziţia dintre NOI (maramureşenii) spre EI (restul) începe din gară, autogară sau staţia K mai nou. Aştepţi nerăbdător să vezi cine o fi şoferul. Element nou: există priorităţi. Pentru Cluj întâi!!! se aude vocea afumată a unui şofer transpirat, cu părul dat pe spate şi criza vârstei în plină sevă. Păcat că nu e cel bătrân cu vocea lui blândă şi povesti lumeşti de pă Iza. Bun. Deci Cluj prioritar, apoi restul călătorilor se împart în fătuce aspirante, emigranţi modeşti financiar, mame ce-şi vizitează copiii la Cluj, bolnavi, unguroici politicoase şi cei ce vor să urce cu roţi de bicicletă în autocar. Aceştia însă, sesizaţi la timp de bunul şofer ce urlă cât poate ce crezi, măh, că-i tractor aiesta?, se lasă supuşi păgubaşi şi-şi pun la bagaje micile lor comori.

Pornim. Şi încep poveştile, se impart rolurile şi reprezentaţia se dezvoltă: aspiranta cu şoferul schimbă intimităţi când domneşti când de pe vale. Ea e cea care prinde locul cel mai bun, exact în faţă lăngă şofer, loc în care diva sătească se tranformă cu dulce voie în obiectul jocului tulburător al exemplarului alpha. Degeaba încearcă mama dirigintă să poarte glume deocheate cu perdea cu monsieur şofior că el pur şi simplu O IGNORĂ. Femeia se fâstâceşte şi-şi mută locul de trei ori până când, îmbufnată pentru nereuşitele ei se aşează lângă mine şi, văzându-mi faţa, îşi pune vată în urechi. Să nu o ia curentul oare? Mai are o şansă însă. Un moşulic muult prea îmbrăcat pentru cele 30 de grade plus ne întreabă dacă avem copii şi ne înmânează un talisman asigurându-ne că nu e de pocăiţi e de ortodocşi de la hram de la Rozavlea. Emigranta vorbind la telefon despre prima zi de relaha, îşi întoarce capul în ignor ostentativ cum că e trecută demult de genul ăsta de spiritualitate… limitată. Pardon. L-am citit eu, pe talisman şi mi-am asigurat traiul şi mălaiul şi bunăstarea oaselor şi mai ales mi-am asigurat paza de duşmani pe vecie!? Ce fel de oameni or fi şi ăia, m-am întrebat eu, să duşmănească o jumate de om cât sunt.

Cu greu ajungem şi debarcăm personajele fiecare după statul: la aeroport, ira, napolact, farmec şi beta. Ne dăm jos buimăciţi de cărătură şi ne deconectăm complet de la leagănul civilizaţiei şi dăm frontal de lumea Lor. No, amu să vezi varză când dai de Pride, Jazz in the park şi Marşul pentru normalitate! Toate la un loc şi deodată!

Despre asta, To be continued… dar nu înainte de a o cita pe celebra mea moaşă Călină din Şieu, ce ar zice:
Uăăă sâliţâvă şi siţi buni!

Autor, Alina Marincean

Există un loc în lume, singurul de pe pământ unde unicul sunet permis e cel al paşilor grăbiţi şi siguri ai groparului. E singurul care poate să deranjeze nemilos cu bocancii scâlciaţi şi plini de noroi culorile florilor, să ignore complet durerea, să întrerupă lacrimile pentru o întrebare pur logistică, să străpungă tăcerea şi durerea cu un oftat sincer şi sănătos la ridicarea sicriului. El are dreptul să calce peste oasele întărite şi înfrigurate ale celor trecuţi, şi lui îi incredinţăm trupul celui pierdut, cu toată încrederea că-l va aşeza tandru şi cu grijă Acolo.

Ce ne-am face noi, cei îndureraţi dacă ar trebui să ne săpăm cu lopeţi de plumb gropile celor dragi, să ne înconjurăm de munţi de lut roşu sângeriu îngropând sleiţi de putere trupuri, amintiri, vieţi? Pentru că, cei care pleacă dintre noi nu pleacă niciodata singuri. Ne iau cu ei. Pe unii o viaţă întreagă, pe alţii mai puţin, dar nu mai suntem niciunul niciodată întregi după. Timpul durerii se cere plâns atunci când vine. Atunci când noaptea nu mai e noapte şi ziua nu e decât noapte.

Ne plângem viaţa şi de viaţă. Unii cât trăim, alţii o plâng pentru noi după ce ne trecem. În mijlocul iadului deznădejdii speranţa unei reîntâlniri undeva, cândva, a unei vieţi veşnice şi a odihnei uşoare nu va umple spaţiul gol din fotografiile familiei, nu face nici patul mai cald, nici nopţile mai puţin reci, nici camera mai puţin goală, nici gândul iubirii mai real. Cel puţin nu o vreme. Apoi vine iar viaţa cu uitare, cu de toate de fapt, dar şi cu acceaşi speranţă a unei regăsiri. Undeva, cândva.

Le-am revăzut pe toate azi şi cerul s-a întunecat când mi-am adus aminte că noi mai existăm trăind şi am plâns viaţa oamenilor. Părinţi înstrăinaţi, soţi însinguraţi, copii îndureraţi, nepoţi vitregiţi, colegi sărăciţi, prieteni pustiiţi, oameni deznădăjduiţi pentru că drumul unui om drag se opreşte aici, în mâinile tandre ale groparului.

Cu dor de ai mei,
Alina Marincean

Există o tanti virală pe net (ştiţi expresia) cu zeci de mii de vizualizări, cum ea însăşi se laudă că are, care, pe cei interesaţi, îi învaţă totul despre părinţie. Se prezintă regulamentar cu un site bine construit, curat, simplu, armonizând perfect galbenul cu mov exact după studiile de cromatică de la şcoala de arte. Culori calde care inspiră încredere şi două animăluţe ce-şi unesc năsucurile în faţa unui apus de soare minimalist. Se adresează cu Tu şi un impersonal Dragă, trimite mailuri regulate cu bancuri pentru mobilizarea umoristică, răspunde politicos la comentarii şi îşi expune graţios ţinuta impecabilă în timp ce îşi articulează rar discursul construit atent, presărat cu zâmbete încrezătoare. Susţine povestea cu mişcări ample ale braţelor frumos lucrate la sală şi unghiile îngrijite, străjuite de nişte contemporane cătuşe mărgelate. Ah!… tipica mamă a societăţii noastre, nu?

Minunatul discurs este atât de lung până să ajungă la partea esenţială, care nu e chiar rea, încât reuşeşti să-ţi dai seama ce pe lângă eşti de tot ce zice ea în acest context de estetică a marketingului care este menit să-ţi câştige încrederea în această exegetă a variantelor oferite pentru nişte nevoi apărute în urma cataclismului din România în domeniul creşterii copilului. Ea spune că regulile au apărut când a dispărut bunul simţ. Şi tot ea ne spune că deţine soluţii „să-ţi gândeşti copilul pe termen lung şi să-l construieşti aşa cum ai visat”. În aceeaşi ordine de idei, la Bucureşti se organizează sesiuni pentru hârjoneală între copii şi părinţi şi bătaie cu perne într-o sală luminoasă cu parchet din lemn masiv. WTF!!!?- ca să nu vorbesc bureţos în română.

Până nu demult mă lăudam că m-am născut în cea mai faină lună din an. Sunt destul de realistă să nu mă laud cu cea mai faină copilărie dar am luat ce se putea mai bun din ea. Jocul cu petale de bujori aruncate prin curte, cu beţele-păpuşi îmbrăcate în frunze, devorat de spumă de căpşuni până mi se facea rău de la ea, mâncat de cireşe furate până râgâiam de trei ori zgomotos şi promisiunea că anul acesta voi fi destul de curajoasă să mă urc pe liană în fizeş şi să fac baie în Tisa interzisă scăldatului. Uneori părinţii mei erau atât de absenţi sau de ocupaţi încât îmi imaginam că am fost adoptată şi îmi construiam o lume paralelă şi o altă dimensiune a iubirii şi a vieţii. Se numeşte imaginaţie. Asta nu se întâmpla niciodată în luna iunie. Era momentul meu să fiu şi să-i vad şi pe părinţi mai veseli ca de obicei. Sfârşitul anului şcolar venea doar cald şi era un dulce moment de eliberare, de împlinire, iubire şi recunoştinţă pe care nu puteam atunci să le numesc, ci doar să le simt.

E iar acea lună din an. Am participat şi eu la câteva serbări-momente de sfârşit de an. Părinţi care dau pe dinafară de părinţie, transpiraţi, emoţionaţi, îngrijoraţi de-a dreptul că temele pe vacanţă nu-s destule, mămici asortate şi tapate sau cu părul întins (depinde de stil, deşi azi sunt posibile ambele), bunicuţe cu baticuri simţindu-se anacronic şi stingher între samsunguri, aifonuri şi olviuuri, ridicate sub forma unor proslăviri către cer. Buchete de flori sub diverse forme, aranjamente plastifiate din diverse specii de înflorituri nenumite, sub forme de săgeţi, sori, stele, avioane, bărci, deschizătoare de bere, trandafiri sciplicioşi, margarete transformate genetic, crini chinuiţi şi doamne fereşte, fără garoafe!!!

Apoi, copiii… Ştiţi, în minunata lume capitalistă, competiţia e una dintre cheile succesului şi nu există probleme, există doar provocări. După acerba competiţie de peste an şi presiunea managerului suprem-părintele, vine momentul bilanţului. E de bine, de foarte bine, de suficient, am fost destul de cursiv, destul de serios, destul de politicos, destul de ambiţios, destul de corect, destul de tupeist, destul de muncitor, de ordonat, de atent, de rapid, de proaspăt, de original de, de, de… nicidecum de copil. O fetiţă mică, mică îi cere tatălui să-i dea jos coroniţa la fel de impecabilă ca ţinuta doamnei exeget, pentru că o deranjează la dans, singurul moment în care toţi copiii se deshid la nasturii cămăşii apretate, râd portocaliu şi îndrăznesc să păşească dincolo de ritm. Nu! Nu dai jos coroniţa, nu dai jos jerseul, nu bei apă, nu faci pişu, nu ţi-e cald, nu-ţi mişti buzele, nu greşeşti, nu, până nu primesc confirmarea la superlativ a abilităţilor mele exclusiv părinteşti! Unii părinţii încetează să mai fie şi altceva după ce se fac părinţi şi asta îi costă în primul rând pe copii.

Într-un iunie actual am văzut copii programaţi sub forma unui produs, gândiţi şi introduşi în strategii personale, modelaţi sub forme de proprietate personală care e musai să corespundă perfect şi să se integreze în constructe sociale din ce în ce mai puţin armonizate.

Ce ne facem, aşadar, dragi părinţi dezorientaţi, în vacanţa fără teme, fără zecile de concursuri în care să ne etichetăm copilul în termeni calificativi, fără sala luminoasă cu parchet din lemn masiv şi fără monitorizarea specializată a bătăilor cu perne. Ce fac părinţii în vacanţa mare? Pentru cei care caută răspunsuri există cursuri de… parenting of course .

Autor, Alina Marincean

Noi ăştia, oamenii mari ce trăim în metropole ca Sighetul abia aşteptăm puţină linişte. Luna mai a fost cea mai liniştită lună din an!!! Am ajuns să scriu doar la sfârşitul ei… de plictiseală ;).

Consumatorii de experienţe închiriate sau împrumutate cum ar fi filmul, teatrul sau reprezentaţiile de varii feluri, îşi construiesc bareme de evaluare şi le clasează ca pe oricare altă legumă care face bine la sănătate. Azi, unii dintre noi nu mai suntem interesaţi de reprezentaţiile clasice sau, dimpotrivă, ne dăm cu fundul de pământ că doar cele clasice sunt verrro. Hmmm… toate bune până acum. E loc destul sub soare pentru toţi deocamdată. Ce ne facem însă, când sub acelaşi soare musai, musai să iasă fuziunea dintre un cartof, clasicul nostru cartof, mai trecut prin iarnă dar gustos, banal, dar hrănitor şi…… o licie: un fruct, o bacă cu un diametru de aproximativ 5 cm, având o coajă roșiatică cu aspect rugos, necomestibilă, dar ușor detașabilă, aceasta ascunzând un miez dulce alb-translucid. Şi mai ai şi 15 minute metaforice ca la reţetele pe viteză a lui Jamie Oliver. Ce comedye! ar zice moaşa mea Călină de la Şieu.

Nu ştiu câţi dintre voi aţi fost parte vreodată la producerea unei piese de teatru. Eu m-am lovit de asta şi nu a fost o piesă oarecare. Tematică grea: evrei, deportare, holocaust care e şi umoristică şi „plantată” în „grădina” unui rabin, exact în luna deportărilor, exact în luna în care s-a născut autorul, exact de o regizoare canadiană cu origini române.

Ştiţi….. actorii, artiştii nu sunt oameni. Sunt nişte specii de încrengături vibrante cu note discordante şi în acelaşi timp armonios potrivite care mănâncă emoţii şi nasc pui de zâmbete şi lacrimi. Au ore bizare la care cinează şi privesc lacom la sunetele vieţii obişnuite, surâd satisfăcut când le iese un oftat potrivit şi scot flăcări prin tălpi. Uneori li se desface corpul în două parţi perfect simetrice, una pentru lucru şi alta pentru analiză şi doar regizorul este cel care vede când un organ sau altul are vreo nevoie. Se analizează mood-ul cum se zice şi doar atunci poţi lucra momentul dramatic sau poate e ziua când doar respiri sau înveţi să îţi modifici diametrul pupilelor. Şi eu care credeam că e doar mult de memorat şi de vorbit tare cu faţa la public.

Vă invit aşadar să gustaţi din reţeta inedită, să-l cunoaşteţi pe George Tabori, cei care nu-l ştiţi deja, un tip fain, controversat ca orice evreu care se respectă, care încearcă să ne arate că dincolo de viaţă şi de moarte mai e şi umorul şi zâmbetul şi speranţa, aşadar şi şansa.

„Curajul Mamei Mele”, de G. Tabori, în traducerea lui Victor Scoradeţ va fi jucată la Sighet în 28 Mai, 2017, ora 19:00 la sala de spectacole a Centrului Cultural.

Distribuţia: Regizor Jennifer Herszman Căpraru (Teatrul Asylum-Canada), actriţa Ioana Dragoş Gajdó (Teatrul Regina Maria-Oradea), actorul George Sfetcu (Teatrul Aureliu Manea-Turda), asistent regie Dorel Todea (Centrul Cultural-Sighetu Marmaţiei) şi actori ai Centrului Cultural Sighetu Marmaţiei, Dorel Todea, Luminița Colopelnic, Florin Dragoste, Mihai Petrețchi. Intrarea liberă.

În teatru ca la teatru!

Autor, Alina Marincean

De numele oraşului meu se leagă multe şoapte dulci, dar şi strigăte ascuţite. Dacă ar sta cineva să asculte apăsările timpului s-ar gârbovi neputincios şi ar râmâne suspendat în vibraţii joase încercând din greu să înţeleagă, poate să justifice sau doar să aline.

Cuvânt frumos alinul ăsta. A fost un nume la modă în anii ’80. Azi unii dintre noi îl ducem fără să ne întrebăm de ce ne numim astfel. Alţii încercăm să îl ignorăm ca şi cum ne defineşte mai bine statura sau poate marca telefonului. Alţii purtăm cu el poveri nedrepte, spunem noi. Personal, am încetat să-l mai evaluez. Am început doar să-l urmez.

Ca mulţi alţii am vrut să scap de Sighet. Am incercat, dar Eu se pare că nu am putut fi Eu în afara lui sau în absenţa lui. Apoi locul meu aici l-am primit aşa, simplu, ca în comunism, cu repartiţie. Divină aş îndrăzni să spun. Şi de atunci mă las purtată de numele meu şi călătoresc în micul Sighet atât de departe şi atât de sus cum alţii nici nu visează. Şi nu sunt locuri pământeşti. Sunt fundături de lună şi piscuri de foc. Uneori lumile mele se întânesc şi atunci am nevoie de toată înţelepciunea apelor şi pamântului să trec când de o parte când de alta a Şanţului. Ca în povestea cu trolul Tempt care nu ştie dacă de partea cealaltă a şanţului, spre sud, iepurii vorbesc aceeaşi limbă, ciupercile au gust de ciuperci şi florile miros a flori, la fel şi eu mă pendulez ritmat, întrebător şi aliniat între colibe de iasomie şi naşteri lungi de alinare în Sighetul încărcat de poveşti.

Acum de exemplu, plec spre un fel de apus. La Auschwitz. Puterea acestui nume a trecut dincolo de cuvinte. Deşi au fost scrise mii şi mii de pagini şi milioane de gânduri se conectează instant la auzului lui. Mă întorc acolo cu prieteni. Doar cu prieteni. Elevi premianţi la concursuri de eseuri care vor să se definească şi altfel, să se cunoască pe ei mai bine, profesori care vor să simtă povestea poveştilor, oameni care îşi doresc această călătorie – experienţă. Pentru că ştim cu toţii că nu vom lua doar prânzul la Zakopanye sau cina la comunitatea evreilor din Cracovia sau vom cocheta cu soarele din Piaţa Mare. Noi toţi mergem acolo pentru că numele nostru nu este întâmplător. Camelia este o Floare, Ioana o Luptatoare, Ana o Sfântă, Andrei un Misionar şi cam aşa continuă lista. Sunt trei zile pline când va trebui să trecem dincolo de noi, să săpăm în şanţurile umede şi reci ale conştiinţei, ale suferinţei, ale umanităţii. Ne vom tulbura şi va trebui să ne stoarcem sufletul şi să ne limpezim ochii uitându-ne în gol la hăul cruzimii. Dar binele se cunoşte numai în prezenţa răului. Vom redescoperi valenţe noi ale vieţii noastre, o altfel de căldură şi ne vom raporta cu alte date la familiile noastre, la prieteni, la vecini, la oameni.

Cu toată apăsarea ne vom întoarce mai lucizi şi mai atenţi la cei ca noi care, da, vorbesc aceeaşi limbă ca de cealaltă parte a Şanţului, unde ciupercile au gust tot de ciuperci şi florile miros tot a flori. Sunt doar de cealaltă parte a Şanţului.

Fundaţia Tarbut Sighet – Educaţie şi cultură iudaică a făcut parţial posibilă această călătorie alături de un grup de profesori din S.U.A. precum şi de câteva organizaţii sighetene, pentru a ne permite nouă să purtăm mesajul numelui nostru, pentru a rosti un Kadish pentru cei care azi nu mai au nici nume.

Iar eu sunt ceea ce sunt azi pentru că mă numesc Alina.

Alina Marincean 

sursă foto: Mediafax

Auzind ieri o replică răutăcioasă la adresa unei colege sau poate chiar a mea, cine știe, m-am trezit într-o pauză nocturnă, bombardată de replici scenografiate pline de mustrare și moralitate. Și atunci când vrei să te adormi cu somn și nici tehnica de ,,letting go” a lui Hawkins nu funcționează, te ridici la 4: 37 dimineaţa și scrii despre tine, despre noi, o chestie aparent complet ieșită din context.

Aşadar prima dată când am fos în București aveam vreo 17 ani. M-am dus să-l văd pe Papa. Nu l-am văzut, evident. Am ajuns în schimb la faimoasa pe atunci Europă. Paradisul textilelor şi nu numai. Nu vă puteți imagina entuziasmul unei fetișcane de liceu când prinde haine ieftine și ,,trendi”. Cui îi pasă de materialul sintetic atâta vreme cât e elastic? Pe atunci mă luptam doar cu poftele culinare deci era vitală elasticitatea. Am fost atât de veselă că i-am luat și lui frate-meu o pereche de pantaloni. Scurți. I-a purtat vreo patru ani, erau de la București, băh!

Atunci am auzit prima dată de mol (mall). Aha… MOL! Era în posibilul itinerariu făcut de cunoștințele gazde bucureştene. Printre alte opțiuni era mormântul lui Ceaușescu, McDonald’s și the Almighty Molul. Am rămas cu Mecdonaldsu’. Era deja prea mult, întâi Europa , apoi mirosul acela încă necunoscut şi virgin de…. mecdonalds şi chestiile alea de mâncat cu care nu puteai să asociezi decât noutatea, viitorul, occidentul, banane coapte de la nemţi, balsam de rufe, lego original, limbi străine, haine colorate, libertate frateee, ca-n Vamă! O lume nouă, mare pe care îţi doreşti să o încerci, să o consumi, să o supui, să o domini, să te intorci apoi acasă la Sighet şi să fii deasupra tuturor, să vorbeşti corrrrect cu „a fost şi s-a dus” şi să te piţigăi ca sudiştiii simandicos şi elevat ca-n capitală. Bineee, proiectat, mai iei un pachet mare de la mecdoladsu’ din gară şi te pui pe tren la clasa a doua şi pleci spre casă cu pântecul mare de ambiţii.

În timpul facultăţii am revenit în Bucureşti, de la Cluj cu naşul, spre mare, o experienţă de studenţie – un must cum am zice azi. Ei, atunci Bucureştiul e cel mai cool, totul e posibil şi frumos aşa urât cum e, sau e urât aşa frumos cum e. Mănânci pe stradă, sărăcăcios, dar râzi şi bei bere, mergi la concerte pe care le uiţi şi te întorci epuizat la datoria distracţiei din cămine, în Clujul tihnit.

Apoi a fost vizita angajatei corporatiste. Vii la Bucureşti cu avionul plătit de firmă, cu acte pentru consulate, ambasade, te vezi cu oameni care te tratează cu respect şi importanţă. Suni cunoştinţele din Bucureşti, te scuzi, n-ai timp să le vezi, eşti cu jobu, bei un pahar de vin elegant la hotelul la fel de elegant şi pleci. Tristă. N-ai timp să vezi Bucureştiul. Ei, e un oraş doar. Te consolezi neîncrezătoare.

Apoi vine vremea să depăşeşti complexul provincialului la Bucureşti şi te duci să consumi tot. Da’ tot! Hotel Intercontinetal, ba nu, Casa Capşa ca e brand cu dimensiune romantică. Te lăfăi în aşternuturile de puf organic și ceri scăriţa de la recepţie să urci în patul cu saltea de sute de centimentri grosime; şi te dau pe spate draperiile de brocard şi verdele mochetei şi chelnerii interbelici doamneee, şi teatru şi film şi balet şi operă şi dans experimental şi discuţii şi dezbateri şi drepturi civile şi principii şi revoluţie şi veganism şi spiritualitate şi cartier armenesc şi expoziţie de balegă cu imprimeu uman, consumi… TOT. Ăsta e Bucureştiul! Complex vindecat .

În sfârşit Bucureştiul după naşteri, lupte existenţiale cu tine, cu lumea, cu slujba, cu viaţa. Te duci la Bucureşti, cuminte, la cuşetă. Dormi toată noaptea frântă de la oboseala traiului cu tine şi ajungi. Ajungi… Mai încet, dar cu atenţie, bine pregătită. Te vezi în nervii taximetristului, în blazarea vânzatoarei, în entuziasmul lectorului, în lupta protestatarilor, în eleganţa Căii Victoriei. Te laşi însă purtată de radarul simţurilor cristalizate şi priveşti cu îndrăzneală şi conştientizare în prezent. Primeşti veselă mirarea oamenilor, răspunzi politicos, chiar dacă te ceartă anticarul că ai atins mânuşa de piele. Te desfeţi în efectul unui no şi ioi scăpat în conversaţii şi te bucuri că poţi să fii tu: aparent neproductivă, idealistă, mai iubînd o carte mai ratând o bursă. Fără reproşuri, doar cu dorinţe, încredere şi integritate.

Nu e aşa greu. La Bucureşti, la Sighet şi la noi în viaţă, e azi ca-n parcul Cişmigiu: o oază de potenţial, nici mic, dar nici mare, nici îngrijit, dar nici murdar, cu replici ieftine de amfore şi ceas art nouveau, cu plante aranjate simetric şi lac secat în reparaţii, cu băbuţe şi moşulici, cu piţi şi cu pocăite pline de pace, cu derbedei şi cu îndrăgostiţi. E cu de toate. Ce să fac cu ele? În funcţie de bancă îi văd pe unii şi uit de alţii. Schimb banca, intru în vorbă amintindu-mi mereu de mine şi sunt mai blândă. Pot să mă văd trecând prin viaţă după ce poze fac. Cu cât mai multe selfiuri, cu atât mai bine, aş zice eu azi. Să ne uităm la noi mai des cu înţelegere.

Aşadar domnilor, mai daţi-mi insomnii. Măcar mai scriu şi Salut… Sighet :)!

Alina Marincean