La timpuri noi, metehne vechi (autor, Ileana Pisuc)

Doamne, vino Doamne/ Să vezi ce-a mai rămas din oameni…

Am vrut să parafrazez din cîntecul lui Vali Sterian, pentru mulți un nume cunoscut, a cărui voce s-a făcut auzită la revoluție si după, bagatelizat în cele din urmă și aproape uitat astăzi.
Simbolistica acestui cîntec însă, rămîne viu încrustată în memoria celor care nu au uitat și poate nici nu vor să uite. Timpurile ce se succed, capătă din păcate o conotație nefericită pe toate planurile: geografic, politic, social, sentimental, pînă chiar și meteorologic.
Multă lume (de bună credință) spera într-o separare a apelor, o reașezare temeinică a lucrurilor care chiar contează într-o armonie a relațiilor inter-umane.
Speranța era legată de schimbarea bruscă a paradigmei cu care ne-am fost obișnuit, prin coliziunea cu acest fenomen necunoscut, planetar, numit Covid 19.
O așa lecție dură, se părea (cel puțin la început), că va bulversa lumea și îi va da de gîndit să se reorienteze către adevăratele țeluri, care ar trebui să coordoneze Lumea de aici încolo.
Omul, în adevăratul sens al cuvîntului, trebuie să demonstreze că rolul lui pe Pămînt, nu e doar de a fi o “creație” meschină care populează Terra, ci, că a fost creat cu un scop nobil, încă de la facerea Lumii, aceea de ființă superioară îndumnezeită, diferită de toate celelalte specii!
Ori, cînd asiști la aceleași metehne, deprinderi murdare, primitive, îți vine să strigi Pămîntului în plină mișcare: STOP! Vreau să cobor! Ce simplu ar fi, cu toate că am sentimentul că nu mulți ar coborî, aproape că nici nu s-ar simți numărul și, poate că nici nu s-ar merita efortul…
Ne-am obișnuit să ne complacem într-un “bulion” căldicel, perpetuăm aceleași greșeli, ne e bine așa, pînă nu ne e mai rău. Oare cît de rău ar trebui să fie răul?
Altfel cum să înțelegi că, în vreme ce oameni cu bun simț respectă anumite reguli, își văd de treabă, nu de frica amenzilor sau ale altor repercusiuni, ci pentru că au înscris genetic în ființa lor bunul simț, măsura, frica de Dumnezeu, alții își reiau (sau continuă) să facă ce știu ei mai bine; să înșele, să fure, să păcălească, să se joace cu viețile altora! Și asta pe timp de Criză! Oare ce Dumnezeu au, (dacă-l au!)?
Care-i diferența între cei uciși cu pistolul în ceafă sau cei păcăliți cu măști de față false, care te pun în pericol iminent, sub sloganul ajuns la paroxism ,,purtați mască!”.
Cît de flămînd să fii ca să ceri pentru asta și mită? Ăștia se cred faraoni, stăpîni pe viețile supușilor!
Atîta speranță mi-am pus că, măcar în ceasul al 12-lea ne vom reveni si voi auzi numai de bine. De Facebook am scăpat (e o îndobitocire în masă) cu știri false, manipulatoare. Mă mai uit la anumite posturi TV românești dar, care în loc să mă liniștească, mă îngrozesc.
Mai dă Dumnezeu și niște ploi devastatoare, nimic însă nu se leagă și nu spală metehnele vechi.
Ce ar trebui? Foc cu pucioasă din cer? Goana după înavuțire nu cunoaște limite.

“Avariția e ca o apă otrăvitoare care-l face pe om să devină nesătul, cel care bea din această apă vine în contact cu acest venin, afectîndu-i toate măruntaiele, simțind din ce în ce mai multă sete.
Trupul care încearcă să se ridice deasupra și împotriva spiritului acoperă interiorul cu întuneric, știind că la lumina zilei și a inteligenței nu ar reuși să se impună dorințelor păcătoase.
Fără lumina harului, luxul avariției poate deveni un abis fără limite. Omul nu se poate feri de această greșeală numai prin frică ci printr-o educație bună.” (Sf. Anton de Padova).

De ce doar atunci cînd se constată cîte o nelegiuire, se constată și ,,falsa” identitate (morală) a celui pus să managerieze probleme der viață și de moarte?
Ce să mai creadă omul de rînd? Că a fost sau n-a fost pandemie? Dacă cu asemenea măști s-a făcut față “dușmanului”, înseamnă, ori că a fost slab, ori că n-a existat?
Dar să-ți faci averi pe viață și moartea semenilor tăi în suferință, mie mi se pare diabolic! Eu o consider ca pe o dezertare pe timp de război și care se termină în fața Curții Marțiale! Aici este vorba despre o dezertare de la misiunea de Om, de ființă rațională. Acești ,,emanați” de nu știu de prin ce tenebre se cred deasupra tuturor, a “prostimii”, și-și închipuie că pot jongla cu viețile lor după bunul lor plac și bineînțeles, după numărul euroilor din mită!?
Și aici, în SUA, trăiesc într-o nebuloasă profundă. Uneori am impresia că s-a încuiat pămîntul și s-a aruncat cheia. Altfel, e o mare enigmă această izolare prelungită din cauza căreia nu se reiau zborurile. Am venit pentru 6 luni și aproape fac anul… Cîteodată îmi vine să mă introduc într-o sticlă și să mă arunc în ocean, cine stie, poate aș eșua pe malul Mării mele, de unde cunosc drumul spre casă.
Acum n-aș vrea să par ipocrită dar mare parte din vină se cam datorează curiozității lui Cristofor Columb, care voia să vadă ce e dincolo de linia Orizontului. Dacă nu descoperea America, eu n-aveam ce căuta aici.
Pentru atîta lucru însă, nu merita să i se dărîme statuia de pe soclu. Din păcate, nu e singurul “detronat”. S-a sucit lumea cu susu-n jos și aici în America. Aud că în Germania l-a “întronat” pe Lenin. Cine, ce să mai creadă?

Ileana Pisuc

27 iunie 2020, Richardson, Texas (USA)




Primăvară însingurată (autor, Ileana Pisuc)

Ileana Pisuc

În fiecare dimineață, cînd mă trezesc, vreau să-mi închipui că tot ce se întîmplă, nu e decît un vis urît, că va trece cu noaptea… Rutina zilnică, de care atîta ne plîngeam, acum o văd ca pe o dulce promisiune îndepărtată…
Cît eram de blazați, de siguri pe ceea ce urmează, toate își aveau cursurile lor, rostul lor, pînă ce, într-o zi…Stop! Și de la capăt! Pămîntul s-a dat peste cap, aruncîndu-ne pe toți într-o altă dimensiune, pentru care nu am fost pregătiți s-o înfruntăm.
Se scriu multe în aceste zile, unele menite să ne îngrijoreze, altele să ne liniștească.
Eu vreau să abordez acest subiect prin altă prismă, mai meditativă, asupra unor constatări proprii formate de-a lungul timpului…
Mă urmărește o constatare, făcută nu de mine, cum că, ochii sunt lumina sufletului. Eu aș mai completa, că mîinile sunt simbolul forței trupului.
De mică mă fascinau mîinile oamenilor; mîini frumoase, expresive, fremătînde, pline de neastîmpăr, delicate, cu degete alungite de pianist sau vînjoase, care completau tabloul persoanei pe care o studiam.
Rareori mă înșelam în studiul meu. Chipul celui studiat se plia perfect pe caracteristicile mîinilor…
Mîinile reprezintă simbolul puterii, atît ca dominație fizică, cît si ca o metaforă în plan sentimental.
Cu ele făurești lucruri, mîngîi, ștergi o lacrimă, îmbrățișezi, feliciți, aduci compasiune, aplauzi, saluți de bun venit, de rămas bun. Cu un cuvînt, sunt niște „instrumente” non-verbale, dar cu care te poți face înțeles. Făra aceste ,,instrumente” omul nu mai este Om.
De aceea, poate că atunci cînd omul moare, mîinile i se așează pe piept, încrucișate, semn că s-a ,,predat”, că și-a terminat misiunea pe pămînt.
La condamnați, încătușarea mîinilor reprezintă cel mai umilitor act cu putință. Cine l-a inventat, a știut bine unde să țintească.
Cine s-ar fi gîndit că vor veni aceste zile nefaste, de panică, de incertitudine, de război total atipic, în care agresorul e invizibil, dar pîndește la răspîntie.
Primele victime care sunt puse la pămînt sunt, culmea, Mîinile!
– N-ai voie să atingi!
– N-ai voie să îmbrățișezi!
– N-ai voie, n-ai voie, n-ai voie etc. Pentru că devin mai periculoase decît o armă cu piedica trasă…
În condițiile în care am fost învățați să ne iubim, să fim solidari unii cu alții, să ne manifestăm sentimentele prin îmbrățișări, strîngeri de mînă, sărut, să fim împreuna în rugăciuni…
Acum ni se cere:
– Păstrați distanța!
– Nu vă atingeti!
– Nu vă îmbratișati!
– Nu vă rugați! (în biserici)!
Se produc niște mutații greu de înțeles în mentalul fiecăruia, declanșînd adevărate drame la nivel afectiv! Unii dintre noi, mai căliți, poate le luăm mai ușor, dar tinerii rămîn total descoperiți și debusolați.
Nu știu cum vor evolua lucrurile, dar Panica si Izolarea își cam dau mîna peste tot globul, peste mări și oceane. Natura umană e aceeași, indiferent de civilizația unui stat.
Acasă, orice criză, indiferent de natura ei, declanșează un mecanism de apărare prin umplerea coșurilor și devastarea rafturilor. Și aici e asemănător, dar ce mă înspăimîntă e că se stă la cozi la arme! Asta ce fel de reacție o fi?
Eu am căzut într-o capcană frumoasă ar zice mulți. Să mergi în America nu-i la îndemîna oricui!
În aceste zile mă simt încercuită de un zid, în care nu identific nici o breșă, prin care aș putea evada . Totul e blocat, n-ai cu ce să zbori, n-ai unde ateriza, toți și-au închis țările! Mă simt ca o pasăre sălbatică închisă într-o colivie, fie ea și aurită, tot colivie se numește.
Nu vreau să rămîn aici, nu vreau să mor aici, dar acum, cine să te mai asculte despre ce ai vrea tu!
Ordinul e scurt: – Stai în casă! Măcar că nu ești acasă!
Și ce e mai grav e, nu că stai, dar nu știi cît stai!
Am și eu o meteahnă cronicizată deja, oricît de mult mi-ar plăcea un loc, în momentul cînd mi s-ar spune că trebuie să stau pentru totdeauna acolo, acel loc mi s-ar părea iadul pe pămînt.
Dacă n-am rădăcini acolo, dacă nu-mi identific afinități față de acel loc, viața se transformă într-un calvar.
Nu pot trăi făra primăvara mea, unde fiecare copac are un rost al lui, fiecare pom înflorește la un anumit timp, face roade, unde toate au rînduiala lor bine înrădăcinată.
Începînd de la pufoșii mîțișori din lunci, corcodușii ce dau în floare, caișii, piersicii, cireșii, prunii, merii, perii, toți au programul lor! Înfloresc pentru ca mai tîrziu să ne bucure cu rodul lor.
Brîndușile, anglicii, cizma cucului, toporașii, ghioceii, lușcuțile, zambilele, toate la un semn, ies și se deschid, să-ți taie respirația cu atîta frumos…
Totul e peren…Ce computer fantastic le programează de nu uită an de an să răsară!
Aici văd copaci cu flori albe, roz, mov.
Se scutură florile, rămîne copacul sterp, fără roade. Sunt și aici păsări. Multe chiar cîntătoare, numai că și ele cîntă în limba lor. Cine să le înțeleagă?…
Izolarea e cam aceeași cu libera circulație. Oricum oamenii stau mai mult dosiți după jaluzele.
Străzile sunt pustii tot timpul. Dacă au închis Mollurile, a crescut traficul pe autostrăzi. Se plimbă cîte unul în mașină scăpînd de izolarea de acasă.
Se întîmplă și aici niște mutații în viața cotidiană și dorința cea mai mare este ca sfînta noastră Rutină, cea de toate zilele, să revină iar în viețile noastre! Să credem în Miracole!

Ileana PISUC
Richardson – Texas, USA




Facebook-ul: între moft și necesitate (autor, Ileana Pisuc)

Construirea bisericii

Oare pentru a cîta oară sunt nevoită să repet dictonul „niciodată să nu spui niciodată”…

E lucru verificat, cam la tot ce e nou, la început, apare o respingere, exact ca la un corp străin, dar daca stai bine cu anticorpii și ai un organism care să lupte cu infecția, se întrevăd oarece șanse de reușită. Așa a fost și în cazul meu la prima mea experiență cu facebookul și, în general, orice mijloc tehnic de comunicare, mi-a dat ceva bătaie de cap. Am învațat exersînd și atunci cînd am realizat în ce m-am băgat, am vrut să ies imediat! Am simțit că am pătruns într-o arenă cu lei, unde ești aruncat direct în colții lor, care de-abia așteaptă să te sfîșie și să te devoreze. O lume de atotcunoscători, de analiști specializați mai ales pe viețile altora. Iubirea și ura situîndu-se pe același palier, distanța fiind doar o muchie de cuțit. Se promovează și se desființează personaje cu o viteză amețitoare. Toate frustrările acumulate de unii și altii, sunt valorificate la greu, pentru fiecare găsindu-se adepți, sau dimpotrivă. Dacă nu faci parte dintr-o „parte”, ori ești din „ciuma roșie” ori din cea „galbenă”.

Eu sunt o fire expectativă, caut atît cât pot, să nu mă angrenez în dispute politice, sunt și postări de suflet din care ai ceva de meditat, sau anumite evenimente importante de ultimă oră. Îți trebuie multă „îndemînare a capului” ca să discerni din noianul de informații cam ce să selectezi, care sunt credibile și care nu. Plecată fiind din țară, pot să zic, că am fost conectată non-stop la mijloacele de informare în masă și că, facebookul mă ajută. Recunosc că, la început, cam după o lună, am vrut să-l desființez. Însă între a vrea și a putea, e o cale lungă! Calculînd „colateralele” pierdeam anumite facilități. Fiind împrăștiați pe trei continente, informația imediată, e vitală. Așa că, am învățat să mă „strunesc” singură, să nu comentez unde nu-mi fierbe oala și am ajuns la concluzia că poți să ai un rol fie și de moderator. Unde văd că-i vrajbă, să găsesc cuvintele potrivite s-o potolesc, unde-i prea mare îndărjirea să aduc argumente care să dea de gîndit.

E drept că mi-am auzit și anumite „corecturi” cu un limbaj, pe care eu nu credeam că l-ar tolera cineva, în comunicarea dintre oameni. Cîteodată parcă e nevoie de o anumită cenzură, bine stipulată, care să sancționeze derapajele în exprimare. Dar, eu zic, că fiecare se naște pe limba lui și așa și moare. Ești educat sau nu ești! Am învățat să selectez acele evenimente, care, chiar prezintă un interes.

Dacă m-ar pune cineva să definesc facebookul, așa cum îl văd eu, ca un om simplu, de la țară, i-aș răspunde că îl văd ca pe un „poduț” din fața porții, unde se adună vecinele și discută starea nației. După ce-s luate toate la puricat, spovedite și judecate, se retrag, pînă a doua zi, cu forțe și informații proaspete. „Oceanul nu se satură de apă și oamenii de bîrfă”. Sau i-aș răspunde indirect cu un banc de pe vremuri, atunci cînd Bulă a fost întrebat cum vede el comunismul: „Comunismu-i ca vaporu’. Merge înainte? Merge! Se clatină? Se clatină! Îți vine rău de mare? Îți vine! Dar poți să te dai jos? Nu!

Iluminarea mi-a venit de la fiica mea care nu vede în facebook un viciu în sine, zice ea, important e scopul și timpul dedicat lui. Exact ca și în cazul banilor, banii în sine nu sunt răi, ci dragostea de bani. Sunt mereu diferențe de făcut! Se zice că Dumnezeu ți se dezvăluie prin lucruri, fenomene, anumiți oameni…

S-a mediatizat în ultima perioadă cazul de discriminare al celor doi brutari din Sri Lanka izgoniți de un sat de creștini din Ditrău. Tot în această perioadă fiica mea, care locuiește în Africa, mi-a postat niște imagini cu ea și comunitatea în care trăiește, încercînd să implementeze anumite practici care să-i ajute și să le mai ușureze traiul.

Am vrut să fac o paralelă între răutatea, fie ea și religioasă de pe chipurile sătenilor din Ditrău, adunați la Căminul cultural să-i judece pe cei doi că au pielea neagră, și iubirea față de semenul tău, fie el și alb. Cine oare poate să-i facă să înțeleagă că ura dezbină, iar Iubirea unește! Nu o să bat monedă pe acest adevăr, o să vă trimit doar o poză făcută în Africa, să vedeți cît poate spune o fotografie, unde apar doar chipuri negre și doar una albă (fiica mea), la un curs de inițiere cum să-și prepare detergenți pentru casă. Oare de ce unii pot, iar alții nu vor să poată? Dacă acel preot, care a aruncat sămînța discordiei și-ar fi luat rolul în serios de a fi moderator între oameni, evenimentul nu ar fi fost atît de virulent. Ne mai mirăm că apar boli necunoscute transmise de la animale la om. Dacă din Răutatea omenească s-ar declanșa un virus, s-ar termina cu Pămîntul, nu ne-ar salva decît Dumnezeu. Primim avertismente, dar nu le băgăm în seamă, pînă o dată….

Vă trimit și imagini cu construcția unei biserici, de cît de puțin e nevoie ca să atragi masele. Ar trebui să se înțeleagă că Biserica nu reprezintă doar ziduri, Biserica este Omul! Faceți o comparație între catedralele faraonice de la noi și austeritatea „corturilor” din Africa, unde însa se înghesuie sute de creștini. Oare ce-i mînă? Eu cred că doar cuvîntul lui Dumnezeu, de la inimă la inimă și nu de la culoare la culoare!

I-aș sugerez preotului din Ditrău să mediteze doar la două versuri din rugăciunea Sf. Francisc de Asissi: Doamne, fă din mine un instrument al împăcării dintre oameni!

Ileana PISUC
Dallas, SUA




Constatare amară! (autor, Ileana Pisuc)

Ileana Pisuc

Cu cît vin mai des în SUA, cu atît observațiile mele sunt doar de ordin constatativ.

Emoția, exuberanța sau uimirea față de tot și de toate s-au cam estompat.

Aștept noi provocări care sa mă facă să exclam: wow!… însa rutina zilnică, goana nesfîrșită după nevoile imediate inerente într-o societate de consum îti seacă entuziasmul încet, încet. Aici chiar că e vîrful aisbergului. Totul e la scară mare, ca îtr-un furnicar lumea e parcă teleghidată și gonește bezmetică între job, food, șoping, iar într-un tîrziu, sleep. Nu se văd diferențe de comportament prea mari între diferitele nații care populează America. Toți se aliniază politicii consumiste, care aici are rolul suprem, produsele globalizate sufocă rafturile, printre ele cumpărătorii defilează non stop în scîrțîitul cărucioarelor, ca într-un carusel scăpat de sub control.

Totuși, am văzut un licăr de speranță în această masă uniformă de ,,consumiști” , e drept nu prea mulți dar rămași cu metehnele de acasă. În primul rînd se disting românii. Ciudată nație și asta a românilor! Pleacă în cele mai îndepărtate locuri de pe glob, dar ține morțiș să aibă aproape, gustul de acasă. Ba am mai făcut și o constatare ad-hoc; fizic oamenii se mai schimbă în timp, ba chiar unii, după multă vreme în care nu i-ai văzut, sunt aproape de nerecunoscut.

Expresia chipului, constituția corporală, de-a lungul timpului, toate suferă modificări.

Doar Gustul rămîne mereu viu, e cel care nu te înșeală, atunci cînd cauți printre sutele de sortimente de toate soiurile. Cred că genetic ni s-au implementat aceste caracteristici de a identifica naturalul de artificial, bunul simț de impertinență, buna creștere de aroganță, etc. Altfel cum să-mi explic că atunci cînd facem aprovizionare, întoarcem Dallasul pe dos: de la ruși cumpărăm mezeluri, de la polonezi vegeta, de la mexicani varza murată, de la vietnamezi carnea de porc de la, de la pînă pierdem o jumătate de zi. Asta după multe experimente, care cît de cît împreună dau gustul mîncării de acasă. Că mă și întreb: atunci de ce am venit în America? Eu atîta mămăligă, pită de mălai, sarmale, plăcinte cu mărar, hrenzăle, n-am făcut niciodată acasă, noroc că aici mai exersez! Altfel aș uita de unde am venit.

Acasă mai mereu auzeam repetîndu-se ostentativ expresia de „stat paralel”.

Aici încă de la început am folosit expresia de ,,lumi paralele” la care fac referire ori de cîte ori ceva mi se pare împotriva naturii, sau e peste puterea mea de înțelegere.

Mă obsedează forfota continuă de aici, de rutinare a vieții în același ritm, ca într-un cerc vicios, culminînd la sfîrșit de săptămînă, cînd ajunge la apogeu.

Magazinele ticsite de produse pe care nici nu te-ai gîndi că mintea omenească le-ar putea crea, lume blazată, sigură pe ea (și pe cardul din buzunar), alege și selectează calm și-și umple cărucioarele de parcă în fiecare zi s-ar anunța sfîrșitul lumii.

Cîrcotașă prin vocație, trebuie însă să găsesc eu un motiv de ,,insomnie” și să ajungă să mă tulbure fie și o imagine postată în media. Era o imagine video din Nigeria în care se vedea un șir de copii, vreo 600, aliniați unul după altul, într-o tacere desăvîrșită, așteptîndu-și rîndul fiecare, să ajungă la un cazan aburind care le oferea cîte o farfurioară de mîncare cu cartofi și, culmea, cu cîte o bucățică de carne. Nu vedeai pe unul care să încerce măcar să sară peste rînd, toți stăteau încolonați, și mai mari, și mai mici, la gîndul că vor primi aceea farfurie cu mîncare cu carne. Înainte de a ajunge la cazan, era pus la dispoziție un lighean cu apă, unde rănd pe rînd se spălau pe mîini cu atîta evlavie, înainte de ,,ospățul” care-i aștepta…

Repede am și făcut o paralelă între galantarele supraîncărcate de aici și cazanul aburind din aceea țară săracă… Între copiii răzgîiați cărora cu greu le intri în voie și acei oropsiți ai soartei…

M-a încercat (a cîta oară?) starea aceea de neputință în care nu-mi pot da un răspuns la întrebarea: dacă avem o singură viață și ne naștem toți egali, unde se produce ruptura și intervine o asemenea discrepanță în lume?

Numai din mîncarea pe care unii o aruncă, alții ar sta la coadă și ar putea experimenta cum e să fii cu burta plină.

Expresia acelor copii înfometați, dar așteptînd cuminți în ,,șirul foamei” ține loc de o mie de cuvinte nespuse, care ți se pun în gît și în afară de a le aduce la lumină nu prea ai ce face. Molima înfometării a ajuns la dimensiuni nebănuite, în paralel cu molima îmbuibării peste limită, încît nu-i mai dai de capăt.

Tot mă urmărește un titlu al unor reportaje din țară: “Izolați în România”. Izolat poți să fii și în America, dacă ești dezrădăcinat n-ai apartenență la mai nimic, ești încazermat în niște cuști de carton suspendate, avînd doar un număr de identificare în care cît e ziua de mare nu vezi om cu om. Totul e sub control. Că m-a și străfulgerat așa ca o comparatie între găinile de crescătorie față de cele de curte. E mare diferența și aici, raportată la nivel de OM.

În timp ce marea masă este înghesuită în aceste ,,crescătorii”, unii potentați ai zilei au proprietăți întinse pe zeci de hectare. În același timp, pămînt nesfîrșit neocupat. Totul este comasat în jurul lanțurilor comerciale. Consumismul este Forul Suprem în jurul căruia omul bîzîie neîncetat, dîndu-și falsa iluzie că aceasta se numește VIAȚĂ!

 

Ileana PISUC

Dallas, USA




Drumu-i lung, sau mi se pare, între Sighet și… Harare?

alina-pisuc3V-ar plăcea să călătoriți în… Zimbabwe?! Cred că știți, sau bănuiți pe unde se află această “exotică” țărișoară! De fapt nu e greu de aflat, pentru asta nu trebuie să “tocim” coordonatele geografice, nu e cazul să ne obosim mintea cu repere inutile, doar tasta pe “Google” și… gata! Și totuși, ce căutăm în Zimbabwe?

Alina Pisuc este sigheteancă. A parcurs etapele aparent “banale” din viața formală, specifică oricărui individ, a absolvit Colegiul Național “Dragoș Vodă” după care s-a orientat spre o meserie “adecvată” zilelor noastre: dreptul. A urmat facultatea în Vestul țării, la Timișoara și, după un popas la Universitatea Populară din Roma pentru obținerea certificării internaționale în cunoașterea limbii italiene a revenit în orașul de pe Bega unde a finalizat un master în Legislație și Integrare Comunitară Europeană. Pare un master destul de… pompos dar, așa se clădește educația europeană. Alina stăpânește foarte bine limbile engleză, franceză, italiană și spaniolă. Cu bagajul de cunoștințe acumulate a preferat însă să părăsească… Europa. La ora actuală Alina trăiește și studiază în… Harare (Zimbabwe). Ați înțeles de ce aveți nevoie de… Internet?!

Și dacă tot a ajuns Alina Pisuc acum, la începutul lunii decembrie și pe acasă, pe la Sighet, am convenit să o întreb și să… ascult/ascultăm!

Chiar rar pe la Sighet, doamnă Alina Pisuc?
Cam aşa, rar, însă intens fiindcă de fiecare dată când revin aici totul mi se pare nou şi fascinant.

Să studiezi la Tmișoara sună bine. Să dai o fugă până la Roma este… reconfortant. Să “evadezi” tocmai în Africa înseamnă… aventură?!
Aş răspunde reţinând ideea de evadare, însă aş nega ideea de aventură datorită sensului pe care îl implică, de acţiune riscantă şi supusă elementelor aleatorii. Faţă de lumea preponderent materialistă în care m-am format ca fiinţă socială, Africa reprezintă o „evadare” într-o altă lume care, contrar aparenţelor sau percepţiilor superficiale, este mult mai reală şi clar definită decât lumea materială, şi anume, lumea spirituală.

De ce Harare, de ce Zimbabwe?
Pentru că înţelegerea oricărei manifestări sau mişcări necesită studierea originilor. În urmă cu 78 de ani o apariţie mistică unui tânăr zimbabwean de 15 ani, Ezekiel H. Guti, i-a schimbat viaţa. De atunci şi până astăzi viaţa a milioane de oameni din peste 120 de naţiuni a fost transformată radical prin mesajul pe care acest tânăr, astăzi în vârstă de 93 de ani, l-a primit şi transmis mai departe (eu fiind unul dintre receptori). De aici porneşte de fapt întreaga mea evadare în Africa. Cu ceva ani în urmă când am început să studiez Biblia îndeaproape, atenţia mi-a rămas mereu pe un fragment din Evanghelia după Ioan unde Isus ne spune că vom face lucruri şi mai măreţe decat a înfăptuit El pe pământ. Mi s-a părut un “imbold” extraordinar însă problema era că nu reuşeam să găsesc corespondenţa în lumea din jurul meu. În acelaşi timp, am ajuns să îmi pun întrebări cu privire la diferitele ritualuri şi tradiţii religioase. Am ajuns să nu mai răspund mecanic la acestea dacă nu le regăsesc fundamentarea în „Constituţia” umanităţii (Biblia).

Astfel, am pornit într-o „călătorie” spirituală în aflarea „bazei legale”. După multe căutări, în anul 2015 l-am întâlnit pe slujitorul lui Dumnezeu, Ezekiel H.Guti (apostol, profet, evanghelist, pastor şi învăţător) la Birmingham, în Marea Britanie, iar mesajul transmis a fost în măsură să îmi demonstreze că acesta este singurul fundament, singurul „temei legal” care să facă posibilă îndeplinirea operelor de calibrul celor împlinite de Isus: vindecări miraculoase, alungarea spiritelor rele, schimbarea cursului naturii etc.

Până în anul 2015 pot să spun că nu mi-a lipsit nimic in viaţă. Din contră, am avut o bogată experienţă personală şi profesională însă am ajuns în punctul în care mi-am dat seama că viaţa e mai mult decât rutina mersului la serviciu, a încasării salariului şi a ieşirii la shopping.

Pentru ce perioadă ai decis să te stabilești la Harare?
Este o stabilire temporară, doar pe durata celor trei ani de studiu şi poate a unui alt an de practică.

Nu-i un “pic” obositor să trăiești în lumea exotică africană?
E obositor doar în ceea ce priveşte adaptarea la condiţiile calde de climă, a percepţiei relaxate asupra timpului şi a sincopelor în furnizarea utilităţilor. În rest, „exoticitatea” culturală şi etnică este o sursă permanentă de nou pe care pe mine mă încântă şi pe care o asimilez ca pe o îmbogăţire interioară.

Ești mulțumită cu viața din Zimbabwe?
Da, sunt foarte mulţumită fiindcă imi oferă mai mult decât imi imaginam. Eu oricum nu căutam confort material. Nu am dus niciodată lipsa, nici în România nici în Italia. Ceea ce căutam era o viaţă trăită la un nivel mai înalt spiritual.

Interacționezi cu populația și cultura africană locală?
Permanent. Personalul didactic şi majoritatea colegilor sunt africani, respectiv zimbabweni. Pe lângă acest fapt, particip frecvent la evenimente de evanghelizare a populaţiei locale care presupun predici adresate unei adunări compuse din mii de persoane precum şi consiliere personală. Interacţiunea e fructuoasă de ambele părţi. Localnicii sunt nemaipomenit de bucuroşi şi onoraţi de atenţia acordată şi de aportul adus în viaţa lor, iar eu mă simt tot mai bogată cu fiecare destin pe care îl ating şi păstrez în trezoreria inimii.

Colegiul la care ești înscrisă (Africa Multination for Christ College, Harare) este doar pentru creștini? Ce faci concret acolo?
Creştini şi aspiranţi. Oricine e binevenit. Ce fac acolo? Programa şi programul sunt menite să ne înveţe şi demonstreze cum să relaţionam cu divinitatea astfel încât aceasta să se manifeste pe deplin în vieţile noastre, iar noi să experimentăm o viaţă împlinită, în armonie, pace şi bucurie indiferent de circumstanţele care ne înconjoară. Pe scurt, o viaţă în Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ.

Există constrângeri pe care Zimbabwe le “impune” ?
Zimbabwe este o naţiune multietnică ce respectă diversitatea culturală. Astfel, obiceiurile şi tradiţiile culturale sunt respectate de localnici însă nu sunt impuse străinilor. Daca însă aceştia decid să le adopte şi practice, atunci îşi asigură o şi mai mare deschidere, acceptare şi respect din partea populaţiei locale.

Președintele Robert Mugabe conduce Zimbabwe de aproape 30 de ani. Există contradicții politice în statul condus de fostul aliat al lui Nicolae Ceaușescu?
Să fiu sinceră, nu am simţit. Poate şi pentru că majoritatea timpului îl petrec în campus, lecturând subiecte legate de viaţa spirituală. Am luat într-un fel o pauză de la mondenitate şi politică.

Cum este percepută Europa din inima continentului african? Dar România?
Europa şi implicit România sunt percepute ca destinaţii ideale pentru o viaţă confortabilă şi lipsită de griji datorită bunăstării materiale pe care o percep că le-ar caracteriza. Nu în ultimul rând sunt fascinaţi de moda noastră, ei acordând o destul de mare atenţie felului cum se îmbracă şi mai ales pe varietatea articolelor de îmbrăcăminte.

Diferențele culturale, sociale, economice dintre europeni și africani sunt puternice ?
La nivel cultural şi social nu resimt mari diferenţe între africani şi noi, cei din Europa de Est. Prioritatea materialului şi deci a capitalului nefiind aşa de pronunţată ca în Europa de Vest, societatea este clădită pe valori creştine în centrul cărora stă familia, creştineşte şi nu doar legal constituită, respectul faţă de semeni, îndeosebi faţă de persoanele în vârstă, aprecierea deosebită a femeii ca mamă şi pilon al vieţii casnice şi, în general, raportarea comportamentului uman faţă de divinitate şi nu atât faţă de partea sancţionatoare a legii ca şi limitare a libertăţii personale. La fel ca şi noi sunt foarte deschişi şi direcţi în relaţionarea cu cei din jur, neexistând „programarea” vizitelor care există în Vestul Europei, iar ca fire sunt foarte calzi, ospitalieri şi generoşi.

Din punct de vedere economic aş spune că da, există diferente în nivelul de trai. Din păcate furnizarea serviciilor de utilitate publică suferă întreruperi şi, în general, lipseşte confortul şi multitudinea de servicii cu care suntem obişnuiti noi, europenii. Legat de aspectul “economic” cred că este şi lipsa de creativitate în ceea ce priveşte designul interior. Casele mi se par un pic austere însă poate observaţia mea este şi subiectivă având în vedere că în cei 5 ani în care am locuit în Italia ochiul şi-a format un anumit standard al frumosului, al armoniei formelor şi al utilităţii obiectelor care alcătuiesc spaţiul de locuit.

Care sunt punctele forte ale statului african Zimbabwe?
Aeroportul Internaţional Cascada Victoria (una dintre cele 7 minuni ale lumii), bogata cultură africană, mâncarea preponderent organică, lacul Kariba, cel mai mare lac artificial din lume. Și, nu în ultimul rând, Zimbabwe pare să fie cea mai bogată ţară din lume în resurse naturale ca diamantul, aurul, platina, cromul, fierul, cuprul şi cărbunele.

Cum arată Sighetul văzut din… Africa?
Sighetul văzut din Africa este pur şi simplu „acasă”. Este origine şi formare. Este ceea ce reuşesc să dăruiesc Africii şi ceea ce mă face unică şi încântătoare în ochii ei.

Mama ta a publicat, cu doar câteva luni în urmă, la Editura Valea Verde, o interesantă carte: “Doar cu Dumnezeu în lume”. Presupun că-i moștenești talentul. Te-ai gândit să-ți așterni pe “ hârtie” experiențele tale interesante de viață?
În momentul de faţă, nu. Am impresia că viaţa începe abia acum (la 35 de ani), deci sunt undeva la „Prefaţă” (zâmbește!). Oare câţi dintre noi găsesc această parte a oricărei cărţi interesantă?

De ce ai nevoie pentru a fi fericit?
De o relaţie de dragoste cu Dumnezeu. O relaţie liberă de tradiţii sau ritualuri. O relaţie care implică experienţa personală a manifestării Sale, iar nu cunoaşterea Lui prin prisma teologiei. Cu alte cuvinte, Isus ne dezvăluie legea, în sens de principiu, care operează în relaţia dintre lumea spirituală şi materială. Şi anume că lucrurile materiale au fost create „să ne urmeze”, să ni se adauge vieţii noastre, iar nu noi să le urmărim.

Pentru tineri poate fi Sighetul o variantă pentru împlinirea profesională?
Desigur. Cred însă că înainte de a se stabili în Sighet este util să locuiască şi în alte oraşe mai dezvoltate ale ţării sau chiar în alte ţări pentru a fi expuşi şi altor moduri de abordare a lucrurilor. Dacă în urma acestor experiențe reuşesc să asimileze şi să pună în practică doar ce este bun, atunci Sighetul va rămâne mereu un oraş viu şi în acord cu vremurile.

Cine conduce lumea?
„dumnezeul veacului acestuia” (II Corinteni 4:4). Fiind scris cu literă mică, nu cred că are nevoie de introducere suplimentară. Şi o conduce într-un mod foarte subtil, din „scaunul” minţii noastre prin manifestări ce circumscriu înşelăciunii la nivel de percepere a realităţii, îndoielii, fricii, dragostei de bani (atenţie, nu a banilor) însă şi celor aparent pozitive, ca nenumaratele activităţi de „divertisment” care însă prin frecvenţa şi intensitatea lor ne consumă întreg timpul pe care ar trebui să îl dedicăm şi scopurilor nobile. Astfel, încet dar sigur, ni se ia viaţa întrucât ni se ia timpul, iar viaţa înseamnă timp.

Industrializarea, globalizarea accelerată din zilele noastre duc la… omogenizare? Se pierd și/sau estompează valorile locale, tradiționale?
Într-o anumită măsură, da. Nu cred că reuşim să ne opunem cu totul valurilor schimbării. Însă, cu privire la anumite valori locale, tradiţionale, nu pot să spun că regret pierderea sau estomparea lor. Mi se pare că multe dintre acestea sunt rezultatul unui amestec de elemente păgâne (unde noţiunea de idol înseamă orice manifestare spirituală sau materială căreia i se atribuie puteri supranaturale, în măsură să afecteze realitatea) şi creştine. Iar acest fapt îmi creează confuzie. Ca şi creştin, cum poţi să fii şi păgân, iar ca păgân să fii şi creştin? Cred tot mai mult că lucrurile nu se mai pot adopta doar pentru că „aşa se face” sau pentru că „aşa spune lumea”. Cred că e nevoie de a le fi cercetată originea şi mai ales „baza legală”.

Ce aștepti de la sigheteni? Cum crezi că va evolua Sighetul?
Aştept să îşi pună mai multe întrebări şi să fie mai înclinaţi către cercetarea personală a adevărului şi a corespondenţei sale cu realitatea înconjurătoare.

Mulțumesc mult pentru interviu și succes în tot ceea ce faci!
Şi eu vă mulţumesc şi vă doresc zile cu soare şi inspirate!

Autor, Ion Mariș