Pământul Patriei, al României de azi și de mai înainte, reprezentată pe harta lumii în multe configurații, era odată o întindere mare și rotundă, frumoasă, în normalitatea ei firească, destul de diferită de cum este acuma. Vrăjmașii timpurilor, ai pământurilor și ai lumii, au lăcomit întruna la acest pământ sfânt, dat nouă în locuire, stăpânire și ocrotire de Domnul, de peste mulțime de veacuri, nouă celor ce vorbeam aceeași limbă, aveam aceleași crezuri, aceeași religie, aceleași datini și tradiții, peste timp, aceleași preocupări și îngrijiri ale lui, în păstrare, folosință, și apărare, pe unde ne aflăm dintru începuturi. L-au pizmuit și pângărit prin interior, în multe și sălbatice feluri, împotriva celor ce-l foloseau, în trăinicie și nu totdeauna il stăpâneau, trecându-i în năvală fruntariile. L-au mușcat și din exterior, știrbindu-l întruna, micșorându-i suprafețele, lăcomind la bogățiile lui, la aurul verde ce-l acoperea pe mari întinderi și la acela mult, de alte culori, din interiorul lui, așa cum era pe atunci organizat pământul țărișoarei noastre, pe voivodate și țări, ori, mai târziu, într-o țară mare, rotundă, România.

Le-au stârnit lăcomie și poftă multă și de la mari depărtări, chiar de peste Bosfor, un Canal separator și unificator de continente, din cine știe ce părți ale Asiei, sau mai din vecinătăți și s-au năpustit asupra granițelor sale, cu devastări, cu ucideri peste sălbăticia și barbariile timpurior străvechi, care a fost străină unei minime note de civilizație umană, a timpului. Sunt multe localități, pe întinsul patriei, care au fost martirizate în cumplita sălbăticie și barabarie, care ar trebui să aibă, la intrare și ieșire, o tabliță, pe care să scrie: „Localitate martirizată”.

Lăsând Pământurile în împărțirile și despărțirile lor atât de zbuciumate, pe locurile unde suntem și de unde nimeni și nimic nu ne poate strămuta și să vedem oamenii care s-au luptat cu dârzenie și eroism pentru acestea, s-au jertfit ori au fost jertfiți pentru ele. De Ziua Eroilor, a martirilor neamului, care de veacuri s-au jertfit pentru acest Pământ, pe care este inscripționată România, aici jos și „Sus”, așa cum este și a rămas el acuma, cum a fost sau cum ar trebui să fie, se cuvine să ne închinăm, să ne rugăm și să aducem un profund omagiu celor care ni l-au dat spre folosință și apărare, de acolo pe unde ne aflăm, din inimă, suflet, gând și cuvânt, dacă nu este altfel cu putință; fie că ei sunt așezați în atâtea locuri necunoscute, împrăștiați pe cine știe unde, sub glia strămoșească sau străină, ori pentru care s-au ridicat monumente memorabile, pentru cinstirea și omagierea lor.

Un mesaj deosebit de emoționant transmite Doamna Ana Blandiana, de înălțătoarea Zi a Eroilor, în numele „Alianței Civice”, cu regretul că nu putem fi iar împreună, așa cum am fost de peste 20 de ani, pentru a-i comemora la „Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței” de la Sighet pe eroii neamului, de Înălțarea Domnului-Ziua Memoriei, la Memorial și la Cimitirul Săracilor, în această sfântă zi, în care peste întinse spații se rostește: „Cristos S-a Înălțat!”

Întâlnirea de la Sighet nu a putut avea loc, pentru respectarea celor stabilite, pentru protejarea sănătății, a vieții multor oameni, care ar fi fost expuși virusului ucigaș, precum și a celor puțini, vârstnici, care au mai rămas, ca mărturie a urgiei și a crimelor comuniste.

Dumnezeu să-i aibă în ocrotire și răsplată pe eroii și martirii trecuți la cele veșnice, pentru care pronunțăm și noi, azi, o cucernică rugăciune, iar, pentru acei martiri ai neamului, care-și mai duc în greutățile vârstei și nedreptăților sociale organizate, viața, în zilele timpului rămas, tot o rugăciune, o plecăciune și urarea de a rămâne cât mai mult timp ca martori ai ticăloșiei și cruzimii vremilor.

Omagiu și cinstire eternă Eroilor neamului!
Veșnica lor pomenire!

USA, Minneapolis, 28.05.2o2o

 Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet

sursă foto: Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, Sighet

Cititorilor „Salut, Sighet!” le oferim o poezie a Anei Blandiana în interpretarea Gabrielei Mich, clasa a XI-a A, elevă la Colegiul Național „Dragoș – Vodă”, Sighetu Marmației.

Ana Blandiana (numele literar al Otiliei – Valeria Coman, căsătorită Rusan) s-a născut la 25 martie 1942, la Timișoara. Este fiică de deținut politic, tatăl, preotul ortodox Gheorghe Coman a fost arestat ca „dușaman al poporului”. Pentru a ocoli „vigilența” regimului comunist, Otilia – Valeria Coman a adoptat pseudonimul Ana Blandiana, după numele satului natal al mamei (Blandiana, jud. Alba).

A urmat studii de filologie romanică, licențiată a Facultății de Filologie a Universității din Cluj (1963 – 1967). A primit burse de studii la Iowa University (SUA) și Heidelberg Universität, DAAD Berlin.

A debutat literar în revista „Tribuna” din Cluj – Napoca, semnând pentru prima dată cu pseudonimul Ana Blandiana.

În anul 1960 s-a căsătorit cu scriitorul Romulus Rusan (născut în 1935 – decedat în 2016).

În perioada 1964 – 1990 a publicat 40 de volume de poezie și publicistică, în țară și străinătate, din care 14 volume de poezie în limba română.

A fost interzisă pentru publicare în perioadele 1959 – 1964, 1985, 1988 – 1989, iar înainte de Revoluția din 1989 cărțile poetei au fost scoase din toate bibliotecile din țară.

Incluzând ultima apariție editorială, “Variațiuni pe o temă dată” (2018), Ana Blandiana a publicat de-a lungul timpului 30 de volume de poezie în limba română.

Volumele de poezie și proză au apărut în traducere, începând cu anul 1982, în numeroase țări din întreaga lume (Polonia, Germania, Italia, Marea Britanie, Spania, Estonia, Suedia, Norvegia, Ungaria, Franța, Olanda, Coreea de Sud, etc.).

A fost distinsă cu numeroase și importante premii: Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor din România (1969), Premiul pentru poezie al Academiei Române (1970), Premiul pentru proză al Asociației Scriitorilor din București (1982), Premiul Internațional „Gottfried von Herder”, Viena (1982), Premiul Național de Poezie (1997), Premiul „Opera Omnia” (2001), Premiul Internațional „Vilenica” (2002), Premiul Internațional „Camaiore” (2005), Premiul special „Acerbi” (2005), Premiul „Poetul European al Libertății” (2016), Premiul Canadian pentru Poezie „Griffin” (2018).

În luna mai 1990 a reînființat PEN Clubul Român, pe care l-a condus până în anul 2004. În noiembrie 1990 s-a numărat printre fondatorii Alianței Civice (președinte între 1991-2001) iar în ianuarie 1993 a fost inițiatoare, împreună cu Romulus Rusan, a Memorialului Sighet (Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței), iar în aprilie 1995, a Academiei Civice, pe care le conduce de la începuturi până în prezent.

Este membru corespondent al Academiei Române (din 2016), membră a Academiei Europene de Poezie, a Academiei de Poezie „Stéphane Mallarmé” și a Academiei Mondiale de Poezie (UNESCO).

Este cetăţean de onoare al municipiilor Sighet, Botoşani, Timişoara, Oradea; deţine decoraţia regală “Nihil Sine Deo”, Ordinul Legiunii de Onoare în grad de Cavaler (2009), distincţia “Femei curajoase din întreaga lume” (Departamentul de Stat al SUA, 2014). Este Doctor Honoris Causa al Universităţii de Vest, Timişoara (2015), Doctor Honoris Causa al Universităţii UBB (Cluj, 2016), Doctor Honoris Causa al Universităţii “Dunărea de Jos” (Galaţi, 2016).

Salut, Sighet!

În 19 și 20 octombrie a avut loc la Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței din Sighetu-Marmației conferința „Rezistența prin cultură, ieri și azi”. Luni, 21 octombrie, va continua la Cluj la Facultatea de Litere UBB printr-o masă rotundă la care vor participa mai mulți scriitori, profesori universitari, istorici și jurnaliști.

La Sighet au avut loc 3 mese rotunde, în cele 2 zile de conferință, la care au participat studenți, masteranzi și doctoranzi de la Facultățile de Litere ale Universității Babeș Bolyai din Cluj și Universității din Baia Mare. Au conferențiat scriitori, jurnaliști, profesori universitari și istorici din țară, Republica Moldova, Cehia și Polonia.

Ana Blandiana a prezentat lucrarea „La ce bun poeții în vremuri de restriște?” care a impresionat prin tonul blând, nuanțat dar în același timp direct, fără menajamente. „Scriitorul nu poate să ignore ceea ce omul de pe stradă nu înțelege că tranziția și criza nu se vor termina niciodată, pentru că ele sunt chiar definiția libertății și democrației, realcătuite mereu… Dacă suntem condamnați la libertate, cum spunea Voltaire, atunci trebuie să-i învățăm legile funcționării și regulamentul de utilizare. Căci, evident, dacă înainte de 89 lipsea libertatea, acum lipsește responsabilitatea și înțelepciunea de a o folosi. Rația de libertate s-a transformat în over-doză.” Exemplarul folosit în conferință a fost donat cu autograf Cercului de istorie Gemina de la Colegiul Național Dragoș Vodă.

La prima masă rotundă au mai avut intervenții Vitalie Ciobanu, jurnalist din Republica Moldova care a vorbit despre criza de identitate a scriitorului sau a țării sale și cenzura pieței libere și Cristian Vasile, istoric. La a doua masă rotundă au conferențiat profesorul universitar și poetul George Achim, Libuse Valentova, traducătoare și profesor universitar din Cehia și Remigiusz Kasprzycki din Polonia.

Duminică s-au anunțat poetul Gheorghe Mihai Bârlea, Christian W Schenk, medic chirurg, poet și eseist, membru al Uniunii Scriitorilor din România și Germania, poetul Radu Vancu, și profesorul universitar Liviu Țîrău.

Conferința a fost organizată de Fundația Academia Civică, Institutul Polonez și Fundația Hanns Seidel, în parteneriat cu Facultatea de Litere a Universității Babeș-Bolyai.

prof. Crina VOINAGHI

În perioada 18-21 octombrie 2019, Fundația Academia Civică – Memorialul Sighet, Institutul Polonez, Fundația Hanns Seidel în parteneriat cu Facultatea de Litere, Universitatea „Babeș Bolyai” organizează conferința „Rezistența prin cultură, ieri și azi”, Sighet-Cluj.

PROGRAM

• Vineri, 18 octombrie

Sosirea participanților la Sighet

• Sâmbătă, 19 octombrie

Orele 10.00-13.30
Sala de conferințe a Memorialului Sighet
Deschiderea conferinței

Prima masă rotundă
Ana Blandiana, La ce bun poeții în vremuri de restriște?
Vitalie Ciobanu, Scriitorul între criza de identitate (a sa, a țării sale) și cenzura „pieței libere”
Acad. Alexandru Zub, titlu rezervat
Cristian Vasile, Ipostaze ale scriitorilor români în anii 80: între disidență și rezistență prin cultură

Discuții
(vor participa studenți, masteranzi și doctoranzi de la Facultățile de Litere ale Universității Babeș Bolyai
din Cluj și Universității din Baia Mare)

Prânz

• Orele 16.00-19.30

A doua masă rotundă
Libuse Valentova, Rezistența prin cultură în Cehia
Remigiusz Kasprzycki, Politică și contracultură Punk în Polonia între 1977 și 1989
George Achim, I.D. Sîrbu – un model de rezistență prin cultură
Gheorghe Mihai Bârlea, Cenaclurile literare ca nuclee de evadare de sub presiunea ideologică a
comunismului

Discuții
(vor participa studenți, masteranzi și doctoranzi de la Facultățile de Litere ale Universității Babeș Bolyai
din Cluj și Universității din Baia Mare)

Cină

• Duminică, 20 octombrie

Orele 9.30-13.00

A treia masă rotundă
Christian W. Schenk, O țară se ridică prin cultură
Radu Vancu, Poezia ca reacție politică intrinsecă
Emilian Galaicu-Păun, titlu rezervat
Liviu Țîrău, O retrospectivă a rezistenței prin cultură în timpul comunismului și după

Discuții
(vor participa studenți, masteranzi și doctoranzi de la Facultățile de Litere ale Universității Babeș Bolyai
din Cluj și Universității din Baia Mare)

Prânz

Vizită ghidată a Memorialului Sighet și a Cimitirului Săracilor
Vizitarea altor obiective culturale din Maramureș

Cină

• Luni, 21 octombrie

Plecare spre Cluj

Facultatea de Litere UBB
Orele 12.00-13.30
Masă rotundă Rezistența prin cultură, ieri și azi

Participă: Ana Blandiana, Ruxandra Cesereanu, Libuse Valentova, Vitalie Ciobanu, Radu Vancu, Christian
W. Schenk, Remigiusz Kasprzycki, Cristian Vasile, Liviu Țîrău, Emilian Galaicu Păun

Închiderea conferinței

Comunicat de presă

Nu de puține ori te găsești în viață la o răspântie de drumuri, când, uneori, nu știi pe care să-l urmezi, traseul, finalitatea și consecințele oricăruia dintre ele fiindu-ți total necunoscute, obturate. Deși nu dai cu „zarul” pentru decizie, care este oricum urmarea unor judecăți, cât de cât făcute, nu întotdeauna alegerea se dovedește a fi fost bună și pot exista o mulțime de situații, de la cele mai plăcute, la altele de-a dreptul demolatoare. Nu-ți rămâne decât să faci corecții „de drum”, atât cât se poate, să cauți să te strungești, să ieși din cele rele, cu cât mai puține costuri, dar în demnitate, dacă ai aceste preocupări; fără ele ieșirile pot fi „mai ușoare”, la fel ca și valoarea lor. Este bine când drumul ales este cel bun și această încadrare să nu depindă numai de greutatea lui, ci, mai ales, de frumusețea, de demnitatea acestuia.

Am fost pus în situația unei astfel de răspântii, venită peste noi neașteptat, aș putea spune că un fel de situație dată, „picată” alături de noi. Cu tot caracterul întâmplător sau nedrept al acesteia, în aceasta nu se aflau multiple opțiuni, ci doar două: una bună, de demnitate, care putea fi cu costuri enorme, demolatoare, cum s-a și petrecut, și alta rea, care te scutea în fapt de orice griji și-ți putea fi făcută și o „strângere de mână”, acea strângere de mână ce-ți aducea beneficii murdare de viață și care te făcea părtaș la suferințele altora, de atâtea feluri, la asocierea cu torționarii în ideologia lor malefică, de opresiune a prietenilor, a cunoscuților și a semenilor tăi. Am fost pus în fața unui fapt dat, ce s-a produs, indiferent cum a venit: acela de a alege între refuzul de denunțare și trădare, cu consecințele grele ale acesteia și acela de a accepta trădarea, cu „beneficiile” ei. Am îmbrățișat prima variantă, în mod spontan, determinant, succesiv și definitiv, pentru aceasta neavând nevoie de alegere: în ființa mea nu exista germenul trădării, nu putea apărea, nu se putea dezvolta, de la început și pe tot traseul absența ei fiind continuă. Chiar dacă aceasta a determinat întemnițarea mea și, mai apoi, suprimarea dreptului la studii, cu multe consecințe până astăzi, bucuria acestei bogății a fost enormă, de neprețuit, pentru că pe talerul acesteia a fost pusă zălog viața însăși. La Cartea scrisă mai târziu, cu titlul: „Adolescență și Tinerețe Frânte„, am avut onoarea ca Doamna Ana Blandiana să-mi scrie o prefață, extrem de laudativă, „NECLINTIREA ÎN ONESTITATE”:… „a ajuns la închisoare fără să fi trecut niciodată prin fața unui tribunal, doar pentru că, elev fiind a refuzat colaborarea cu securitatea și a preferat să tăinuie decât să denunțe…iar ideea denunțării nu este numai exclusă, ci pur și simplu nu apare”.

Redau în continuare „Triada” acelor evenimente, cu consecințele lor imediate și de mai apoi, până în prezent, ele avându-și izvorul în aceeași răspântie amintită, repetată, cu toate suferințele și frumusețea lor.

Triada. Cele trei decizii de refuz a colaborării cu Securitatea, pe care le-am luat cu toată determinarea și convingerea, au reprezentat în viața mea puncte de explozii, cu consecințe multe și grele, de viață, pe lungi perioade de timp, pe care le-am avut în vedere, cu tot ce puteau aduce ele. Nu am regretat acele decizii nici în angajarea lor și nici în derularea acestora, cu îndurările lor prin atâtea necazuri, cu viața însăși amenințată. Dovada este dată de cele două cazuri de recidivă ce au urmat primului caz, când am fost întemnițat, deși îmi erau cunoscute efectele devastatoare ce puteau urma și care s-au și manifestat, din nou, sub alte forme, tot grele. De aceea le consider pe acestea, cu toată bulversarea de viață determinată de ele, ca o cunună de victorii, de împăcare și bucurii mai presus de orice prețuire, de neînlocuit, încrustate pe viu în viață, în trăirile ei, un medalion construit cu atâtea detalii și amănunte de suferințe, „forjări”, care-i dau strălucire mai mare ca a oricăror briliante prețioase, pentru că sunt vii, sunt din frânturi sângerânde de viață!

Dacă ți s-a permis totuși „să trăiești” în acea perioadă, după ce ai scăpat de toate urgiile criminale la care ai fost supus și ți s-a admis să exerciți o anumită activitate, în orânduirea ce le-a produs și din „zona” căreia nu puteai ieși, s-au găsit unii care să nu vadă normală această „păsuire” a torționarilor, să privească cu încruntare „permisul tău de muncă”, modest și poate nu la libera ta alegere, considerându-te „compromis”. Ne aflam în acel „Sistem” și existau aici doar două situații posibile: să trăiești în „libertatea” de afară, mulți sub sancțiuni „administrative”, sau în cea „interioară”, în detenție și aveai posibilitatea să-ți duci viața în demnitate sau în lipsa ei, în oricare dintre ele, atâta timp cât aceasta se derula. Era la alegere și fiecare a ales conform propriei conștiințe, a opticii sale de viață. Eu mi-am început studiile după închisoare, în domeniul științelor exacte, mai permisiv, credeam eu; le-am încheiat însă, cu multă greutate și persecuții, în 10 ani de la începerea lor, în loc de 4 ani, deși eram un student cu rezultate foarte bune, cu exmatriculare și alte multe sancțiuni administrative, urmare din nou a aceluiaș refuz de colaborator al securității. Mi s-a admis apoi practicarea profesiei însușite, după mulți ani și am activat ca profesor de matematici la un liceu, până la pensionare, care a venit și ea mai devreme, din cauza gravelor afecțiuni cardiace, determinate de atât de multe și grele „petreceri” de viață. De fapt, aceasta este singura manifestare de viață de acest fel, un „bonus” în avans și care nici nu a fost spre bucurie, celelalte, favorabile, venind toate și totdeauna cu multă întârziere, dacă au mai venit și n-au fost definitiv frânte. Dar un alt coleg, Man Nistor, cu peste 12 ani de detenție politică, considerat erou al închisorilor comuniste, a urmat și el studiile tot după închisoare, la o facultate umanistică și a profesat până la pensionare, predând limba franceză la un liceu din Tg. Mureș; au fost și ingineri, medici și de alte profesii. S-au auzit însă judecăți, afirmații sau întrebări, făcute fără drept și pe nedrept, precum: „dacă a făcut închisoare politică, cum a mai fost lăsat să lucreze în învățământ”, sau mai știu eu pe unde a lucrat? Dacă acestea erau gândite și exprimate de prigonitori în diferitele lor variante, le treceai cu vederea, cu totul, pentru că ei te vedeau definitiv pierdut, scos din drepturi, terminat. Dar, totuși, și aceștia au acceptat, până la urmă, încadrarea în muncă a celor osândiți, mai ales după 1964, având nevoie și fiind convinși de demnitea și calitatea profesională a acestora, au mai slăbit „strânsorile”. Ce te doare, este faptul că s-au găsit să manifeste astfel de gânduri cei ce au îndurat suferințe și nu cei care le-au produs, după o logică doar de ei știută. Cum ai putea să abandonezi această măreață bogăție, de credință, de onestitate și demnitate umană, de luptă împotriva „răului” atât de rău, când ți-ai pus în balanță pentru ea însăși viața?! Această bogăție nu se cumpără și nu se vinde nimănui, pentru nici o solicitare, nici o presiune, pentru că s-a obținut cu oferta vieții, fiind peste ea, prioritară acesteia! Probabil să le fi rămas în ADN-ul lor obiceiuri și practici securistice retardate, din alte timpuri. Să le păstreze sănătoși! Lumea-i largă, a totul și a toate cuprinzătoare!

Se vede și de aici cât de dezastruoasă a fost ideologia și practicile comuniste pentru oameni, care au produs și au conservat neîncrederea și suprimarea solidarității dintre ei. În acele timpuri, aproape nimeni nu avea încredere în nimeni, din cauza dislocării masive de oameni, de cunoscuți și prieteni de la domiciliul lor, care au fost transferați apoi în locații de grele suferințe, pentru foarte mulți, definitive. Dar se vede că s-a păstrat această neîncredere și suspiciune până în prezent și nu s-a reușit să se elimine din trăirile lor această optică, deoarece nu s-a reușit o decantare a binelui de rău și se lasă negurile acelor vremi să mai persiste printre oameni, să le întunece viața. Poate aceasta depinde și de puterea de pătrundere interioară în psihologia umană a unuia sau altuia, care pot așeza cu ușurință oamenii în locuri străine lor, la „grămadă”, fără a avea în preocupări eroarea, vina de a învinui nevinovații, prin care ei înșiși pot deveni vinovați, dacă ei condamnă, distribuie și exprimă cu „lejeriate” vinovății nevinovate.

Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului Dragos Voda, Sighet
31.05.2019, Minneapolis

N. R.: Redacția „Salut, Sighet!” îi urează domnului profesor Gheorghe Bărcan „La mulți ani!” cu multă, multă, multă sănătate!

Fundaţia Academia Civică anunţă că şi în acest an va organiza la Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei din oraşul Sighet Ziua Memoriei – Ziua porţilor deschise, o zi a celor ce au trecut prin închisorile şi deportările comuniste sau au luptat în rezistenţa împotriva comunismului. Această zi de reculegere se va desfăşura la 6 iunie (Sărbătoarea Înălţării Domnului), împreună cu Ziua Eroilor.

Sunt aşteptaţi la aceste manifestări foşti deţinuţi politici, deportaţi, familiile şi prietenii lor, ca şi toţi cei ce n-au renunţat la amintirea suferinţei. Cei care nu au făcut-o în alţi ani sunt rugaţi să aducă un pumn de pământ din locurile unde s-a murit, pentru a fi depus în urnele din Cenotaful eroilor, aflat sub altarul din cimitir.

Programul manifestărilor
orele 09.00-11.00

• Inaugurarea sălii dedicate episcopilor greco și romano catolici încarcerați la Sighet
• Beatificarea de către Biserica Catolică a 7 episcopi greco-catolici, victime ale represiunii comuniste. Prezintă Emanoil Cosmovici
• Masa rotundă 30 de ani de la căderea comunismului. Vor interveni foști deținuți și deportați politic, precum și Ana Blandiana, Virgiliu Bîrlădeanu, Gh. M. Bîrlea, Emanoil Cosmovici, Ion Andrei Gherasim, Nicolae Mărgineau, Christian Mititelu, Liviu Țîrău
• Vernisarea expozițiilor:
• Rezistenţa anticomunistă de la Nucşoara – portrete de familii, realizată de Ioana Raluca Voicu Arnăuțoiu pentru a marca 60 de ani de la execuția membrilor grupului de rezistență Arnăuțoiu. Prezintă Christian Mititelu
• Război după război, o expoziție a Muzeului Ocupației și Luptei pentru Libertate a Poporului Lituanian din Vilnius. Prezintă Teresė Birutė Burauskaitė, Ramune Driauciunaite,
• Lansări de carte

orele 11.00-12.30

• Vizionarea filmului Cardinalul de Nicolae Mărgineanu (avanpremieră)

orele 13.00-13.30

• Serviciu religios la Cimitirul Săracilor

Pe parcursul zilei vor rula filmele:

Ţine, Doamne, partizanii, până vin americanii!, un film de Dragoş Zamoşteanu (1h)
Emil şi balaurul roşu, un film de Paul Palencsar (34’)
Devil Speaks, un film de Trent Sanders (13’)

Comunicat de presă

Am trăit în toată plinătatea ororile închisorii comuniste, în condiții limită de viață și le-am redat secvențial și concis în mai multe materiale, care mi-au fost publicate pe site-ul www.salutsighet.ro, doamna prof. Brîndușa Oanță oferindu-mi cu multă bunavoință și înțelegere găzduirea lor. Pentru aceasta îi aduc multe și călduroase mulțumiri, rugând-o în același timp, să transmită mulțumirile mele și colegilor de redacție. M-a bucurat mult publicarea acestora și atâtea comentarii pe marginea lor, deosebite, «intervenții vindecătoare» în toate exprimându-se reprobarea pentru cruzimea persecuțiilor comuniste și, în același timp, respectul pentru cei ce le-au indurat.

«Petrecerile» acelor vremi erau așa de diferite, dense și variate, de la o zi la alta, de la o lună la alta, sau de-a lungul anilor, cu momentele, surprizele, mediul și psihologia lor, încât le-ai putea prezenta într-un volum pentru orice locație, sau interval mai scurt de timp. Redarea unor evenimente memorialistice, care sunt atât de depărtate de firescul unui comportament uman, sunt mai ușor admise, receptate de public, chiar dacă forma de expunere a lor este mai modestă. Altele, cu personaje și acțiuni create, cu ficțiuni, în cadrul formei literare alese reclama celui în cauză, anumite calități literare, de redare, însușiri care mie nu mi se pot pretinde sau imputa! De aceea, am fost puțin încurajat și am abordat doar evenimente mai ales pe această temă, trăite de mine și expuse în realitatea lor.

Cine a vizualizat articolul amintit, poate observa că anul 1954 mi-a fost foarte dens în evenimente, mult diferite unele de altele; pentru mine, a fost și un an de referință. Temnița, eliberarea, apoi în intervalul dintre un an școlar ce se încheia și altul care începea, am promovat clsasele a IX-a și a X-a, cu Maturitatea, prin examene în două sesiuni integrale, la fără frecvență și am reușit și la examenul de admitere la Facultate, cu un «greu» extrem de greu, apoi începerea în același an și a studenției, care a continuat cu studiul în condiții optime. Ce puteam dori mai mult? Dar, după primul semestru al anului IV, ultimul an de studiu, în 08.02.1958, am fost bătut și exmatriculat din Facultate, de peste tot, pentru refuzul, din nou, în recidivă, de a colabora cu Securitatea, deși știam ce mă poate aștepta. O sancțiune extrem de brutală, inumană și ilegală, care mi-a adus aminte că trăiam în «Iadul bolșevic». Acest eveniment a fost «răul» cel mai rău ce mi s-a întâmplat în acea perioadă și, de aceea, doar pe acesta l-am redat, în toată nelegiuirea și hidoșenia lui politică. Au mai fost multe alte persecuții, multe necazuri, în jurul acestei ilegalități (un rău nu vine niciodată singur), multe suferințe, dar acestea nu se pot compara cu cruzimile tratamentului din detenție, cu viața la limită de acolo. «Pe afară» poți să-ți alegi un meniu acceptabil la o masă, decent, să dormi în condiții comode într-un pat, să vezi un spectacol și atâtea altele, cu toate restricțiile impuse. De aceea am să mă și opresc cu relatarile de acest fel, trebuind sa le spun într-un fel «The End», chiar dacă vor mai trece unele secvențe prin această «sită», mai restrânse sau de alt fel, dacă vor fi admise. Trebuie să păstrez puțina legătură cu cine a manifestat așa multă înțelegere și respect în colaborarea avută, când poate v-am și agresat cu prea multe materiale, cu toate corecturile lor, chiar dacă aceasta ar semnifica doar un Salut (!), cu tot respectul, pentru «Salut, Sighet!», site-ul dumneavoastră atât de mult solicitat și respectat.

Desigur, printre materialele reclamate de acest site sunt prioritare mai ales acelea legate de cerințele orașului, de analize economice, cultural-artistice, spirituale, învățământ, legate de infrastructură, reconstrucții, zone de agrement și atâtea altele de care are nevoie localitatea, pentru corecții și dezvoltare, care se și dezbat atât de mult aici. Eu am adăugat la fiecare final de articol:… «fost elev al Liceului Dragoș Vodă din Sighet». Îmi place să spun aceasta, poate prea mult repetată, dar am fost elev al acestui liceu 5 ani, unde m-am simțit extrem de bine, port mult respect profesorilor care ne-au facut educație și instrucție, rămânând cu «nostalgiile» timpului, acesta fiind și singurul loc în care am trăit o mică parte a adolescenței, în libertate, cealaltă parte fiindu-mi arestată, împreună cu tinerețea întreagă. În acest fel sunt oarecum legat de Sighet, care, împreună cu Clujul sunt orașele mele de inimă și suflet. Indirect, materialele de memorialistică publicate au și ele legătură cu Sighetul, fiind solicitări a se face cunoscute opresiunile comuniste, la Simpozioanele de la «Memorialul Sighet». Acest Memorial de la Sighet este așezat de Consiliul Europei alături de cel de la Auschwitz și de Memorialul Păcii din Normandia, prin structura lui fiind primul Memorial din lume dedicat Victimelor Comunismului. Este spre lauda Sighetului că a dat spre construcție și dezvoltare acest imobil, pentru un scop atât de nobil și măreț, din care Doamna Ana Blandiana, împreună cu soțul dânsei, Romulus Rusan, cu sprijinul unor oameni privați, de nădejde, asociații (statul român a «tăcut» mai mult, aici) și, mai ales, cu sprijinul Consiliului Europei, au reușit să transforme acest imobil în ceea ce vedem astăzi, o Instituție de Măreție și Renume național, internațional și mondial, care, împreună cu Cimitirul Săracilor și cu Școala de Vară, formează arhitectura Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighet. În revanșă, acest Memorial poartă numele orașului Sighet pe toate meridianele lumii!

Vreau să las deoparte cu totul materialul expus, în toate articolele publicate, toată teroarea pe care ele o cuprind, să evadez oarecum dintre acestea și să nu mai amintesc nimic de torționari, de diabolica Securitate, suferințe, de bătăi, înfometare, îngheț, munca de exterminare, celule în beznă, șobolani, afecțiuni grave, garduri de sârmă, toate acestea care-și făceau parcă libertate și viața multiplu întemnițată, ca și cum ele nu s-ar fi produs, petrecut, ca și cum nu le-aș fi trăit. Am să parcurg cu gândul trăirile de viață, fărâmițate atât de mult, așa cum au fost ele, așa cum le-au executat acei torționari nemernici, acuma în lipsa lor totală. În felul acesta, să trec peste toate, în cuprinderea lor succesivă, să le privesc ca spectator pe tot spațiul în care ele au fost prezente și chiar peste acesta, până azi, așa cum s-au așezat peste vremi, în realitățile și rânduielile sau neorânduielile lor, ale timpului. Deci, o evadare retrospectivă cu prelungirea ei în imagini de perspectivă, care să-mi permită ca, în final, să deschid ochii și să pot spune: ce coșmar, ce vis urât a fost, ce bine că nu s-a întâmplat aceasta, că a fost doar un vis! Ar fi, într-adevăr o «Evadare», o curățire a vieții de atâtea mizerii ale ei, de atunci și de mai apoi. Încerc să evidențiez acest fel de evadare prin titulatura și conținutul simplu:

În loc de Epilog. Ca o concluzie, o retrospectivă, un „În loc de Epilog” pentru acele timpuri cu greu „petrecute”, s-ar putea face afirmația că, pe tot parcursul celor trăite de mine, am fost mereu întâmpinat cu verdictul „mai târziu”, foarte rar din motive personale, familiale și altele, dar mai ales din motive pizmașe, impuse de orânduirea rea a „vremii”. Astfel, am început mai târziu ciclul gimnazial, determinat de ocupații străine, terminându-l tot mai târziu; liceul l-am înterupt, fiind alungat din el, și l-am reluat după 5 ani, terminându-l mult peste vremea lui; eliberarea nu mi-a fost nici ea favorabilă, ieșind de acolo după 6 luni de la data fixată, deci tot târzie; facultatea am început-o și am fost obligat să o întrerup, terminând-o după 10 ani de la începerea ei, în loc de 4 ani și, cu toate că eram un student foarte bun; parcă aș fi trecut fiecare an cu repetiție. Datorită acestora și a stărilor de incertitudine, am început viața de familie mult mai târziu, la 37 de ani! (reținere pentru optica și moralitatea vremurilor, teama de nereușită, procese ș. a.). O singură etapă de viață a venit cu 4-5 ani mai devreme, cu un bonus de timp: pensionarea, impusă de afecțiuni cardiace grave, dar nici ea nu mi-a fost spre bucurie; poate organismul nu a fost suficient de rezistent! Cu toate adunate la un loc, până și aceste încercări de scriere, de redare memorialistică a celor petrecute, de mine și de atâția alții, au apărut la o vârstă cand poate interveni incoerența în logică, în judecăți, în exprimări, în continuitatea și corelarea lor, au venit, după cum se vede, tot târziu. În concluzie, toate etapele importante de viață: pregătire, profesie, familie ș. a. au avut mereu avizarea „pe mai târziu”, tot în recuperare. La baza acestora a stat „nepotrivirea” vremurilor!

Cât de mulți ani s-au adunat și s-au pierdut în toate acestea, „pe mai târziu” și cât de mult au obosit!

Insistența mea de a pune realizările, situațiile, acolo unde le era locul la vremea lor, nu se asocia totdeauna bine cu acesta, în formă și conținut, trăind după aceea în alte vremi, cu psihologia lor, o altă psihologie. De aceea se produc uneori neconcordanțe, zdruncinări. Să faci mereu ceva în loc de altceva nu când trebuia, ci altădată, e un fel de a zice că ai recuperat, dar sunt goluri în timp, ocupate mai apoi și ele acolo rămân goluri; întoarcerea în timp nu este posibilă și pierderea este ireversibilă. Adolescența și tinerețea își au locul lor în viață, cu trăirile lor atunci și ele nu pot fi plasate altcândva, când ești adult și rămâne în locul lor doar un regret, pe un spațiu neocupat.

Dar, totuși, victoria enormă si totală asupra „răului” atât de rău, cu un moral de excepție, determinat de cele deja afirmate, a favorizat o tâșnire a mea în perspectivă și, deși slăbit fizic, mi-a dat o forță de neoprit, punând peste cele cotidiene realizările pierdute, rând pe rând, în plinătatea lor, într-o altă perspectivă și speranță nouă de viață, care se și realiza, având uneori senzația că am și depășit poziția ce aș fi avut-o într-o evoluție firescă a ei. Se contrabalansa astfel regretul pentru cele pierdute, cu bucuria deplină și de neînlocuit a celor câștigate și care, parcă, le depășea pe acelea. Îmi vine în minte pilda Mântuitorului, cu fiul risipitor, când reîntoarcerea lui a determinat o bucurie mai mare decât pentru cele prezente, pentru că el „mort era și a înviat, pierdut a fost și s-a aflat” (Luca, cap.15 ). Deosebirea este că acel fiu, el singur s-a risipit, era ca și mort, apoi a înviat, a fost pierdut pentru că a urmat îndemnurile celui rău, dar s-a aflat. Mie, însă, mi-au fost risipiți de alții, 12 ani dintr-o parte atât de frumoasă a vieții, aproape am fost ucis și am înviat, m-au pierdut, dar m-am regăsit și bucuria a fost sublimă, când am ajuns în același loc, peste lungi perioade de timp, de greutăți. De exemlu, victoria unui pugilist, după câteva căderi la podea, este de mai mare bucurie decât a aceluia ce ar câștiga la puncte cele 12 runde.”Să reușești să te ridici atunci când ești căzut!”, să nu te lași, pentru că în viață pot fi (și sunt) căderi, de un fel sau altul, încercări. Acel trend de viață, acel tempou, s-a imprimat în esența ei. Dar aceasta nu poate continua la nesfârșit, are un punct de acumulare, o limită și viață îi impune oprirea, chiar înainte de linia orizontului, nu poate trece dincolo de acesta.

Acum, la peste 87 de ani ai mei, e târziu, un târziu împlinit, aș putea spune. Astfel că, am ieșit de sub zodiacul acelui tiranic verdict, „mai târziu!” și de aici înainte doar Domnul va stabili, pentru finalizarea traseului de viață ce a rămas: „mai devreme”, ori „mai târziu”…

Doamne ajută!

Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului „Dragoș Vodă”, Sighet.

A încetat din viață Aristina Pop Săileanu, ultima luptătoare legendară din rezistența anticomunistă. Înhumarea va avea loc în localitatea de obârșie, Lăpușul Românesc, joi, 23 mai 2019, de la ora 12:00.

Aristinei Pop Săileanu i se îndeplinește astfel și ultima dorință, de a fi înmormântată în pământul unde a văzut lumina zilei și unde au început – din păcate! – suferințele întregii familii (tatăl, pădurarul Nicolae Pop, ucis de trupele de securitate și fratele, Achim Pop, cu care s-a refugiat în munți). Este una din ultimele eroine, condamnate la 20 de ani de închisoare, grațiată în anul 1964. Volumul ei autobiografic , ”Să trăiască partizanii până vin americanii”, îngrijit de regretatul scriitor Romulus Rusan și editat de Fundația Academia Civică în 2008, este o confesiune a experienței dramatice trăite în munți, în închisoare și în „libertatea” supravegheată.

Gheorghe Mihai Bârlea, Petre Iuga și Robert Fürtos vor reprezenta Fundația Academia Civică și Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, Sighet, la ceremonia funerară.

Gheorghe Mihai BÂRLEA
(membru fondator al Fundației Academia Civică și al Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței, Sighet)

*

La înmormântarea Aristinei Pop Săileanu, mesajul poetei Ana Blandiana, președinta Fundației Academia Civică, va fi citit de dl. Gheorghe Mihai Bârlea. Redăm, în continuare, mesajul:

„Doamna Aristina era ultima personalitate legendară a rezistenței anticomuniste care mai trăia printre noi, ca un model viu, de neînfrânt, de nemanipulat și ca o întruchipare a binelui și a frumuseții spirituale.

Fiică a pădurarului Nicolae Pop, organizatorul rezistenței armate din Maramureș, la 18 ani lupta cu arma în mână alături de tatăl și fratele ei în Munții Țibleșului, la 22 de ani era condamnată la 20 de ani muncă silnică și avea 33 de ani când s-au deschis închisorile. A străbătut deceniile de istorie comunistă fără să fie înecată de viiturile de gunoaie, iar cartea ei ”Să trăiască partizanii până vin americanii” Povestiri din munți, din închisoare și din libertate (Fundația Academia Civică, 2008) este printre cele mai vii dovezi ale unei memorii capabile să reînvie trecutul cu toate nuanțele de atunci, cu toate concluziile de acum.

Am considerat-o mereu un simbol, rămas miraculos viu, a tot cea avea mai bun poporul român, iar faptul că pe lângă curajul și forța rezistenței împotriva comunismului purta împreună cu mama și tatăl ei – care salvase în timpul ocupației maghiare copii evrei de la deportarea în lagărele naziste – titlul de ”drept al popoarelor” făcea simbolul pe care îl reprezenta și mai plenar și mai emoționant.

Am cunoscut-o alături de soțul ei – care se îndrăgostise, înainte de a o fi văzut, de legenda ei și, condamnat la mai puțini ani de închisoare, a așteptat ani de zile să o poată cere în căsătorie – în casa lor cu grădină idilică, cu minunate prăjituri și farmec din alte vremuri.

Am fost norocoși și mândri – Romulus Rusan și cu mine și cu toți colegii noștri de la Memorialul Sighet – de faptul că îi eram prieteni și că, astfel, prin această apropiere puteau să ajungă până la noi ultimele picături ale izvorului de apă vie care a fost rezistența morală și spirituală la Rău a acestei fiice a Țării Lăpușului și a Maramureșului, a acestei eroine.

Dumnezeu să o odihnească și să o răsplătească, iar românii să o așeze în cărțile de istorie!”

Ana BLANDIANA

CENTENARUL MARII UNIRI: UNIFICAREA TRANSILVANIEI CU REGATUL ROMÂN

Programul conferinței

Joi, 11 octombrie, Cluj-Napoca

ora 10.00, Aula Jean Monnet, Facultatea de Studii Europene

•        Discurs introductiv – Prof. univ. dr. Nicolae Păun
•        Conferință inaugurală: Ana Blandiana, „Centenarul, un exercițiu de exorcizare”

11 – 11.30, Lansare de carte

Nicolae Păun, Raluca Ana Bădilă, „Dincolo de Europa. Conferința de Pace de la Paris, 1946”

Prezintă: Prof. univ. dr. Ovidiu Pecican

*

Vineri, 12 octombrie, Sighetu Marmației

10.00 – 11.30, Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței

• univ. dr. George Cipăianu – Cuvânt inaugural

Unirea Transilvaniei cu România

• univ. dr. George Cipăianu, Universitatea Babeș-Bolyai Cluj-Napoca, ”Problema liniei de demarcație după semnarea Armistițiului de la Belgrad”
• univ. dr. Ioan Piso, Universitatea Babeș-Bolyai Cluj-Napoca, ”Marea Unire ca o amintire de familie”

12.00 – 12.45 Dezbateri

16.30 – 18.30 Marea Unire văzută prin ochii altora

• univ. dr. Liviu C. Țîrău, Universitatea Babeș-Bolyai Cluj-Napoca,„Marea Unire în documente diplomatice americane”
• Ana-Maria Stan, muzeograf, Universitatea Babeș-Bolyai Cluj-Napoca , „Unirea Transilvaniei cu România în documente diplomatice franceze”
• Patrizio Trequatrini, Universitatea Padova, „Relațiile româno – italiene și România Mare în percepții italiene”
• univ. dr. Miodrag Milin, Universitatea Banatului, Timișoara, „Relațiile româno – sârbe, în evocarea unui eșec la Timișoara (1919)”

19.00 – 19.30 Dezbateri

*

Sâmbătă, 13 octombrie

9.30 – 11.30 Elite și minoritari implicați in Unire

• Vasile Ciobanu, cercetător științific I, Institutul de Cercetări Socio-Umane, Sibiu, Academia Română, „Atitudinea germanilor din România față de Marea Unire”
• univ. dr. Mihai Gheorghe Bârlea, Universitatea de Nord, Baia-Mare, „Un deziderat neîmplinit: Unirea Maramureșului istoric cu România”
• univ. dr. Vasile Râmneanțu, Universitatea de Vest, Timișoara, „Situația Banatului la finalul Primului Război Mondial, 1918 – 1920”
• Andrea Dobeș, cercetător, memorialul Sighet, „Personalități ale Marii Uniri în detenție la Sighet”

12.00 – 12.30 Dezbateri

16.30 – 18.30 Reflecții asupra Centenarului Unirii

• univ. dr. Tom Gallagher, University of Bradford, „Greater Romania and the issue of borders”
• univ. dr. Edit Szeghedi, UniversitateaBabeș-Bolyai Cluj-Napoca, „Centenarul României Mari: câteva reflecții”
• univ. dr. Laura Herța, Universitatea Babeș-Bolyai Cluj-Napoca, „România și Iugoslavia (Serbia) în sistemul relațiilor internaționale. În 1918 și în prezent”
• univ. dr. Ovidiu Vaida,Universitatea Babeș-Bolyai Cluj-Napoca, „Transformări constituționale și politice în România Mare și în alte state central și est-europene după 1918”

19.00 – 19.30 Dezbateri și Concluzii

Comunicat de presă

La mulți ani domnului Ioan Ilban, președintele Asociației Foștilor Deținuți Politici din Maramureșul Istoric, la împlinirea venerabilei vârste de 88 de ani. Multă forță și putere de muncă în continuare!

Vă invităm să citiți un interviu cu dl. Ioan Ilban, realizat de preot prof. Marius Vișovan.

Memorialul Sighet – patrie a Spiritului, spirit al Patriei

– interviu cu domnul Ioan Ilban, președinte AFDP Maramureșul istoric –

Sub denumirea oficială “Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței”, Muzeul amenajat și patronat de Fundația Academia Civică în incinta fostei închisori comuniste de la Sighetu Maramției este recunoscut azi ca un obiectiv de anvergură europeană, cu un prestigiu științific și moral incontestabil, vizitat anual de un numeros public din țară și străinătate, de la oameni politici, savanți, diplomați și jurnaliști până la elevi de școală conduși de învățători și profesori, fără a omite pelerinajele cu motivație religioasă. Scopul acestui demers de proporții este unul esențialmente creștin exprimat în motto-ul Memorialului (scris în câteva zeci de limbi pe celularul principal), cuvintele Mântuitorului Isus Cristos: “Veți cunoaște adevărul și adevărul vă va face liberi “(Ioan 8,32). Societatea românească actuală nu se poate trezi din coșmarul comunist fără o masivă și constantă infuzie de adevăr – Memorialul de la Sighet reușește să fie un început serios al acestei treziri a conștiinței naționale. Iar pentru opinia publică internațională – o carte de vizită a demnității românești. Cei care mai afirmă cu dispreț că “mămăliga nu explodează” să treacă mai întâi pe la Sighet… Titlul acestui articol este inspirat dintr-o frumoasă meditație a regretatului Romulus Rusan, căruia îi aducem pe această cale un respectuos omagiu. (M.V.)

Red: Stimate domnule Ioan Ilban, sunteți președintele filialei Asociației Foștilor Deținuți Politici din Maramureșul istoric. Ce amintiri aveți din perioada de început a Asociației?
Ioan Ilban: În 1990 s-a constituit AFDP în toată țara, ca reprezentant legitim al rezistenței anticomuniste ce putea în sfârșit să se manifeste și să se organizeze liber. Noi am constituit o filială autonomă în granițele istorice ale județului Maramureș, unul dintre principalele focare ale rezistenței din România. Erau încă în viață mulți camarazi de luptă și suferință. Ca președinte a fost ales Ștefan Minică, iar ca președinte de onoare Aurel Vișovan – șeful nostru din 1948, deja mult slăbit fizic. Eu, având o sănătate mult mai bună pe atunci m-am implicat foarte mult de la început, iar după moartea lui Ștefan Minică am preluat oficial conducerea filialei.

Red: Cum s-a născut Muzeul Memorial ?
Ioan Ilban: În 1990, clădirea fostei închisori era de mult dezafectată și aflată într-o stare avansată de degradare. Nici statutul juridic al clădirii nu era clar. Noi, foștii deținuți politici din Sighet, am început să ne interesăm ce s-ar putea face pentru reabilitarea ei. Din câte îmi amintesc, prima activitate în incinta închisorii a fost un parastas în memoria lui Iuliu Maniu, pe 5 februarie 1991. Apoi, Primăria mi-a încredințat mie cheia (locuiesc foarte aproape) și am început să venim mai des, cu Aurel Vișovan și cu ceilalți camarazi, având ocazional și vizitatori din alte părți. Am organizat, tot în 1991 cred, și un parastas pentru camarazii noștri maramureșeni căzuți în prigoană, în închisori și munți, celebrat de părintele greco-catolic Vasile Hotico, și el trecut prin temnițele comuniste.

Am început să ne interesăm cum s-ar putea obține fonduri pentru repararea clădirii. Unul dintre cei cu care am discutat a fost cunoscutul scriitor Laurențiu Ulici, care venea foarte des în Sighet având părinții originari din zonă; acesta a promis ca se va interesa la București. În această perioadă de început am beneficiat și de sprijinul primarului Gheorghe Filipciuc, proaspăt ales în februarie 1992 din partea PNȚCD. Undeva spre finele anului 1992 m-am întâlnit prima dată cu doamna Ana Blandiana, președinta Fundației Academia Civică. Dânsa a preluat oficial clădirea în 1993 și cu fondurile obținute a demarat lucrările de reabilitare și de transformare în Muzeu Memorial, proiect asumat moral (nu și financiar) de Consiliul Europei. Din acel moment am colaborat constant, pe toată durata amenajării Muzeului; eu personal am deținut și funcția de administrator până în 2001. Ca semn de mare apreciere, doamna Blandiana îi oferea lui Aurel Vișovan cuvântul de deschidere la mai toate simpozioanele care au avut loc aici în anii ’90. Într-un cuvânt, colaborarea între AFDP Maramureșul istoric și Academia Civică a fost și este deplină, chiar dacă noi suntem astăzi mult mai puțini.

Red: Rezistența anticomunistă din Maramureș este bine reflectată în cadrul Muzeului?
Ioan Ilban: Da, în special în celula 74 intitulată chiar “Rezistența în Maramureș “. Se alocă un spațiu important ”lotului Vișovan” și pe bună dreptate, căci noi am fost închiși în acea celulă în iarna ’48-’49 și acolo s-a compus și Rapsodia Maramureșului, dar se vorbește, cu date și fotografii și despre celelalte loturi de deținuți politici maramureșeni, luptătorii din munți – organizați în mai multe grupuri, din care cel mai important a fost grupul condus de eroul sighetean Vasile Popșa – adevărat simbol al credinței și dârzeniei maramureșene. Sunt prezentate și figuri ale eroismului feminin – călugărițe, dar și soții, mame, fiice ale luptătorilor anticomuniști prigonite și ele de către Securitate, dar și preoți greco-catolici persecutați etc.

Red: Câți membri ai “lotului Vișovan” mai sunt în viață?
Ioan Ilban: Din 18 am mai rămas 4: Nistor Man, Petru Codrea, Ioan Dunca și cu mine, cu toții trecuți de 80 de ani. Mulțumim lui Dumnezeu că dragostea și fraternitatea dintre noi au rămas statornice până azi, la 70 de ani de când ne-am înfrățit în lupta pentru libertatea și demnitatea neamului românesc.

Red: Sunteți născut în Dragomirești, pe Valea Izei, care ar merita titlul de “localitate martiră”….
Ioan Ilban: Da, de la noi din sat au suferit foarte mulți… Condamnări politice au avut peste 40 de consăteni, dar prigoniți au fost și mulți alții. Alături de Ieud, Dragomireștiul este, fără îndoială, unul din centrele rezistenței anticomuniste maramureșene.

Red: Vă mulțumim cu respect și vă dorim mult succes în activitatea pe care o desfășurați!