De ce… filează un bec? (autor, Mariana Ona)

Un lucru banal și caraghios totodată a declanșat în mintea mea o adevărată furtună de întrebări; să vă povestesc și vouă: pe stâlpul de beton de pe colțul străzii Arieșului cu strada Lucian Blaga filează un bec din luna februarie, ceea ce pune la grea încercare nervii și somnul locuitorilor din vecinătatea lui. Nimeni nu se sesizează, nimeni nu face nimic. În fiecare seară becul se stinge și se aprinde în încercarea lui disperată de a funcționa normal. Efectul de club în aer liber ar fi nemaipomenit dacă, după nopți în care nu am dormit, am putea merge odihniți la muncă. Dar așa, mergem cu clipocitul acela sub pleoape și ajungem buimaci la serviciu.

Cine să vină? Cei de la Electrica S.A.? Greșit, mon cher! Ei nu se deplasează numai dacă sunt plătiți pentru asta și pentru a citi cu sârguință contoarele locuitorilor, că doar de acolo vin banii lor! Dacă ai o problemă, la „Serviciu clienți”, stai mai bine de o oră pe la uși, iar după ce ai intrat în sfârșit în birou, te mai țin o jumate de oră în picioare în fața biroului, pentru că domnul care stă la computer este fascinat de ceea ce vede acolo. Pe cine interesează că tu ai ieșit de la serviciu, că mai ai o groază de lucruri de făcut decât să stai pe la ușile lor, că poate ești flămând sau bolnav! Mofturi!

Tot cu Electrica S.A. din Sighetu -Marmației – știți voi, e orașul acela cu cuiul primarului înfipt în mijlocul centrului spre încântarea câinilor maidanezi! – am mai făcut o „rundă” de reclamații acum câțiva ani când a trebuit să vină televiziunea să filmeze cum stâlpul (altul decât cel de acum) se îndrepta încet dar sigur spre casa mea și riscam să mă pomenesc cu el în dormitor. Problema s-a rezolvat după vreo doi ani. Oare acum, ca să schimbe becul, câți ani le va trebui? Pentru că mă gândesc să fac o discotecă aici: efectele le am, îmi trebuie numai muzica și astfel mai fac și eu un ban cinstit!

În ce lume trăim? Suntem cumva după război, că numai atunci trăiau oamenii ca vai de ei? Acum nu mai stăm la cozi la pâine, zahăr, ulei sau ouă, dar ne pierdem timpul prin birourile de la Primărie, ANAF, Evidența Populației și multe alte locuri năstrușnice inventate de orânduirea burghezo-democratică a lumii de după 1989.

Țin să vă spun că, pentru a plăti 300 de lei la Finanțe, am stat trei ore, timp în care m-au plimbat de la un ghișeu la atul pentru că ba nu era funcționarul, ba s-a terminat tușul în tonner, ba s-a terminat hârtia, ba și-a pierdut funcționarul pe undeva pixul (nu știu la ce-i trebuia dacă tot avea computer), și, în final, când am ajuns să plătesc la casă, doamna care trebuia să îmi ia banii se ceartă cu șefa că nu i-a pus bine concediul de odihnă! Voi înțelegeți ceva? Că eu nu înțeleg nimic! Dimineața plec năuca din cauza becului, în timpul zilei amețesc stând să îmi rezolv problemele pe la birouri, iar când ajung acasă, găsesc inundație în curte din cauza unui izvor apărut pe neașteptate în urma schimbării rețelei de canalizare a VITAL- ului! Se poate trăi așa? Se poate, că doar ce zice românul: „Mai rău să nu fie!”

Voi reveni cu aventuri de prin Spitalul municipal! Deocamdată mă pregătesc pentru discotecă! Se face seară și se aprinde – se stinge becul de pe stâlp! Pe curând!

Mariana Ona




Povestea unui băiețel care s-a trezit, peste noapte, în spital…

Puiul de om aleargă după mama lui, prinsă cu serviciul. Stă într-un colț de masă și-și face temele, răspunde dacă îl întrebi, în rest e serios. Nu prea îi place mâncarea, numai dulciurile. E iarnă afară, dar el are obrajii ireal de albi, e ager, iar ochii mari te urmăresc în tăcere. Noi, adulții ăștia serioși, îl mai băgăm în seamă din când în când. Și-atunci râde și are chef de povestit. E bucuros că vine vacanța de iarnă și Moșul și zăpada. E băiat mare și e la școală, are responsabilități.

Vacanța e pe sfârșite, dar, din păcate, puiul de om despre care tocmai scriu, nu merge iar la școală sau mai exact nu la cea cu care este el obișnuit, nu se întâlnește cu doamna învățătoare și cu colegii pentru a povesti și el câte a făcut în vacanță și câte i-a adus lui Moșu. De ce? Pentru că nu se știe ce ursitoare rea a decis altfel, iar oamenii aceia mari, îmbrăcați în halate albe, i-au găsit o boală, leucemie. Cum așa, dintr-o dată? El era doar puțin obosit și mai mult semăna totul cu o răceală. Dar uite că el ia drumul Clujului, la o altfel de școală, mai dură, mai aprigă, în care calificativul nu mai e bine, foarte bine, satisfăcător ci e balanța între a fi și a nu fi. E școala în care nici un părinte nu ar dori să-și înscrie vreodată copilul, dar care, din păcate, e plină mereu și, în care, fiecare își joacă șansa. Uite că pentru el vacanța nu e gata, cu toate că îl așteaptă toate cărțile și caietele și doamna învățătoare.

Puiul de om nu înțelege de ce până ieri putea să alerge vesel afară și acum are voie doar între patru pereți. De ce este amorțit și i se fac tot felul de analize, de ce mama plânge pe ascuns și de ce tati a rămas acasă. De ce nu mai poate să meargă la mami la serviciu să o aștepte? De ce nu mai poate șă-și facă temele, să meargă la școală? Uite, acum trebuie să-și radă și părul, pentru a-i crește altul mai puternic, dar asta doar după ce oamenii cei mari, în halate albe, o să-i termine ședințele de chimioterapie. Uite că și mama se joacă. Și-a pus mască atunci când stă cu el. Și e tristă. Și el trebuie să mănânce și lucruri ce nu- i plac lui. El vrea să alerge, dar nu poate.

Povestea aceasta nu e inventată, e povestea unui băiețel care s-a trezit, peste noapte în spital și care vrea să se facă bine, chiar dacă acest lucru nu se poate peste noapte. Alături de el sunt părinții lui, suntem noi, adulții cei serioși, care ne mai făceam timp să povestim cu el, sunt medicii de la Oncologie Pediatrică din Cluj și Asociația Beatrix Buhrer pentru Sprijinirea Copiilor Afectați de Cancer, sunt dascălii și colegii de la școala unde învață.

Alături de el puteți fi dumneavostră, cititorii acestor rânduri, dacă veți dori să redirecționați cei 2 % din impozitul anual către Asociația Beatrix Buhrer pentru Sprijinirea Copiilor Afectați de Cancer, prin completarea și depunerea declarației 230 la ANAF (finanțe). Codul de identificare fiscală a asociației este 18355650 iar contul RO86BTRL01301205874316XX.

Roxana Pontoș

sursă foto: internet




Ce vor sighetenii? (autor, Ion Mariș)

ion-maris_2015Nu întotdeauna cu/din dragoste și “credință” se extrag esențele. Dacă descompunem DC (dragostea & credința) nu vom găsi în subsidiar nici “matematica”, nici perfecțiunea, nici poțiuni miraculoase, vom găsi doar subcomponente banale, tăcute, ale materiei. Și nu ne vom bucura!

Sigur că nu există limite în a-ți dori cât mai multe de la cei care dețin “controlul”, știind că fiecare cetățean are dreptul de a cere celor care pot și fac, ceea ce crede că – de facto – i se cuvine. Am fost și criticați – în aceste două săptămâni de existență – de când a fost lansat site-ul nostru că nu suntem destul de duri, că nu reflectăm toate informațiile din comunitate, că nu-i evidențiem pe unii și-i “încurajăm” doar pe “alții”, că X nu este mai relevant decât Y, dar recunoaștem că, din păcate, niciodată nu vom putea mulțumi pe toți oamenii.

Unii vor can–can – uri, extrase din toate ungherele, ce sunt – poate – nesemnificative pentru ceilalti, pe alții-i interesează doar cultura, pe ceilalți doar lucrurile mărunte… cum să-i împaci pe toți?… de ce să-i împaci pe toți? Nu suntem o instituție publică ce încearcă să împartă puținul sau nimicul… tuturor. Suntem niște minți libere, deschise, ce abordăm subiectele după “feeling”-ul propriu. Pe cine deranjează?

Ce să facem ca să asigurăm o diversitate maximă a știrilor, a informațiilor ținând cont că suntem o echipă de voluntari și că doar timpul “liber” este resursa de care dispunem?! Ar trebui să “navigăm” mai mult pe surse sau chiar să… “fabricăm”?!

Poate doriți discuții elevate, specializate, despre buget, sănătate sau educație, despre ce are Sighetul mai bun în aceste domenii sau… așa să fie?!…. să auzim mai ales informații despre ilegalitățile comise de aleși, “succesurile” contrabandiștilor, evaziunea “patronilor” isteți, izbânzile ANAF sau capcanele DNA? Vă interesează ce se întâmplă pe străzi, în parcuri, în baruri sau în cotloanele mai puțin “selecte” din cartierele Sighetului? Vă intereseaza incendiile, bătăile, violurile, certurile și injuriile în direct sau ați prefera recenzia unei cărți, analiza unui film sau dezbaterile civice? Știm că informațiile/ știrile ciudate sunt cele mai accesate, sunt căutate de oameni tocmai pentru “exotismul” și “pitorescul” lor. O publicație fără “șocuri” informaționale va muri?!

Cunoștințe oneste ne-au cerut mai multă… răutate, altfel, consideră ei, ne-am dat cu… puterea. În asta constă informația?! A nu avea milă, a avea… rating? Prezumția de răutate trebuie să predomine? Probabil că n-ar fi “credibil” nici un site/ ziar plin de fapte bune, de dovezi de generozitate și idei magnifice, propuneri spirituale și doar… gesturi filantropice?! Ideal ar fi un “echilibru” între rău și bine, între dragoste și credință, între foame și lăcomie, între sentimente și rațiune. Dar… care-i formula?

Și totuși sunteți cititorii noștri, puțini, mulți, nu asta contează. Am observat că sunteți interesați și de “povești” patrimoniale, de legende “nobile” consumate în trecutul îndepartat al comunității noastre și chiar de povești de succes actuale cu personaje reale, locale. Nu vă displac oamenii frumoși, pot fi chiar top-modele, artiste și alte… dulcețuri, dar nu-i rău să vorbim și despre mai marii momentului ce sunt pe “val” azi și pe care-i privim în dizgrație mâine. Ce minune-i în sufletul consumatorului media!… în sufletul celor care se dau în vânt dupa like-uri și după vizibilitate constantă. Sunt sigur că doriți să vedeți și partea frumoasă din comunitate, că de-aia oamenii sunt construiți pe un calapod civic, cu dorințe normale, nu sunt doritori de găinării, bălării, mizerii. Cu ce vă ajută dacă aflați că vecinul dumneavoastră a prins un “biznis” dând mită și, eventual, a fost surprins în flagrant delict? Societatea va deveni mai bună în funcție de numărul victimelor sistemului ce sunt înhățate de… instituțiile abilitate? Aflăm de la poliție că… în cursul nopții de ieri a.c. doi hoți minori au spart o locuință și au sustras… da, asta-i știrea momentului! Sau… x mii de pachete de țigări de contrabandă au fost capturate de către vigilenții… Doamne, cum se mai re-formatează și gusturile publicului, dar și conștiința “jurnaliștilor” liberi. Și pentru ce? Pentru multe, multe like-uri în lumea virtuală!

Poate ar trebui să ne transferăm și conștiința în lumea virtuală, acolo unde am fi protejați prin “password-uri” de propria identitate (unii!), acolo unde reply-ul transmite ura (de la alții!), acolo unde-i democrația pe placul mulțimilor, anonimilor?!

Autor, Ion Mariș

sursă foto: internet