Șantier sentimental

în mine cred că s-a cuibărit
cel mai trist om care a
murit vreodată
un om care nu are nimic în el
și totul în afara sa
care te iubește și nu te vrea
dar te vrea mai mult decât
vrea să învie

în mine a murit și s-a născut un dor
(pe patul de moarte) de ceva ce nu
am avut vreodată
un dor care își crește aripi ca să scape
iar eu nu știu unde să îl duc pentru că
tu ești acasă al meu iar casa mea un loc
străin și tu tot o străină și eu un homeless
care a avut prea multe case și niciun acasă
în mine ai murit tu
cel mai frumos cadavru pe care l-am văzut
cel mai frumos pe care l-am omorât puțin
câte puțin la fiecare criză la fiecare „iartă-mă”

nu am avut niciodată chef de ceartă
tu nu ai avut niciodată chef de luptă
cu tot ce e în mine
așa că m-am făcut singură homeless
și îmi pare rău că te-am dărâmat
până când ai rămas o schiță care
încă îmi spune că mă iubește
atunci când își amintește.

Dra-ga mea

of, draga mea, cât ești de
– nu știu cum –
astăzi când e sărbătoare
și picnicurile sunt pe toate păturile color
și totuși norii se aruncă violent
în geam gata să-l spargă în
cioburi care să-mi sară în tălpi
tălpile mele sunt făcute pe mărimea
cearșafului cu care sper să fiu acoperită
când norii se aruncă asupra mea
și când furtuna va fi aici să mă
sugrume fără mâini
și eu să ajung atârnată fără ștreang
și tu să mă plângi peste o pernă nea-
neagră neagră neagră ca și cămașa ta

of, draga mea, fii mai
– nu știu cum –
ca să-i pot spune furtunii să plece

dar crede-mă nu este vina ta
draga mea draga mea
eu sunt furtună și tu
ești acoperișul care nu se sparge
nici după grindină nici după
fulgerele din mintea oricărui poet

dra-
ga
mea
iartă-mă.

Durerea mea

doare pentru că
așa trebuie
sau pentru că așa îmi trebuie

doare pentru că durerea vine
din noi
iar a mea nici măcar nu se
leagă de exounivers
a mea vine din cavitatea toracică
a mea vine și nu mai pleacă niciodată

cele mai stranii dependențe vin la
pachet cu cele mai
stranii suferințe.

                                                              Anastasia Herbil
clasa a XII -a B
Colegiul Național „Dragoș – Vodă” Sighet

În perioada 01 – 02 iulie 2022, la Baia Mare a avut loc un important eveniment: Zilele Revistei „Nord Literar”, ediția a XV – a.
Consiliul Județean Maramureș și Revista de Cultură „Nord Literar” sunt inițiatorii și susținătorii acestui eveniment anual, în cadrul căruia se acordă premii unor scriitori și oameni de cultură cunoscuți dar și unor tineri care sunt la început de drum.

Tânăra Anstasia Herbil (elevă în clasa a XI -a la Colegiul Național „Dragoș – Vodă” din Sighet) a debutat cu un volum de autor, „Aproape pe jumătate”, publicat în anul 2021 la Editura Valea Verde, iar la ediția din acest an a Zilelor Revistei „Nord Literar” i-a fost conferit și un binemeritat premiu. Astfel, volumul de debut „Aproape pe jumătate” (Editura Valea Verde, Sighet, 2021), a fost distins cu Premiul Revistei „Nord Literar”.

Felicitări Anastasia Herbil, îți dorim multe și spectaculoase succese și pe drumul… Poeziei!

Salut, Sighet!

În trecere peste hotare

punând în balanță
– deciziile sunt un blestem

mă tem
peste hotare ce va fi?
singurătatea nu-i deloc
palpitantă

nu știu cui îi e mai greu
ne ținem sufletele frânte
expuse, le ținem trofeu
și mărturie morții noastre
dovadă că ai fost al meu

mi-e dor cum nu mi-a fost vreodată

când va deveni totul ușor?

(probabil niciodată.)

***

Mâinile se frâng

și ce dacă?
glasul tău e rece
chiar dacă sângele e cald
în palma mea

de ce nu mă mai ții de mână?

clipele se strâng
în cioburi și sub stejari
dar se împuținează
la fiecare bătaie de orologiu

nu a mai rămas nici una

al meu ai fost și nu vei mai fi
a ta am fost
m-am înecat
m-am rătăcit m-am sufocat
rămășițele decăderii

de ce nu se repară nimic
după ce totul s-a stricat?

***

Cărările

plutind într-o baltă
de petale galbene
tălpile sunt zgâriate
urlete înăbușite

cărările se destramă
și își modifică destinația
și-o transpun în lumi perfect paralele

țipătul se adâncește
în lama cuțitului

nu știu care dintre cărări este mai caldă

****

Cam târziu

e târziu de tot
trecut de miezul nopții
nu-mi aude nimeni țipetele istovite

uneori înnebunesc
și nu înțeleg
care calcul al universului a dat eroare
și care fire ale sorții
au fost incendiate

de când fac zeii asemenea greșeli?
căci acesta nu poate fi rezultatul corect
nu-i corect

e trecut de miezul nopții
sunt încuiată în miezul inimii mele

te-aș suna, sincer
te-aș plânge te-aș râde te-aș urla
– umbra nebuniei
nu aici aș vrea să fiu

dar cred că
pentru noi
e cam târziu

Anastasia Herbil
clasa a X -a
Colegiul Național „Dragoș – Vodă” Sighet

Foto: Ion Mariș

Efemeră adormire

ne culcăm în sufletele noastre
sub sălcii și sub cenușă

când ne-am trezit?

urlă adâncurile noastre
către ceruri și prăpastii
se toarnă negru peste noi

de ce ne-am trezit?

Trezirea

în străfundurile ființei
se trezește o groaznică credință

moartea se scurge printre oase
căptușită cu sete

când însuflețirea este dependentă de ură
arhanghelii ruinei se izbesc de cotloane
se lasă doborâți de săgețile înflăcărate
ale unui arcaș apocaliptic

bună dimineața, copilule
ești viu?
te devorează viermii melancoliei
în refugiul depărtatei celule?

eu cred; moartea nu mă crede
pe cuvânt
eu cine sunt?
amin îi șoptește o umbră albă
unei alte umbre albastre

încheieturile strivite de cufăr
sângerează negru asurzitor
un femur zgâriat de cuiele răstignirii interioare
noi în ce vom crede
când cuiele se vor dezgropa singure
din cavoul de carne

bună dimineața, bătrânule
ți-au putrezit aripile lipite cu aracet
ai fost și tu un arhanghel ipocrit
și în cenușă te-ai prefăcut
în țărână te-ai întors
somn ușor

cred că ne-am trezit
tu tot mai ai credință
într-un arcaș născut de blestem
cu arc cioplit din craniul tău
imensitate – tu ești săgeata

amin îi șoptește primul gând
celui de pe urmă
veșnică pomenire vouă, inspirații incinerate
într-un suflet otrăvit

nu veți fi uitate
și totuși nici eu nu vă țin minte
creierul meu mă minte?
mirosul e copleșitor
resturi de oase roase
în bălți de negru-n dormitor

am fost abandonați
cine ești tu, adult pierdut?

amin ție
și mie

doar acum ne-am trezit.

Anastasia Herbil
clasa a X -a
Colegiul Național „Dragoș – Vodă” Sighet

Vineri, 5 noiembrie 2021, am avut plăcerea să particip la momentul cu totul înnobilat într-o mare de Emoții și Artă (EA), lansarea de carte a Anastasiei Herbil (elevă în clasa a X-a la Colegiul Național „Dragoș – Vodă” din Sighet). Intense „valuri” de trăiri generate de volumul „Aproape pe jumătate” (Editura Valea Verde, 2021) au cuprins sufletele noastre. Lansarea de carte s-a desfășurat la Galeria Vassiliev, într-o atmosferă magică. M-am simțit parte integrată inimii poetei. M-am regăsit printre oamenii dragi ei și am admirat tăcută volumul de poezii care cuprinde un univers de sentimente metamorfozate în admirabile versuri.

Editorul (și poetul) Ion Mariș a fost ghidul acestei călătorii în ascunsul străfund al Anastasiei. Ne-a vorbit despre drumul tinerei poete în lumea artei și despre darul ei, bine înrădăcinat, din care a crescut pomul bogat al creației. A reușit să o descrie în adevărata ei esență poetică, să ne-o „ofere” precum cupa de înghețată pe care ne-am dorit-o mult și am așteptat-o toată ziua pe când eram mici.

Printre noi s-au aflat patru „curajoși”, care au luat exemplul Anastasiei și au eliberat emoțiile interioare. Poetul Marin Slujeru și-a exprimat admirația față de scrierile tinerei, copleșit de mândrie față de ea și de ceea ce reprezintă. Poeta Rândunica Anton i-a presărat câteva sfaturi, care vor fi condimente utile pentru viitorul artistic. Doamna profesoară Crina Voinaghi, directoarea Colegiului Național „Dragoș-Vodă”, a vorbit despre Anastasia ca și cum ar fi fost trandafirul neprețuit, care trebuie îngrijit meticulos, din povestea Bell și Bestia. Totodată, a subliniat cât de multă culoare aduc în lume oamenii ca ea, cum dăruiesc viață până și unui „lucru” care părea banal. Este esențial să prețuim aceste persoane care ne ghidează spre o cunoaștere mult mai profundă a sinelui și automat a tot ceea ce ne înconjoară.

Au existat două momente, preferatele mele, care mi-au luat sufletul în palme și m-au emoționat până în punctul de a-mi da lacrimile. Nimic nu mă atinge așa cum o face conexiunea dintre copil – părinte. Cu ochii umezi și inima plină de iubire, mama Anastasiei ne-a povestit despre talentul fiicei sale, care își are originea în copilărie. Ne-a mărturisit că i-ar fi adus o mare bucurie dacă reușea să păstreze toate poeziile însoțite de o multitudine de desene de când era mică tînăra poetă. Astfel, ar fi reușit să scoată încă un volum pentru surioara acesteia, pentru cei care sunt la începutul drumului în viață.

Am remarcat și intervențiile proactive ale reprezentanților revistei „AxA” (CNDV) și ale Clubului INTERACT Sighet.

În jur, vibrațiile au crescut, iar poeziile Anastasiei și-au găsit ecoul în interiorul meu. Pleș Ilinca, elevă și ea la CNDV i-a însoțit creațiile pe ritmul muzicii, în armonie cu vibrațiile trupului omenesc. Le-a interpretat și a reușit să-i transmită emoțiile într-un mod unic. În momentul acela, fiecare vers s-a contopit cu existența mea, înțelegându-l mai profund ca oricând. Prin muzicalitatea adusă poemelor Anastasiei am reușit să simt clar, precis, mesajul pe care-l transmiteau, am reușit să fac parte din bătăile inimii ei.

Lansarea de carte s-a încheiat la fel de frumos cum a început și s-a derulat. Tânăra poetă ne-a mulțumit tuturor, a împărtășit cu noi emoțiile pe care le avea, iar noi ne-am bucurat de această părticică din ea pe care am fost norocoși să o cunoaștem.
Anastasia Herbil a reușit să ne aducă nu numai mai aproape de ea ci și de noi înșine.

Giulia Șofron
elevă, CNDV

Foto: Nicoleta Giurgi
Video: Ion Mariș

SEMN DE CARTE: Anastasia Herbil, „Aproape pe jumătate”
(Ed. Valea Verde, Sighetu Marmației; editor: Ion Mariș, lector de carte: Brândușa Oanță, coperta: Adela Simion)

Extrem de tânăra autoare este foarte ocupată cu poezia, preocupată de creația poetică pe multiplele ei dimensiuni. Lucrează cu elemente din universul casnic și cotidian și cosmic. Se lasă furată de fantezii și feerii, pe care tot ea le pune în scenă, urzind suspansuri, cu ghidușie și gravitate. Punctează îndrăzneț și neiertător aspectele întunecate ale realității, adevărurile dure, pe care și le asumă (și ca pe o condiție a vocației poetice). Este tentată de considerațiuni filosoficești, reflecții, triste îngândurări și abstractivisme…

Ca „tehnologie poetică” alternează parabola cu șoapta și mărturisirea, descripția cu pledoaria și patetismul. Definește paradoxal, compară surprinzător. Nu sunt poeme în care să băltească previzibilul sau visătoria sau confortabilul. Controlează poemul, îl premeditează, îl construiește.

Dar, mai ales, Anastasia dă Cezarului ce-i al Cezarului, comițând adevărate poeme de dragoste – confesive, cvasimistice, fără perdea…: „cu tine apusul/ nu mai are gust/ de moarte – / adună liniști pictate/ și le adoarme// cu tine noaptea/ nu mai poartă frică – / doar vise/ presărate peste noi/ în praf de stele// cu tine dimineața/ e mai luminoasă/ răsăritul mai parfumat// cu tine eu/ sunt mai frumoasă / și zâmbesc altfel// doar cu tine/ sunt vie – Cu tine. (Q.e.d)

O carte în format mic, „aproape pe jumătate”, dar de fapt una întreagă, doldora și unitară. O carte care dă pe dinafară (comunicare) și pe dinăuntru (însuflețire). O încercare admirabilă, extrem de interesantă, de cunoaștere poetică.

Marin SLUJERU

N.r.: Lansarea volumului va avea loc după ridicarea carantinei zonale (probabil sfârșitul lunii octombrie, începutul lunii noiembrie).

Ultimul înger

îngerii se ascund sub pat
simt până în șira spinării
când se izbesc sălbatic cu capul de saltea
își smulg unghiile unii altora
iar când își scobesc ochii din orbite
îi îngroapă sub perna mea

unul dintre ei are mai mult curaj
într-o seară de iarnă s-a cuibărit lângă mine în pat
mi-a spus să nu țip
și n-am țipat, pentru că îmi plăceau ochii lui
foarte mult

îngerul curajos mi-a spus
că îl cheamă Ascellix
nu e sigur dacă e băiat sau fată
sau înger sau un baubau
eu și Ascellix suntem prieteni

are aripi nu foarte mari
cu plasturi și cusături
și sunt puțin jumulite
cu urme de dinți și de cuțit
mi-a spus că ceilalți îngeri sunt foarte agresivi

într-o noapte când Ascellix s-a urcat în pat
îi lipsea un ochi și avea mâna bandajată
– nu plânge, kvitochka moya*
poate mâine nu voi mai veni
dacă ceilalți îngeri mă vor îngropa sub pat
să mă îngropi și tu în inima ta

i-am cusut o aripă ruptă
cu ață roșie, nouă, pe care am cumpărat-o special pentru el
tremurau oasele sale negre
de sub ambalajul palid de piele
Ascellix e foarte curajos
n-a urlat, chiar dacă se zbătea impulsiv de durere
i-am pus bandaje curate și albe precum ochiul său
și am strecurat în ele flori de lavandă
și flori de iubire și lacrimi de iubire
el zâmbea cu colții ascuțiți dezveliți de buze
m-am uitat la îngerul meu curajos
și l-am ținut de mână pentru că plângea

nu am vrut să-l las să se întoarcă sub pat
am vrut să mă târăsc eu acolo
și să-i trag afară pe ceilalți îngeri
să-i spânzur de tavan
ca să-i poată dezmembra îngerul meu curajos

îngerașul
moare dacă-l vede soarele
așa că l-am vârât în dulap
sub pat am pus otravă de șoareci

dar îngerii agresivi n-au murit din păcate
au ronțăit otrava ca pe bomboanele bunicii
trebuie să găsim o soluție mai repede
– poate chiar soluție cu clor –
când luna se umple ca o ceașcă prăfuită
îngerii trebuie să moară
dintre ei unul singur va trăi
pentru că eu i-am decis supraviețuirea

eu și îngerul ales așteptăm
să adoarmă mami și tati și toți frații
doarme soarele dorm vecinii
am adormit și eu dar Ascellix mi-a lins nasul
ca să îmi deschid ochii așa cum un chirurg
deschide corpuri pe mese de metal
mama a ascuțit cuțitele alaltăieri
nu mai țin minte pe cine a tăiat

lamele lungi și subțiri lucesc de parcă
ar avea furnici de lumină gri alergând pe ele
sunetul lor metalic e un cântec de leagăn
somn ușor, îngeri împielițați
vă alunecă pleoapele peste ochii de lapte
luna vă e aproape, plină ca
o bunică ce adoră prăjiturile cu cenușă pudrată
somn ușor, e prima dată când dormiți
visul e nesfârșit
visați un rai agonic
oasele sunt negre unghiile sunt rupte
nu știți ce culoare are sângele
dar veți afla din trădare

eu sunt viața și moartea
sfârșitul ce nu va fi un început niciodată
dreptatea o creez dimineața
și o distrug seara dacă doresc
îl aleg pe unul dintre voi
și îi dăruiesc viața pe care
am stors-o din măruntaiele voastre

înainte de răsărit Ascellix a spălat totul
ce a curs a băut, ce s-a sfâșiat a gustat
eu am un vis frumos
cuțitele sunt în sertar
mama mi-a făcut clătite
le-am împărțit cu ultimul înger

*kvitochka moya = floricica mea (lb. ucraineană)

*

Aproape pe jumătate

rânduri
și rânduri și rânduri
și fraze și propoziții
și un stilou cu cerneală neagră
aproape pe jumătate
la fel de neagră
ca un gând rătăcit
în mintea mea
ce a apărut când ai plecat tu

cuvinte
și litere și slove
și linii de caiet
și o cafea prea dulce
aproape pe jumătate
la fel de dulce
ca tine
de dinainte să devii
o amintire amară

pagini
și linii de caiet și file
și un creion aruncat peste ele
căci nu mai pot să scriu
și nu mai pot să fiu
nici măcar vie
fără tine

deci stiloul
avea cerneala
aproape pe jumătate
la fel de neagră
ca batista ta
lângă mormântul meu

dar tot moartea
e de mii de ori mai întunecată

*

Stelele nopții noastre

stelele noastre
au înflorit în ochii tăi
au împânzit tavanul de cerneală

întunericul de ianuarie
s-a vărsat peste noi
într-o seară în care tu-mi erai lumină
iar eu îți eram floare

frigul nostru cald
a îmbătrânit (și noi la fel)
s-a preschimbat în gerul acesta mușcător
care mă roade pe dinăuntru

ochii tăi poate sclipesc pentru altcineva acum
însă luna înfrigurată în ianuarie
încă sclipește pentru noi
și ne veghează, deși stă să se stingă

stelele nopții noastre lucesc în ochii tăi
iar dragostea noastră învechită
lucește în ai mei
dar ochii tăi nu o mai zăresc

*

Mi-ai fost

mi-ai fost
lumină
și beznă cumplită
și lumânare și candelă
și foc de artificii

în fiecare tresărire de foc
din fiecare chibrit
chipul tău se mistuia
ca un paradis copleșitor

dacă tu erai
iadul îngeresc
nimic n-aș fi dorit mai mult
decât să-mi adâncesc în pământ
al meu mormânt

mi-ai fost
ce n-am putut nici eu să-mi fiu

și aș vrea să răsucesc
limbile ceasului
și să mă prefac că încă-mi ești
tot ce mi-ai fost

*

Celest

s-a îngreunat luna
căci o port pe spate
și tot mai multe stele
se agață de brațele mele

mă poticnesc
sunt prea adâncită
în smoală
și nu știu
dacă mai pot face
vreun pas

se dărâmă cerul
și mă îngroapă sub el
iar cărămizile sale
se preschimbă
într-un ocean de beznă

și mă înec
în negurile galaxiei
iar infinitul constelațiilor
mă înghite cu totul

Anastasia HERBIL
Colegiul Național „Dragoș-Vodă”
Clasa a IX-a B

N.r.: Creații premiate cu locul I, la Concursul „Talente Sighetene”, ediția a IV-a (organizator, Centrul Cultural Sighet), la secțiunea Poezie/Liceu.

Phoenixul

degeaba este sfârșitul un început
dacă nu se poate naște un sfârșit definitiv
începutul este de prea multe ori
nefolositor
păsările încep să zboare
dar când le ard aripile
și penele sunt scrum de cer
una singură se culege cu propriul cioc negru
și se încoronează
phoenix

focul este tot timpul flămând
spiritele nu îl hrănesc
ceea ce rămâne în urma sa
când devorează orice
nu ar trebui să mai nască altceva
numai foc
foc și atât

doar reîncarnarea depășește
regulile sfârșitului
moartea este un mijlocitor neutru
reîncarnarea face ca totul să fie un început

dar sfârșitul definitiv este cel mai frumos lucru
când sufletul se topește în neant
există doar fericire
– nirvana.

Ai mei copii

spiritele morții mă întreabă
de ce-am ucis
le-am spus că toată lumea
ucide
furnici, țânțari
speranțe, visuri
m-au întrerupt acestea

– ești altfel tu
lași în pace păianjenii și muștele
tu naști din plinul minții tale
prunci de suflet, fără sânge
în stiloul tău cel rece
îi ascunzi pe toți
și când ți-e sufletul prea greu
și mintea toată încâlcită
îi înfășori în hârtie
în moliciunea liniilor de caiet
îi crești din cerneală
în nopțile când n-ai pe nimeni

și-un singur fulger e de-ajuns
în lungul minții tale-ntinse
un gând pitic te și convinge
să-i dobori pe toți în nimic
penița ta e lamă acum
e sabie, cerneala-i sânge
și ei, pruncii, oricât ar plânge
stiloul tău cel rece-i frânge

tu, mamă
ai ucis pe-ai tăi copii

Așteptare

așteptare poate fi orice
ea îl așteaptă pe el
pasărea așteaptă să învețe să zboare
omul își așteaptă moartea
și se preface că se teme de ea

fericirea
ura
tristețea
sunt temporare
iubirea este mai vremelnică
decât foamea
permanența este definită
numai de așteptare

ți-am spus și ție cândva
că te voi aștepta
apoi am uitat ce aștept
și așteptarea s-a schimbat cu o alta
dar ea este fără sfârșit
iar viața fără ea nu există

monștrii de sub pat
așteaptă să se stingă lumina
umbrele sufletului
așteaptă vremurile negre
oasele așteaptă putrezirea
vrăjitoarea care găsește nemurirea
își cauzează singură moarte
pentru că o aștepta arzător

poetul așteaptă inspirația
iar când ea vine
o așteaptă pe următoarea
poetul tânjește după toate inspirațiile

iar omul tânjește după toate morțile

Herbil Anastasia
Clasa a IX-a
C.N. Dragoș – Vodă Sighet

Cu tine

cu tine apusul
nu mai are gust
de moarte –
adună liniști pictate
și le adoarme

cu tine noaptea
nu mai poartă frică –
doar vise
presărate peste noi
în praf de stele

cu tine dimineața
e mai luminoasă
răsăritul mai parfumat

cu tine eu
sunt mai frumoasă
și zâmbesc altfel

doar cu tine
sunt vie

Ireală

fulgere se răsfrâng
prin străveziul parbrizului
care ne ocrotește

împânzit e cerul de cenușiul
topit în umbra furtunii

e caldă mâna ta
ești caldă tu
caldă e și inima ta
care suspină în bătăi sfioase

o aud cum bate
și mă topesc precum ploaia
în brațele tale acoperite
de hârtie

mă întreb uneori
dacă părul tău e de cerneală –
atât de negru și moale –
dacă verdele ochilor tăi
e zugrăvit din cuvinte

n-am cum să nu mă-ntreb
pentru că-mi pari
prea firavă pentru a fi adevărată

mă-ntreb asta
pentru că mă tem
să nu exiști doar
în caietul meu cu poezii
și în temnița minții mele

dar topită în brațele tale
de hârtie
parcă-mi vine
să cred că nu ești
doar o statuie iluzorie
menită să-mi înfrângă singurătatea

parcă-mi vine să cred
că inima ta chiar bate
în realitate

Hanorac

încolăcită –
e cald hanoracul
încă-și are mirosul
și e moale
ca pielea ta

păzitoarea mi-e pe cer
însă tot simt întunericul –
mă zdruncină
mă mestecă
mă înghite

atât de frig
atât de dur
chiar dacă hanoracul
e cald
e moale
e al tău

înfloresc cuvintele cusute pe el
mă străpung spinii lor
precum m-ai străpuns și tu
și m-ai învelit în sânge negru

eu încă sângerez
și mă las cuprinsă
de brațele hanoracului tău

Anastasia HERBIL

Beznă

degetele tale
îmi gâdilă oasele
și se rătăcesc
în părul meu desprins

e beznă
dar inima mea
nu se mai simte singură
se cuibărește lângă a ta

ploaia nu ajunge până la noi
e cald în sufletul tău
aș rămâne aici
o eternitate
iar tu poți să-mi imprimi pe buze
un vis fără sfârșit

bezna va rămâne afară
în sufletul tău
e soare

Întru necunoscut

frigul mă înghite
ca pe o cireașă fără sâmbure

cădere neîntreruptă
ploaia îmi crește sub piele
prea rece
atât de udă

genunchi juliți
pe o potecă albastră
și stropi de roșu
pe pietre moarte

negura mă împresoară
rătăcirea își emană vocea
călăuzind pași mărunți
spre mormânt

vulgare și pătate de ură
dansează șoapte în întuneric
dar niciuna nu seamănă cu vocea ta

Neștiut

de ce nu-mi poate ști
nici măcar frunza
greul sufletului
și fiorul?

de ce nu-mi poate ști
nici măcar firul ierbii
dorul amorțitor
și amarul de pe cerul gurii?

de ce nu poate ști
nicio stea și nicio constelație
furtuna pe care o port deasupra-mi?
cum nu-mi poate ști
nici măcar soarele ori luna
cântecul sacadat de inimă
așa nici tu
n-ar trebui să știi
copacul meu

însă tu tot m-ai deslușit

Anastasia Herbil

Foto : Anastasia Herbil