23 martie 2026 a marcat, în întrega Europă, Noaptea Muzeelor – un moment de o energie formidabilă, care luminează, simbolic, minți și suflete; care aduce laolaltă visători și înțelepți, localnici și turiști, toți nerăbdători să vadă cu ce vor impresiona muzeele sau galeriile de artă!

De câțiva ani încoace, Asociația Cultura Gratia Urbis este invitată, cu fiecare asemenea ocazie, să coloreze atmosfera la Turnul Croitorilor, în capitala Transilvaniei. Desigur, proiectele au fost diferite, de fiecare dată. Pentru că nu poți oferi aceeași ciorbă reîncălzită și să ai pretenția ca publicul să continue să te aplaude…

În acest an, adnimistrația clujeană a decis comasarea acestui eveniment european cu Zilele Clujului, fapt care, literalmente, a schimbat noaptea-n zi! A fost un weekend de poveste, cu peste 100 de atracții oferite, în primul rând, localnicilor, dar și celor veniți de departe.

Ideea noastră a fost să desfășurăm, în piațeta de la Turnul Croitorilor, un veritabil bal venețian! Il ballo del Doge (Balul Dogelui), cel mai așteptat eveniment monden din lagună, este un prilej de socializare, dar și de sădire ori cimentare a unor relații de colaborare. La fel am procedat și noi! Cu peste 50 de voluntari, reprezentând 4 entități culturale, din Sighet, dar și din Cluj, cu momente solemne, emoționante, dar și comice, am atras aplauzele mulțimilor, cu toate că oferta acelor zile era extrem de consistentă.

S-au punctat, pe rând, momentele tradițional-ritualice ale celui mai faimos carnaval de pe bătrânul continent, precum coborârea îngerului și dansul dedicat acestuia, intrarea Serenissimilor și a Curții, soliile din patru zări, apariția vrăjitoarelor, bătălia măștilor, binecuvântarea fecioarelor, cântările zânelor (unele foarte tinere, în cazul nostru!), dansul la care nobilimea a invitat pe toată lumea din public să se alăture, iar în final, rugul păcatului și al nenorocului, înălțarea pe zid a steagului cu leul înaripat și retragerea cu torțe.

Cred că lucrul care m-a frapat cel mai mult a fost naturalețea interacțiunii reenactori-public! Copii, tineri, oameni în puterea vârstei, dar și îmbucurător de mulți bunici s-au prins în jocurile de curte propuse de noi, au făcut mii de fotografii, au dansat cu noi, ori au pictat măști și au brodat!

Costumele și măștile au fost realizate cu pasiune și dăruire de artistul vizual Adela Ștefania Pop, primind aplauzele și felicitările vizitatorilor obișnuiți, dar și pe ale specialiștilor – istorici și oameni de artă – care ne-au… trecut pragul. Acuratețea a stat la baza demersului său, iar asta s-a observant cu prisosință!

Coregrafia inspirată din tradiția venețiană și adaptată specificului evenimentului nostru a purtat semnătura maestrului coregraf Cristina Kövy Cincu, care coordonează trupa Menuet, parte a clubului de dans Mini Maxi, care în această primăvară aniversează 30 de ani de existență.

Întruchiparea Serenissimei Curți nu ar fi fost posibilă fără contribuția prietenilor noștri valoroși de la Supreme Dance Company, Cluj-Napoca: experiența și eleganța lor naturală a stabilit standardul pentru întreg grupul și a motivat tinerii voluntari aflați la primele prezențe într-un asemenea context.

Elaborarea decorului (valurile lagunei, gondola, felinarele, îngerul, steagul cu leu înaripat) s-a bazat pe profesionalismul prietenilor noștri de la Oliv Print și Unique Decor by Peghi.

Mulțumiri speciale voluntarilor noștri, tineri și adulți, care au ales să ne dedice timpul lor, știut fiind că, fără o resursă umană de calitate, orice proiect este, mai devreme sau mai târziu, sortit eșecului.

Plecăciuni gazdelor noastre de la Turnul Croitorilor și Primăriei municipiului Cluj-Napoca, alături de felicitări sincere pentru organizarea imprecabilă! Ei ne-au cerut și obținut promisiunea că vom reveni.

Până atunci, însă, aici acasă, vă invităm să rămâneți alături de proiectele Cultura Gratia Urbis! Ne așteaptă o vară de poveste!

Andreea Biro

Încă din luna decembrie a anului trecut, când am avut imensa bucurie de a ne alătura miilor de melomani din întreaga țară care au aplaudat frenetic fiecare piesă cuprinsă în spectacolul fenomen Regal Vienez, poposit pentru al treilea an consecutiv la Sighet, a început numărătoarea inversă pentru ziua de 6 martie 2026.
Atunci, Opera Vox a promis publicului sighetean că va reveni, fixând chiar o dată precisă, dându-ne întâlnire în pre-ajunul Zilei Femeii.
Spectacolul Simfonia iubirii se află în turneu național pe tot parcursul lunii martie, acoperind peste 30 de spectacole în peste 25 de orașe!
Așa cum v-am obişnuit, încercăm să vă desluşim din gândurile şi emoțiile celor aflați pe scenă, realizând câte un interviu după fiecare spectacol propus de Cultura Gratia Urbis; azi a venit rândul îndrăgitului tenor italian Paolo Spagnuolo să dialogheze cu sighetenii, prin intermediul nostru.

Andreea Biro (A.B): Paolo, bine ai revenit la Sighet! Cum ai defini, în câteva cuvinte, spectacolul Simfonia iubirii? Ce îl face unic, de ce este de neratat?
Paolo Spagnuolo (P.S): În primul rând, salut cu afecțiune publicul din Sighet și pe stimata prietenă Andreea Biro, mulțumindu-vă pentru obișnuita voastră primire călduroasă. Este o călătorie în suflet, nu doar un concert. L-aș defini drept limbajul universal al iubirii. Ceea ce îl face unic este intimitatea care unește arta cu spectatorul. Este de neratat pentru că celebrează frumusețea, într-o lume care uneori pare să o uite.

A.B: Reprezinți o marcă în sine, având în palmares roluri de referință, premii prestigioase, apariții pe cele mai importante scene de teatre de operă din lume. Care a fost, din punctul tău de vedere, rolul ce te-a definit iremediabil? Aria ce rezonează cel mai adânc în sufletul tău!
P.S: Fără îndoială, Cavaradossi din Tosca. Există o forță vitală în cântecul său pe care o simt ca fiind a mea. Aria care mă răscolește cel mai profund este E lucevan le stelle: în acele câteva minute se află toată groaza morții și toată frumusețea disperată a vieții. De fiecare dată când o cânt, o parte din mine rămâne pe acea scenă.

A.B: Te-ai mărturisit impresionat de căldura și entuziasmul publicului român în general și al celui sighetean în special. Cum repercutează emoția venită din sală asupra artistului de pe scenă? Ce simți când captezi și reții privirea cuiva din public, sau când zăreşti, eventual, o lacrimă în ochii lor?
P.S: Este cea mai mare recompensă, mai presus de orice aplauze furtunoase. Când zăresc o lacrimă, înțeleg că vibrația vocii mele a întâlnit vibrația poveștii lor personale. În acel moment, eu și publicul devenim una; nu mai sunt un artist pe un piedestal, ci un om care își mărturisește fragilitățile unui prieten.

A.B: Destinul tău artistic a fost, incontestabil, marcat de privilegiul de a-I fi avut ca profesor pe inegalabilul Luciano Pavarotti. Eşti unul dintre foarte puținii elevi pe care i-a avut Maestrul. Cum s-a transpus această colaborare în viziunea ta interpretativă?
P.S: Maestrul m-a învățat că tehnica este doar mijlocul, nu scopul. Îmi spunea să cânt cuvântul, dar cu sufletul dezgolit. De la el am învățat disciplina respirației și importanța acoperirii vocale. Moștenirea lui în cântul meu este căutarea luminozității sunetului, chiar și în momentele cele mai dramatice.

A.B: La ce vârstă ai înteles că viața ta este legată indisolubil de muzică și cine din familia ta a avut rolul de a te îndruma și susține pe acest drum deloc ușor?
P.S: Aveam 18 ani când, pentru prima dată, am ascultat la televizor un celebru cântăreț italian, Claudio Villa, interpretând Un amore così grande. El a fost cel care m-a inspirat în această minunată călătorie. Pe parcursul lungului drum al studiilor, părinții mei m-au susținut mereu în toate. Simplitatea lor dezarmantă și dragostea lor mă vor însoți în fiecare zi a vieții.

A.B: Ai o familie frumoasă! Cât este de uşor – sau de dificil!- să păstrezi echilibrul între menirea ta în muzică si cea de părinte?
P.S: A reuși să menții echilibrul între carieră și familie reprezintă provocarea cea mai dificilă. Muzica mă poartă departe fizic, dar încerc să le transmit copiilor mei pasiunea pentru ceea ce iubim, pentru ce e important. Când sunt cu ei, tenorul rămâne în afara porților, iar eu sunt doar un tată care încearcă să recupereze timpul pierdul. Prin momente de calitate.

A.B: Există, în fiecare arie, în fiecare canzonetă, o amprentă personală uşor de identificat pentru cei care te ascultă. Unde îşi are ea rădăcina? Ce o hrăneste zi după zi?
P.S: Își are rădăcinile în originile mele mediteraneene, în soarele pământului meu și în poveștile oamenilor obișnuiți. Ceea ce îmi hrănește cântul zi de zi este observarea realității: un gest, un parfum sau demnitatea unui meșteșugar la lucru. Artistul trebuie să fie ca un burete care absoarbe viața pentru a o reda sub formă de sunet.

A.B: În ziua concertului te-am văzut admirând cu un zâmbet larg artizanii si florarii care umpluseră esplanada din fața sălii de spectacole. Este captarea energiei societale un… combustibil important pentru tine?
P.S: A-i observa pe meșteșugarii și pe florarii din Sighet m-a umplut de bucurie. Da, energia vieții reale și sociale este combustibilul meu principal. Arta nu trebuie să fie închisă într-un turn de fildeș, ci trebuie să respire aerul pieței și al oamenilor.

A.B: Un mesaj de final pentru publicul sighetean, care aşteaptă cu nerăbdare reîntâlnirea cu tine!
P.S: Dragi prieteni din Sighet, căldura voastră este un dar prețios. A cânta pentru voi este ca și cum m-aș întoarce acasă. Continuați să păstrați frumusețea și cultura, pentru că ele sunt adevărata lumină a lumii. Ne vom revedea curând pe scenă!

A.B: Mulțumim pentru confesiuni! Sperăm să avem ocazia de a te avea printre noi cât mai curând!
În numele meu personal, al colaboratorilor si voluntarilor Cultura Gratia Urbis, pioasă plecăciune în fața artiștilor care ne-au fermecat cu talentul lor și a publicului sighetean, care şi-a demonstrat încă odată afinitatea pentru cultura urbană autentică.
Traducerea discuției noastre a fost asigurată de buna mea prietenă – şi oaspete nelipsit al tuturor evenimentelor noastre! – Beatrice Pesek, căreia îi mulţumesc şi pe această cale!

Andreea Biro
Martie, 2026

Luna decembrie a.c. a debutat în forţă la Sighet sub aspect cultural! Oraşul şi-a primenit straiele de sărbătoare, febra pregătirilor se simţea în aer, colindătorii îşi începuseră cântările, din vitrine îţi zâmbeau ademenitor bunătăţi şi cadouri inedite, Moş Crăciun îşi verifica temeinic lista!
Asociaţia Cultura Gratia Urbis, fidelă unei promisiuni făcute publicului sighetean în luna mai, cu ocazia spectacolului Trei Tenori Italieni, a fost gazda concertului-fenomen Regal Vienez, eveniment ce oferă două ore de magie pură, graţie orchestrei, corului şi baletului Opera Vox, unor solişti excepţionali, precum Giulia Maggio, Paolo Spagnuolo, sau Alfio Grasso, totul sub bagheta bine-cunoscutului solist violonist şi dirijor Bogdan Costache.
Fiind pentru al treilea an consecutiv când reuşim să punem Sighetul pe harta turneului naţional al Operei Vox, unii dintre oaspeţii noştri permanenţi ne-au întrebat dacă va fi ceva nou.
Ei bine, nu doar că repertoriul din acest an a fost pur şi simplu fabulos, nu doar că vocile şi interpretarea instrumentală au fost de vis! Am avut parte şi de o surpiză inedită: prezenţa tânărului artist Gabriel Popescu!
Şi pentru că, după fiecare spectacol Opera Vox la Sighet, prin bunăvoinţa partenerului media „Salut, Sighet!”, încercăm să punctăm şi un interviu cu unul dintre oaspeţi, am considerat că, de această dată, cel mai potrivit să vorbească sighetenilor este chiar el!

Andreea Biro (A.B.): Mărturisesc că nu mi-am imaginat vreodată că voi avea ocazia să aplaud în picioare, alături de 350 de concetăţeni, un tânăr de doar 12 ani, care după ce ne-a fermecat pur şi simplu cu talentul său, a zâmbit modest, natural, fără aere de vedetă! Cum se vede lumea de acolo, de pe scenă?
Gabriel Popescu (G.P.):  Păi nu prea o văd. De fapt, ceea ce simt e mult mai puternic decât ceea ce văd. Îți dai seama că fiecare palmă care se unește în aplauze e un fel de îmbrățișare colectivă, că fiecare zâmbet ascuns în întuneric îți spune „continuă, ne-ai cucerit!”. Și atunci, scena devine un pod invizibil între tine și ceilalți, un loc unde nu mai contează vârsta.

A.B: La ce vârstă ai început să studiezi muzica şi cum ţi-ai ales instrumentul pe care îl stăpâneşti azi cu atâta măiestrie?
G.P: Eu m-am apucat de acest instrument pe care îl stăpânesc la vârsta de 8 ani, dar totul a început de la o chitară de jucărie ce am primit-o la vârsta de 4 ani.

A.B: Câte ore exersezi pe zi? Şi cât este de greu – dacă este! – să acomodezi asta în programul unui elev care, cu siguranţă, trebuie să-şi facă şi temele pentru şcoală!
G.P: Exersez cam o oră pe zi. La început mi-a fost mai greu cu chitara pentru că era ceva nou și a trebuit să exersez mult mai mult. Faptul că sunt un elev de nota 10 la școală, mă ajută să-mi fac cu ușurință temele. Acum pot spune că este destul de ușor pentru mine.

A.B: Majoritatea tinerilor de vârsta ta se plâng că nu le rămâne mai deloc timp liber, după îndeplinirea obligaţiilor şcolare. Tu… ai aşa ceva? Timp pentru tine.
G.P: Uneori am, uneori nu. Eu sunt și sportiv de performanță, practic triatlonul, zilnic merg la antrenamente, 2 ore. Pot spune că acest sport este relaxant pentru mine, și aici am câștigat multe medalii.

A.B: Vorbeşte-ne puţin despre concursurile pe care ţi le-ai trecut în palmares!
G.P: Am fost la multe concursuri, dar cel mai important pentru mine este câștigarea premiului special la „Olimpiada Națională de Interpretare Instrumentală 2025”, secțiunea corzi grave deoarece am fost singurul elev de clasa a 5-a care s-a calificat la naționale.

A.B: Felicitări maxime! Nu e puţin lucru! Profesorul şi mentorul tău ţi-a stat cu mândrie alături pe scenă. De cât timp lucraţi împreună?
G.P: Lucrăm împreună de 4 ani, dar simt că-l cunosc de când era mic. Iubirea mea față de acest instrument a venit și datorită domnului Mădălin Antonesei, care a știut cum să mă îndrume să-mi doresc să fiu din ce în ce mai bun, iar pentru asta îi mulțumesc.

A.B: Îţi doreşti o carieră exclusiv în muzică sau există un plan B?
G.P: Dacă mă întreba cineva anul trecut, spuneam că voi merge la mate-info la liceu, dar acum îmi doresc să merg la liceul de muzică „George Enescu” pentru a studia mai departe muzica.

A.B: Te-am surprins în mai multe rânduri, după spectacole, exersând cu o kendama. E un ritual de educare a concentrării, a răbdării, a îndemânării? Sau pur şi simplu nevoia de a fi doar copil uneori?
G.P: Pot spune că este o distracție pentru mine. Eu am foarte multă energie și trebuie să o consum cumva.

A.B: Ai vreun sfat pentru tinerii care doresc să studieze muzica la nivel de performanţă?
G.P: Da, deși pare greu la început, nu renunța la visurile tale!

A.B: Am aflat cu bucurie că ne vom reîntâlni în luna martie! În numele publicului sighetean, al cititorilor Salut, Sighet, al meu personal, îţi doresc sărbători binecuvântate alături de familie, inspiraţie şi putere de muncă şi te rog să adresezi un mesaj celor care ţi-au admirat talentul şi pasiunea pentru muzică!
G.P: Vă mulțumesc că ați venit la spectacol, vă doresc un Crăciun fericit plin de lucruri minunate alături de cei dragi, un Moș Crăciun plin cu daruri și multă sănătate. În încheiere, aș vrea să-i mulțumesc domnului Ioan Vrășmaș pentru că mi-a dat ocazia să cânt în acest minunat spectacol de Crăciun alături de orchestra DI TEATRO D’OPERA ITALIANA și OPERA VOX, dirijor Bogdan COSTACHE.

A.B: Mulţumim, Gabriel Popescu! Te aşteptăm cu drag să revii la Sighet!

Pe 6 martie 2026, cu doar două luni înainte ca oraşul nostru să împlinească 700 de ani, tânărul Gabriel Popescu se întoarce la Sighet alături de Opera Vox şi Bogdan Costache, în spectacolul Simfonia Iubirii. Biletele s-au pus deja în vânzare!

Andreea BIRO

„Vai, sunt atât de emoţionată! El nu ştie! I-au spus doar că vine în Maramureş. Uite, se vede microbusul! Am să plâng… Plâng deja!”

Uneori considerăm, în mod eronat, că nimic nu ne mai poate surprinde. Uneori, angrenaţi în tăvălugul unei existenţe care nu prea lasă loc de introspecţie, tindem să privim oamenii şi faptele lor ca pe o simplă normalitate, pentru că, deh!, fiecare face cum şi ce poate, deci ce atâta tevatură?!
Dar nu e chiar aşa. Sau, cel puţin, n-ar trebui să fie.
Sunt clipe şi oameni care, dacă le dai şansa, ar putea să-ţi aducă o rază de speranţă! Că încă se poate! Că umanitatea încă nu şi-a epuizat resursa de lumină sufletească!
Pe Viorica Opriş o cunosc de ceva vreme; îi cunoşteam în parte şi activitatea, fie că vorbim de îngrijirea persoanelor fără adăpost – tineri sau vârstnici – ori de protejarea animalelor străzii.
Ne-am întâlnit la finalul lunii iunie la Cinema Mara, cu ocazia premierei filmului artistic Izidor, povestea băiatului salvat din ceea ce a devenit cunocut drept „orfelinatul groazei”.
M-a întrebat atunci dacă aş fi dispusă să ascult – şi, eventual, să scriu – povestea tânărului care a reprezentat pentru ea şi soţul ei… pacientul 0, cel care i-a schimbat iremediabil cursul vieţii şi felul în care priveşte societatea, cu metehnele şi neajunsurile sale. Am agreat să avem o discuţie mai aplicată în scurt timp; mi-a trimis mai apoi câteva date despre Alexandru, fotografii şi scurte înregistrări reale de la începuturile relaţiei lor.
Vara ne-a luat pe sus, n-am mai vorbit; până săptămâna asta când m-a întrebat simplu „Vrei să-l cunoşti?”
Cum aş fi putut refuza?… Povestea mă impresionase profund, atât cât am perceput-o din datele furnizate de Viorica Opriş.
Întâlnirea cu Alexandru şi colegii săi de la cămin a fost o revelaţie! Nu ştiu cum altfel să o definesc. Am înţeles atât de multe, în scurtul timp petrecut alături de ei! Despre om, despre responsabilitate asumată, despre abnegaţie, despre iubire pură. Senină. Fără piedici, ori limite.
Despre un crez. Al ei. Al acestei femei debordând de energie. Un crez în care a atras pe mulţi – în primul rând propria sa familie.

Andreea Biro (A.B.): Cine este, în câteva cuvinte, Viorica Opriş?
Viorica Opriş (V.O.): Nu-mi place să vorbesc despre mine, pentru că nu cred că e important cine sunt eu, ci ceea ce pot face pentru ceilalți. Totuși, dacă trebuie să mă descriu, aș spune că sunt, înainte de toate, mamă. Apoi, sunt voluntar și inginer de profesie – dar mai presus de orice, sunt un om care a înțeles că adevărata împlinire vine din a dărui.
De câțiva ani, mi-am dedicat timpul și resursele celor care au cea mai mare nevoie: bătrâni uitați, tineri ieșiți din sistem, oameni ai străzii și suflete rănite care au nevoie de sprijin, de un acoperiș și de o mână întinsă. Cred în puterea rugăciunii, în bunătatea sinceră și în faptul că fiecare om are dreptul la o șansă.
Nu fac lucrurile pentru recunoaștere, ci pentru că simt că așa trebuie. Dacă aș putea alege cum să fiu reținută, aș vrea doar să se știe că am fost acolo unde era nevoie de mine.

A.B: Cine compune familia Dumneavoastră?
V.O: Familia mea este formată din soțul meu și cinci copii minunați, fiecare cu propria lui poveste. Unii ne-au fost dăruiți prin naștere, iar alții ne-au fost trimiși în viață prin împrejurări care ne-au pus la încercare inima, dar ne-au și îmbogățit sufletul.
Toate aceste lucruri au fost posibile doar cu binecuvântarea Domnului. Am trecut prin multe încercări, dar ele ne-au învățat să ne sprijinim unii pe alții și să ne clădim familia pe iubire, credință și iertare. Așa am devenit mai mult decât o familie – o mică mână de oameni care încearcă, împreună, să fie lumină pentru cei din jur.
Ei sunt binecuvântarea și sprijinul meu cel mai mare. Soțul meu, omul fără de care nimic din ce am făcut nu ar fi fost posibil. Copiii noștri, care au crescut în mijlocul acestor realități și care, fiecare în felul lui, ne-au fost alături.

A.B: Povestiţi-ne, pe scurt, momentul primei întâlniri cu Alexandru şi în ce fel v-a schimbat prezentul şi viitorul?
V.O: Prima întâlnire cu Alexandru m-a marcat pentru totdeauna. Era o seară obișnuită, veneam de la cursuri, când l-am văzut pe partea cealaltă a străzii, ținându-se de semaforul roșu. Când s-a făcut verde, băiatul s-a lăsat în patru labe și a traversat strada, trecând printre oameni care nu păreau să observe nimic neobișnuit. Lacrimile mi-au curs instant pe obraz. Nu doar durerea lui m-a cutremurat, ci și indiferența celor din jur – părea că nimeni nu vede, că toți consideră acest lucru normal.
Am rămas acolo, la distanță, urmărindu-l, în timp ce trei tineri l-au ridicat brutal și l-au dus într-un loc ascuns, forțându-l să facă lucruri împotriva voinței lui. Am simțit atunci că trebuie să fac tot ce îmi stă în putință ca să-i ofer ajutor, protecție și șansa la o viață normală. Am început să-l urmărim discret, să-i înțelegem rutina, să-i oferim hrană și sprijin, până când am reușit să îl apropiem de noi și să-i fim vocea către autorități.
Acea întâlnire a schimbat totul pentru mine. M-a făcut să înțeleg cât de fragili sunt oamenii care trăiesc în invizibilitate și cât de mult contează să vezi, să acționezi și să nu aștepți ca alții să facă asta. Prin credință, rugăciune și iubire, am reușit să-i oferim lui Alexandru căldură, hrană, siguranță și, mai ales, speranță. Astăzi, el nu mai este doar un caz, ci un simbol al puterii binelui făcut din inimă și al importanței de a fi VOCEA celor care nu mai au pe nimeni.

A.B: Cum reuşiţi să vă faceţi timp pentru activitatea, deloc uşoară, a asociaţiei Suntem vocea lor, al cărei preşedinte sunteţi?
V.O: Nu este ușor, dar când faci ceva din iubire, timpul se lărgește cumva. Nu am program fix, nu există «orar de voluntariat» — sunt acolo când e nevoie, uneori zi, alteori noapte. Împart timpul între familie, muncă și asociație, dar niciodată nu simt că pierd ceva, pentru că fiecare gest de ajutor se întoarce în sufletul meu ca o binecuvântare.
Dar adevăratul motor al fiecărui proiect sunt voluntarii, oameni minunați care dau totul pentru cei aflați în dificultate. Donatorii noștri ne sprijină și „ne pun la treabă”, transformând ideile în fapte concrete. Eu vin cu ideile, dar forța care le pune în mișcare aparține oamenilor de bine din jur. Și știu că, împreună, putem face cu adevărat diferența în viețile celor care au nevoie de noi.

A.B: Cum au înţeles şi îmbrăţişat copiii Dumneavoastră activitatea pe care o desfăşuraţi?
V.O: La început, nu le-a fost ușor. A trebuit să le explicăm de ce alegem să ajutăm oameni pe care ceilalți îi ignoră. Dar odată ce au cunoscut poveștile, au înțeles. Astăzi, copiii noștri sunt cei care ne ajută să strângem, să distribuim, să comunicăm. Nu pentru că le cerem, ci pentru că au simțit pe pielea lor câtă nevoie e de un strop de bunătate. Au crescut printre oameni răniți, dar au învățat să iubească vindecarea.
De-a lungul anilor, au văzut că gesturile mici pot schimba vieți și că fiecare persoană merită să fie văzută și sprijinită. Au înțeles că ceea ce fac nu este doar o activitate, ci o misiune, și că implicarea noastră aduce bucurie și speranță celor aflați în dificultate.
Ei ne-au fost alături în multe momente, chiar dacă în moduri diferite – fie prin mici ajutoare, fie prin încurajare și răbdare. Le-am explicat că voluntariatul nu înseamnă sacrificiu, ci o oportunitate de a fi mai buni și mai empatici. În felul acesta, au învățat că bunătatea și implicarea nu sunt doar cuvinte, ci acțiuni care transformă vieți, și le-au făcut parte din propria lor viață.

A.B: Care a fost cel mai dificil moment al acestui parcurs şi cât de aproape v-a adus el de o eventuală renunţare?
V.O: Au fost multe momente grele, dar cel mai dificil este când vezi cum sistemul îți pune piedici acolo unde ar trebui să fie sprijin. Când vezi oameni pierduți, iar tu ești ultima lor speranță, iar dacă nu reușești, rămâne golul. Au existat clipe în care am vrut să renunț, dar de fiecare dată apărea un semn, un zâmbet sau o mână întinsă din partea cuiva, și înțelegeam că trebuie să continui.
A fost extrem de dezamăgitor când am fost amendați pentru că nu aveam licență să ajutăm, chiar dacă acei oameni ajunseseră pe stradă tocmai din cauza indiferenței sistemului. Totuși, credința, sprijinul familiei și implicarea voluntarilor ne-au dat puterea să mergem mai departe și să nu abandonăm ceea ce am început. Fiecare mic succes ne reamintește că efortul nostru contează și că viața celor pe care îi sprijinim se poate schimba cu adevărat.

A.B: Cum vedeţi continuată activitatea asociaţiei? Strict de către familie, sau poate într-un context mai larg?
V.O: Îmi doresc ca activitatea Asociației «Suntem Vocea Lor» să continue mai departe, nu doar prin familia noastră, ci și printr-un context mai larg. Familia va rămâne mereu nucleul iubirii și sprijinului, dar ceea ce construim trebuie să fie sustenabil și să inspire și alți oameni de bine să se implice.
Visul meu este ca asociația să devină un punct de referință pentru cei care vor să ajute, un loc unde voluntarii, donatorii și cei care cred în schimbarea vieților celor vulnerabili să se întâlnească și să transforme ideile în fapte. Cred că, atunci când mai multe inimi bune lucrează împreună, impactul poate fi mult mai mare decât putem imagina și poate ajunge la cât mai mulți oameni care au nevoie de ajutor și speranță.

A.B: Mi-aţi mărturisit că doriţi ca povestea lui Alexandru şi a altora ca el să fie cunoscută publicului larg, sens în care am convenit să o scriem împreună. Ce finalitate speraţi să aibă acest demers?
V.O: Vreau ca lumea să nu mai întoarcă privirea. Să vadă că, dincolo de statistici, dosare sau rapoarte, sunt vieți reale, oameni cu dureri, cu povești, cu speranțe și nevoi. Povestea lui Alexandru nu este doar despre un băiat salvat de pe stradă, ci despre toți tinerii care au trecut prin suferință, care au fost uitați sau ignorați de societate și care au nevoie de o voce care să le fie alături.
Îmi doresc ca această poveste să deschidă inimi, să miște instituții, să trezească conștiințe și să le arate oamenilor că fiecare gest de bunătate contează. Sper să inspire curajul de a acționa, să determine oamenii să spună: «Și eu pot ajuta!» și să înțeleagă că fiecare faptă, oricât de mică, poate schimba destinul unui om.
Vreau ca Alexandru să fie simbolul speranței și al schimbării , să fie o voce pentru cei invizibili, pentru cei care au nevoie de sprijin, pentru cei care simt că nimeni nu mai crede în ei. Și cred că, dacă vom reuși să transmitem această poveste cât mai multor oameni, am făcut primul pas spre o societate mai empatică, mai responsabilă și mai umană. Pentru mine, aceasta nu este doar o poveste, ci o misiune – o misiune de a aduce lumină acolo unde e întuneric și speranță acolo unde există suferință.

A.B: La urmă, un mesaj către toţi cei care doresc să desfăşoare activitate de voluntariat, în beneficiul diverselor cauze sociale, dar nu ştiu de unde să înceapă!
V.O: Celor care vor să se implice în voluntariat le spun doar atât: începeți cu ceea ce simțiți în inimă. Nu așteptați să aveți totul perfect planificat sau toate resursele la dispoziție. Fiecare gest de ajutor, oricât de mic, contează enorm.
Căutați oamenii care au nevoie, întrebați, observați, implicați-vă pas cu pas. Nu trebuie să salvați lumea deodată, începeți prin a schimba viața unui singur om și veți vedea cum acel gest se multiplică. În drumul vostru veți descoperi oameni minunați (voluntari, donatori, profesioniști) care vă vor sprijini și vă vor arăta că împreună puteți face cu adevărat diferența.
Și nu uitați: tot ceea ce faceți cu iubire și credință se întoarce în sufletul vostru ca o binecuvântare. Fiecare acțiune bună pe care o faceți nu doar că schimbă vieți, ci vă schimbă și pe voi în cel mai frumos mod posibil.

A.B: Vă mulţumesc în numele cititorilor „Salut, Sighet!” şi vă asigur de toată determinarea mea pentru ca povestea lui Alexandru să vorbească lumii atât dintre coperţile unei cărţi, cât şi de pe scena teatrelor.

Andreea BIRO
Sighetu Marmaţiei, Septembrie, 2025

Andreea Biro (A.B.): Adriana Trandafir la Sighet! Este incredibil, să ştiţi! E o bucurie imensă şi o onoare, în primul rând pentru că am avut din nou şansa de a vă vedea pe scenă şi pe urmă că aţi acceptat să avem acest dialog, pentru sigheteni. Sunteţi pentru prima dată la noi în oraş?
Adriana Trandafir (A.T.): Nu. Am venit la Sighet pentru prima oară cu ceva timp în urmă, uite aşa, m-am urcat într-un tren şi am zis că trebuie să merg să văd cu ochii mei acel loc… acel loc unde, de sub pământ, suflete şi inimi încă lăcrimează, oase frânte încă vorbesc, încă ţipă, încă îşi strigă libertatea şi luptă pentru adevăr! Şi am fost extrem de impresionată, pentru că una e să ţi se spună, să ţi se povestească, să citeşti, să-ţi imaginezi, alta e să respiri suferinţa lor – acolo. Nici nu-mi venea să calc, simţeam că mă doare. Am fost atât de marcată de lista artiştilor care au trecut prin Sighet! Am fost profund impresionată de şirul copleşitor de nume mari, uriaşe, ale teatrului şi filmului românesc; într-atât încât la întoarcere, m-am şi dus la domnul Constantin Codrescu să stau de vorbă cu dumnealui. Am vorbit, chiar cu o săptămână înainte de a-şi lua zborul către toţi eroii care au trecut prin Sighet – şi pesemne că acum s-au reîntâlnit cu toţii, sunt împreună şi pun ei ceva minunat la cale. Mi-a explicat, mi-a spus (aflasem şi de la Leopoldina Bălănuţă, profesoara şi mentorul meu, de la părinţii mei, care mi-au istorisit multe, precum şi de la un fost deţinut politic, care făcuse Aiudul şi care s-a întors după 17 ani şi a putut să se bucure de libertate, atât cât şi-a sau i s-a permis să se bucure de libertate) şi am înţeles că Sighet are o rezonanţă extraordinară. Nu socio-politic! Ci prin ceea ce eu consider că este sfânt în zona asta, anume lupta pentru libertate – lupta celor care au ales să facă tot posibilul pentru ca noi să gustăm, să ne înfruptăm din libertate. Acum… dacă noi nu mai ştim ce să facem cu ea, nu este vina lor, este în totalitate vina noastră!

A.B: Cum vedeţi situaţia culturii din România, în general, iar pe cea din oraşele mici în particular?
A.T: E greu. Azi, poate mai mult ca oricând. Trebuie să recunoaştem că sunteţi tare departe de noi… iar asta îngreunează lucrurile. Însă teatrul românesc, teatrul ca lume, nu o să moară niciodată, indiferent cât de tulburi ar fi vremurile; nu o să moară pentru că are nişte rădăcini atât de adânci, încât nici un război, nici o confruntare socială, nici o situaţie politică nu îl poate doborî! Îmi spun mulţi Doamnă, mai e generaţia Dumneavoastră şi apoi s-a terminat! Nimic mai fals! Nu s-a terminat! Eu am studenţi atât de valoroşi, copii (pentru că am o şcoală de teatru pentru copii) atât de talentaţi, înzestraţi, dăruiţi, înnobilaţi de Dumnezeu cu har şi cu o minte de laser, încât sunt sigură că ţara asta va încăpea pe mâini bune, cultural vorbind. În orice loc am fost, în orice turneu, în ţară, sau în lume, nu mi s-a întâmplat să mi se spună Nu m-a prins, nu m-a interesat şi nici nu cred c-o să mă intereseze vreodată ce aveţi voi se spus pe scenă.

A.B: Cum aţi defini menirea artistului Adriana Trandafir?
A.T: Eu m-am format şi am evoluat în generaţia de graniţă. Deci probabil echilibrul şi conservarea legăturii: s-a spus despre mine că am fost cea mai tânără dintre cei bătrâni şi cea mai bătrână dintre cei tineri. Consider că Dumnezeu m-a iubit şi mă iubeşte enorm de mult, de vreme ce mi-a permis să stau alături, să-i privesc, să-mi fie profesori nişte zei! Să joc alături de ei! Îmi amintesc când, de la ţară, îi ascultam la radio ori îi priveam la televizor, nu pricepeam unde, cum încăpeau acolo atâtea voci, cum încape un film într-un ecran? Iar când am ajuns la facultate în 1975, când l-am văzut pe Amza Pelea intrând pe uşa Institutului, m-am lipit de perete! Pentru că nu-l vedeam pe profesorul Amza Pelea… ci pe Mihai Viteazu! Astfel, pentru mine, toţi profesorii mei – Octavian Cotescu, Leopoldina Bălănuţă, Dem Rădulescu, Marinuş Moraru, Amza  – toţi, toţi erau şi au rămas nişte zei. Nişte zei care, chiar în întunericul care ne înconjoară,  sunt faruri! Nu voi avea niciodată suficiente cuvinte, ori timp, să le mulţumesc pentru cât şi câte am învăţat privindu-i!

A.B: Cine v-a fost model şi mentor în familie?
A.T: Mama, măicuţa mea, dar şi bunica (am avut o bunică aşa, Moromete!); stătea pe prispă şi fuma – parcă o văd! – şi am întrebat-o într-o zi Ce e, maică mare, viaţa? Iar ea mi-a răspuns Ei, ce să fie? Iaca, un costum de haine: ne naştem goi şi murim îmbrăcaţi! Atât! Ce n-aş da să-i mai sărut mâinile măcar o singură dată…

A.B: A fost greu drumul? A fost abruptă poteca?
A.T: Când am venit eu de la ţară şi am dat admitere la facultate, intrând prima din prima, în condiţiile în care erau 876 de candidaţi pe 4-5 locuri –  şi, credeţi-mă, e relevant ce vă spun, nu o fac ca să mă laud! – mergeam în fiecare seară la spectacole; am prins cea mai bună, cea mai frumoasă perioadă a teatrului românesc, între 1975 şi 90! Greu? Nu, a fost superb! Şi de atunci tot lupt, tot cred, tot sper ca noi, românii, să avem drept carte de vizită cultura. Iar rădăcinile astea adânci nu se vor usca niciodată, nu au cum, pentru că sunt udate de lacrimile profesorilor mei, de sângele înaintaşilor noştri care au luptat pentru toate de care ne bucurăm azi.

A.B: Lupta despre care vorbiţi nu-mi este străină! Străbunicul meu, Protopop Greco-catolic, a fost întemniţat la Piteşti, iar fiziologia familiei mele s-a schimbat iremediabil după aceea. Fiece suntem azi, e şi pentru că el a ales să-şi păstreze verticalitatea, principiile, drumul! Pentru toţi cei ce i-au succedat. Personal, m-am simţit mereu profund legată de lumea scenei, aşa încât, din postura dascălului, fac teatru şcolar de limbă engleză…
A.T: O, superb! Vă aşteptăm la Bucureşti!

A.B: Mulţumim de invitaţie, am fi încântaţi să o putem onora! Aşa cum spuneaţi, copiii sunt minunaţi! Şi merită toate eforturile noastre.
A.T: Da, dar vedeţi ce se întâmplă? Tot mai puţin sunt ascultaţi, tot mai puţină încredere se depozitează în ei! Pentru că, poate, nu sunt perfecţi. Pentru că greşesc. Eu… mereu mi-am recunoscut greşelile! Am făcut greşeli. Şi o să mai fac! Pentru că important nu e ce ţi se întâmplă, important e ce înveţi din ce ţi s-a întâmplat! Profesoara mea Leopoldina avea o vorbă: un artist adevărat este ca o oglindă; dacă cineva dă cu piatra şi oglinda se sparge în mii de cioburi, iar tu iei un ciob, unul singur, unu!  tot tu eşti! Aşa simt şi eu. Şi chiar dacă nu aş îndrăzni vreodată să mă compar cu monştrii sacri care m-au format, sper să-mi fi pus amprenta pe studenţii mei. Diriginta mea din liceu a împlinit ieri 90 de ani…

A.B: Ce vârstă frumoasă! La mulţi ani binecuvântaţi!
A.T: … eu acum organizez întâlnirea de 50 de ani de la absolvirea liceului şi abia aştept să mă revăd cu toţi… care mai sunt, că din păcate, au plecat mulţi la cele veşnice, şi-au luat zborul. Se moare atât de des, se moare atât de rapid, nici nu observi şi oamenii au şi plecat de lângă tine! Şi realizezi că ai fi vrut să mai ai timp, să le poţi spune cât i-ai iubit, cât i-ai apreciat. Iar eu asta vreau acum, să le spun celor ce sunt, cât îi preţuiesc – nu mai vreau să mă mai fac vinovată de păcatul tăcerii!

A.B: Bunicul meu, un suflet de artist care mi-a modelat personalitatea, principiile  care mă călăuzesc, spunea că singurele greşeli pe care nu le mai poţi răscumpăra sunt cele săvârşite faţă  de cei ce nu mai sunt. Pentru că nu mai poţi să te întorci, să ceri iertare… nu mai e cui!
A.T: Înţelept!

A.B: Mi-aş dori să avem teatru la Sighet în fiecare lună! Nu ştiu dacă e posibil, în contextul acesta complicat. Ştiu însă un lucru: toţi colaboratorii asociaţiei Cultura Gratia Urbis, toţi artiştii pe care noi, ori alţi actanţi culturali din zona privată, am reuşit să-i aducem aici, acasă, au fost impresionaţi de public. Acest public însetat, schilodit de lipsuri, dar care aplaudă în picioare minute în şir!
A.T: Pe bună dreptate! Chiar dacă nu sunt condiţii ideale, chiar dacă sala nu e adecvată pentru teatru, ne bucurăm enorm că am venit şi că am jucat aici; pentru ceea ce am citit în privirile oamenilor,  pentru căldura lor sinceră.

A.B: Mi-aduc aminte, în 1983 sau ‘84, v-am văzut pentru prima dată pe scenă în rolul Mariei din „Arta conversaţiei”. Am rezonat atunci, din raţiuni  extrem de personale, cu fetişcana care spunea, apăsat, uşor zeflemist, cu siguranţă în mod rebel,  mon demi-frère. E o amintire luminoasă cu mama, care „şi-a luat zborul”, cum atât de frumos v-aţi exprimat, cu ceva timp în urmă.  Sunt prea puţine cuvinte în lumea asta ca să exprim ce a însemnat azi să vă am aici, să împărtăşim gânduri, nostalgii, dar şi speranţe!
A.T: Eu sunt … uşor altfel, în perioada asta, pentru că peste câteva zile urmează să devin bunică. Am recunoscut tot timpul că nu am fost copilul ideal, poate nici soţia, prietena sau soacra ideală, dar îmi doresc să fiu o bunică ideală! Pentru că unul dintre neajunsurile cele mai grave este că această generaţie, care are muuult mai multă nevoie de iubire decât noi, decât am avut noi, întrucât problemele din jurul lor sunt severe, complexe, această generaţie spuneam, nu mai are bunici! Bunicii nu mai au rolul de atunci… Şi nici nu mai sunt bunici în faţa porţilor acum. Mai grav, copiii aceştia parcă nici părinţi nu mai au: părinţii aleargă după muncă mereu, să aibă cei mici de toate – să-i ducă în străinătate, să le cumpere tot!

A.B: Da, părinţii oferă lucruri, dar prea puţin mai oferă timpul lor copiilor.
A.T: Iar copiii nu au nevoie de lucruri scumpe, au nevoie de timpul, atenţia şi iubirea lor. De încredere. Dar, după cum vedem, şi societatea actuală ne uşuieşte de peste tot, de nu mai reuşim să ne bucurăm de nimic!

A.B: Şi poate timp de calitate alături de copii ar putea, ar trebui să însemne timp cu mama şi tata, sau cu bunicii la teatru…
A.T: Cu siguranţă şi asta. Mi-aduc aminte când am dus-o prima oară pe fiica mea  să mă vadă într-o comedie la teatru; am întrebat-o la final dacă şi ce i-a plăcut. „Da, mi-a plăcut! Mi-a plăcut că oamenii râdeau şi cu palmele”. Asta am simţit şi din partea publicului sighetean azi: în aplauzele lor era râsul, bucuria, aprecierea lor faţă de arta noastră!

A.B: Adriana Trandafir, aplauzele noastre vă vor însoţi, iubirea şi aprecierea noastră de asemenea. Sper să ne revedem curând! Mult succes în tot ceea ce întreprindeţi, în fiecare rol – de mamă, de bunică, de actor, de profesor şi mentor!

Andreea BIRO

Notă: materialul a fost realizat prin transcrierea unui interviu înregistrat audio, pe 13 mai, 2025, după spectacolul „Iar vine barza?”.

Totul a început într-o marți. 

De unde știu? Păi, de fapt nu știu! Dar mirosea ca o marți, se auzea ca o marți… aș putea chiar să vă păcălesc, spunând că arăta ca o marți – dar sunt un cățel onest: nu aveam cum s-o știu pe asta, pentru că încă nu vedeam nimic!

Și de fapt nici nu era marți! Am aflat mai târziu.

Era luni. 10 iunie. Ziua în care am respirat pentru prima oară aerul acestei lumi care avea să mă înalțe și  să mă azvârle, să mă dezamăgească până la limita disperării – pentru ca mai apoi, printr-un miracol, să mă salveze. (Biro, A., Blue – manuscris)

Blue. Un suflet. Abandonat. Salvat. Renăscut. Devenit erou!

Ca s-o spun pe cea dreaptă, pentru mine chiar a început într-o marţi: 10 septembrie, 2024 – ziua în care m-a sunat buna mea prietenă Elvira Poienar, spunându-mi că intenţonează să pornească o campanie de conştientizare în şcoli, pe tema abandonului animalelor, care a căpătat, trebuie să o recunoaştem, proporţii catastrofice în oraşul nostru.

Urma să facă acest demers de mână cu Blue, un căţeluş salvat alături de surorile sale dintr-un tomberon, unde fuseseră lăsaţi pur şi simplu să moară…

I-am sugerat, mai în glumă, mai în serios, să-l promoveze pe micuţ la rangul de Ambasador al cauzei fraţilor săi, câini sau pisici, care suferă o soartă crudă, pe străzi, în adăposturi subdimensionate, flămânzi, înfriguraţi, terifiaţi şi singuri.

Ideea a … prins! Până să ne dezmeticim bine, eram deja în centrul unei campanii cu ambiţii mari, care a luat, mai întâi, forma unei piese de teatru. Piesa originală Blue urmează să reprezinte comunitatea şcolară sigheteană la festivalul naţional de artă dramatică în limba engleză “Come with us to Dramaland”.

Actorii – elevi ai Liceului Teoretic Leőwey Klára din Sighetu Marmaţiei, membri ai clubului şcolar Arts Club L.K, s-au implicat 100%, dovedind cu prisosinţă zicala copiii nu obosesc niciodată!

Textul, profund emoţional, reprezintă o provocare pentru nişte tineri de 12-13 ani, întrucât ei trebuie să îmbrace straiele unor căţei, ori ale salvatorilor lor; să gestioneze stări vecine cu durerea surdă, dar şi cu exuberanţa, ori biruinţa! În acelaşi timp, realismul acut al situaţiilor, faptul că personajele spun, cu subiect şi predicat, adevăruri cumplite, vine să completeze un tablou de ale cărui personaje (elevii) sunt, ca profesor, extrem de mândră!

O altă parte a proiectului Ambassador Blue o reprezintă o carte pentru copii, al cărei text a fost deja finalizat şi predat artistului grafic, buna mea prietenă şi neobosita mea colaboratoare, încă din zorii aventurii Cultura Gratia Urbis, Imola Şerban. Ulterior, lucrarea îşi va urma drumul spre tipar şi sperăm ca, la toamnă, să  putem invita publicul sighetean ca „martor” al lansării.

Înainte de asta însă, vor urma câteva reprezentaţii ale piesei de teatru aici, acasă, întrucât ideea de la care am pornit, cum spuneam, într-o marţi, a fost aceea a conştientizării concetăţenilor noştri, înainte de toate, asupra unor realităţi… mai puţin plăcute, pe care alegem să le trecem cu vederea.

Asta pentru populaţia şcolară în special. Pentru părinţi, bunici, într-un cuvânt, pentru adulţii care, alături de noi, au responsabilitatea uriaşă de a forma tinerii de azi, pregătim cel puţin o conferinţă – deşi poate termenul sună prea pretenţios! – întâlniri cu medici veterinari şi voluntari, dar şi cu reprezentanţi ai legii, care să explice pe înţelesul tuturor care sunt responsabilităţile proprietarilor de animale de companie, precum şi ce prevederi există pentru nerespectarea lor. Vom încerca de asemenea să chemăm, încă odată, autorităţile la aceeaşi masă cu voluntarii, în încercarea de a netezii opiniile contondente şi orgoliile absurde care, în prezent, împiedică soluţionarea inteligentă şi pe termen lung a problemei animalelor abandonate.

Nu în ultim rând, am început demersurile transformării conceptului Ambassador Blue într-un brand; ne vom adresa OSIM pentru a înregistra marca Blue şi, desigur, toate fondurile obţinute vor fi direcţionate către ajutorarea animalelor aflate în suferinţă.

Unde ne vor duce toate astea, rămâne de văzut! Cert este că ni s-a dovedit – dacă mai era nevoie – că tinerii, copiii zilelor noastre reprezintă o inepuizabilă sursă de inspiraţie, de energie pozitivă; pentru că ei nu cunosc cuvântul imposibil! Cu ei alături putem deveni o societate , o comunitate mai responsabilă, mai empatică, mai ancorată într-un prezent plin de provocări de tot soiul.

Andreea Biro
Preşedinte Cultura Gratia Urbis

L-am cunoscut pe omul  István – Ștefan Hegedűs în urmă cu aproape 20 de ani, când am devenit profesoara şi diriginta fiului său. Pe artist, pe de altă parte, cred că l-am ştiut dintotdeauna – desigur, acel totdeauna al nostru, al trecătorilor vremelnici prin lume, care se raportează la timpul omenesc limitat.
Artistul mărturiseşte că pictează de 50 de ani, ori… eu atâţia am cu totul! Înţelegeţi, deci, cum am ajuns să folosesc formula dintotdeauna!
Ceea ce frapează din prima clipă la cel pe care prietenii şi familia îl numesc, cu afecţiune, Pityu este aura! Un soi de blândeţe senină care radiază concentric în jurul său, superioritatea marcată de modestie a celui care deţine o cunoaştere a firii inaccesibilă muritorului de rând.
Drumurile noastre s-au tot intersectat, în timp, şi iată că acum a venit vremea să-i pun acele întrebări care stăteau acolo, atârnate precum poamele pârguite sub soarele unui octombrie leneş, aşteptându-şi rândul la cules.

Andreea Biro (A.B.): Mărturiseai într-o scurtă expunere biografică – pe care simt că ar trebui, poate, să o extindem într-o lucrare mai amplă! – că, la 13 ani, profesorul şi pictorul András Csaba, care în aceste zile a trecut la cele sfinte, lăsând un gol imens în inimile tuturor celor cărora le-a pus cărbunele, ori pensula în mână, te-a aşezat, pentru prima dată, dinaintea şevaletului. Ai bănuit măcar, atunci, că relaţia cu arta va fi atât de lungă şi prodigioasă?
István – Ștefan Hegedűs (I.H.): Nu am bănuit. Cred că am ştiut. Sunt lucruri în viaţă pe care nu le poţi evita, ele te reprezintă, sunt parte din tine. Un râu va curge mereu, neîntrerupt, atâta timp cât izvorul său nu a secat; nu se întreabă dacă asta e treaba sau menirea lui. Cred că aşa a fost şi în relaţia mea cu pictura.

A.B: Mentorul tău declarat a fost Dr. Kővesdi Páll, cu care ai interacţionat începând cu vârsta de 15 ani. Cum v-aţi cunoscut şi care a fost modul în care ţi-a influenţat parcursul artistic?
I.H: Soţia domnului Dr. Kővesdi Páll era vară dulce cu bunica mea, Medvecz Teréz, era avocat şi mare iubitor de artă. L-am cunoscut în 1966, când a venit la noi cu maşina sa Volkswagen „buburuză”; nu aveau copii, astfel că la fiecare doi ani îmi petreceam vara la ei, pe strada Izabélla, 8 din Budapesta, sau la casa de vacanţă de la Dunakeszi.
Văzând ce grafice făceam de mic, dar şi acuarelă – portretul bunicii, natură statică cu poţelan, vase de flori, bibelouri de prin casă – m-a încurajat să continui să pictez.

A.B: Ce te-a determinat să revii acasă, în Sighetul natal, după terminarea liceului la Baia Mare?
I.H: Am absolvit Liceul Metalurgic de la Baia Mare, continuând să pictez şi de-a lungul acelor ani. În 1978 am fost înrolat în armată (la grăniceri, la Sighet). Consider că a fost o pierdere de timp, fără haznă! Apoi a urmat Facultatea Politehnică din Timişoara. Nu mi-a plăcut însă să învăţ forţat ceva ce nu mă interesa; de mic mi-a plăcut libertatea. Aşa că m-am întors acasă şi m-am angajat la serviciul Aprovizionare din cadrul CIL (Combinatul pentru Industrializarea Lemnului). Am lucrat 33 de ani – CPL, SIGMOB, SIGSTRAT – dar niciodată nu am renunţat la pictură!

A.B: Mi-aduc aminte foarte clar momentul în care am luat contact cu inovaţia ta – pictura în ulei pe lemn. Resimt şi acum aceeaşi fascinaţie ca atunci pentru fiecare lucrare a ta realizată în acest mod inedit. Povesteşte-ne cum ai ajuns la asta!
I.H: Am primit, la un moment dat, de la prietenul meu, sculptorul Balázs Pista, un butoi din lemn de stejar, atacat de cari; voia să-l folosească drept lemn de foc, întrucât era deteriorat. Mi-a venit ideea să pictez pe doaga butoiului. Ştiţi vorba aia „îţi lipseşte o doagă”? Mie, cred că mai multe!

A.B: Participi de ani mulţi la tabăra anuală de pictură de la Vaja, Ungaria. Ce te animă să revii acolo în fiecare primăvară?
I.H: La Vaja merg neîntrerupt din 2007; dar am participat şi la taberele de la Deseşti sau Târgu Lăpuş. De ce revin mereu la Vaja? Cred că e vorba de atmosfera extreordinară din tabără şi de aprecierea arătată artei mele în mod constant.

A.B: Te invit să plonjăm în zona mai…  tehnică a artei tale! Sursele tale de inspiraţie, după propriile declaraţii, sunt Şcoala Băimăreană desigur, precum şi nume sonore ca Van Gogh, Rembrandt, Dali, sau Picasso. Cu ce ai rezonat în cazul fiecăruia?
I.H: E greu de spus, de… defalcat în felul acesta. În artă lucrurile nu stau aşa! Sursele mele sunt cele, sau cei enunţaţi mai sus, dar inspiraţia profundă aş zice că o reprezintă peisajele maramureşene absolut fantastice, precum şi obiectele străbunicilor mei, care au marcat lucrările mele de natură statică. O istorioară uşor anecdotică, dacă mi-e permis (una, însă, care pentru mine reprezintă, înainte de orice, o amintire duioasă şi o exemplificare a modului în care sursele de inspitaţie ale unui artist apar din te miri ce!): în bucătăria străbunicii mele existau nişte ştergare brodate de mână, de mâna ei!, cu personaje şi mesaj. Unul din ele reprezenta o femeie aşteptându-şi acasă bărbatul… turmentat, iar mesajul spunea cam aşa „Oricum ai să vii acasă. Eu te aştept cu o mâncare caldă şi un pat călduţ” – de aici ideea de a picta pe ştergar brodat.

A.B: A existat vreun moment în care să cochetezi cu renunţarea la pictură? A fost vreodată atât de greu încât să-ţi spui „gata, ajunge!” ?
I.H: Greu? Greu a fost tot timpul! Îmi amintesc că lunar mă suna telefonic Pali bácsi, întrebându-mă dacă pictez, dacă îmi place, încurajându-mă să nu renunţ nicicând!
Totuşi, ţineţi cont că eu trebuia să bat ţara după aprovizionare (materiale, lacuri, grunduri, vopseluri, carburanţi) pentru munca a 3500 de oameni care lucrau în trei schimburi.
Uneori, duceam câte o pictură, ca să mai… îndulcesc lucrurile pe unde mergeam: toţi aveau impresia că le-am cumpărat dintr-o galerie de artă! Nimeni nu voia să creadă că le-am pictat eu!
Dar de renunţat, nu! Nu s-a pus problema!

A.B: Care a fost clipa de cea mai înaltă încărcătură emoţională din cariera ta de pictor? Dar ca om?
I.H: Nu a fost o clipă, e mai degrabă un parcurs, atât ca pictor, cât şi ca om: încărcătura emoţională plenară mă duce cu gândul la actul artistic săvârşit în bucătăria străbunicilor mei, unde îmi aveam atelierul. Casa aceea mică, plină de dragoste, de fericire, faptul de a picta obiecte care le-au aparţinut.

A.B: Eu ştiu ca Dumnezeu te-a hărăzit pictor. Dacă însă ar fi avut alt plan în ce te priveşte, care crezi că ar fi putut fi acela?
I.H: Nu cred că este treaba mea să fac scenarii cu privire la planurile Domnului! Eu doar sper să pictez până când voi fi atât de bătrân, încăt să-mi tremure mâinile!

A.B: O ultimă întrebare: care ar fi… ingredientul fără de care nu ai fi putut trăi 50 de ani de viaţă ca artist?
I.H: Perseverenţa. Vă spuneam mai devreme că mă suna lunar mentorul meu. El ştia că nu e uşor! Că artistul poate fi tentat să zică stop. Dar hotărârea de a nu renunţa şi iubirea familiei, legătura cu străbunii, au făcut diferenţa.

Arta, ca şi viaţa, ori timpul, nu poate fi zăgăzuită! Ea îşi are drumul său, din cotidian în eternitate, din efemerul vieţii în veşnicia frumosului. Îţi dorim să fii mereu inspirat, să cauţi unicitatea la fel de asiduu ca şi până acum, să ne bucuri, să ne provoci, să ne inviţi şi inciţi să căutăm adevărul şi atingerea divină în pânzele tale!

Personal, îţi mulţumesc pentru oportunitate, pentru prietenie şi pentru energia ta, care mă obligă să depăşesc bariere la fiecare colaborare!

Andreea Biro
Sighetu Marmaţiei,
aprilie, 2025

Bogdan Alexandru Costache a început să studieze vioara la vârsta de 4 ani, ghidat de bunicul și tatăl său, muzicieni de renume în România, iar la vârsta de 7 ani își face debutul ca solist alături de Orchestra Filarmonicii Brașov. De la debutul său, a susținut constant recitaluri camerale și concerte în calitate de solist pe numeroase scene naționale și internaționale din Europa și Asia.
A fost distins cu premii la numeroase competiții naționale și internaționale, printre care: Marele Premiu și Premiul I la Concursul Internațional de Vioară ”Remember Enescu” (România), Premiul I la Concursul Internațional de vioară ”Monterosa Kawai” (Italia), Premiul I la Concursul Internațional de Interpretare „Paul Constantinescu”, finalist la Jeunesses International Music Competition, etc.
În 2011 a câștigat o bursă de studiu la celebra Royal Academy of Music din Londra, unde a studiat cu prestigiosul violonist român Remus Azoiței, iar în 2019 și-a finalizat studiile post universitare la Universitatea Transilvania din Brașov.
Deși este tânăr, cariera lui este remarcabilă. A condus Orchestra Internațională de Tineret ”CEI Youth Orchestra” și a fost concertmaestru și solist la filarmonica privată din Hamburg ”World Peace Philharmonic”, cât și a celebrei Philharmonie der Nationen, condusă de maestrul Justus Frantz.
Din 2012, Bogdan este dirijor al orchestrelor Opera Vox și Teatro d’Opera Italiana, cu care susține turnee naționale și internaționale în Europa și Asia, fiind singurul român ce afișează dubla postură de dirijor și solist violonist.
În prezent, cariera solistică a tânărului artist este în plină ascensiune fiind cotat printre cei mai buni tineri violoniști și dirijori români, cu prezențe constante și spectaculoase pe scenele de concert.
Bogdan Costache a fondat și conduce în prezent cvartetul „Fortissimi” cu care concertează atât în țară, cât și în străinătate. Printre cele mai inedite concerte se numără, „Marele Bal al Prinților și Prințeselor” din Monaco, „Expoziția Mondială” din Dubai și „Festivalul Cerbul de Aur”, Brașov.  (sursa: https://bogdancostache.com/biografie/)

Andreea Biro (A.B.): Ne-am cunoscut în urmă cu trei ani, când am avut pentru prima dată onoarea de a te avea oaspete la Sighet. M-au impresionat, din prima clipă, naturaleţea ta, personalitatea magnetică şi modestia ta. Unde se găseşte izvorul acestei minunate împletiri?
Bogdan Costache: Izvorul este pasiunea pentru muzică, bucuria inexplicabilă de a fi pe scenă în fața publicului, de a-i dărui experiențe de neuitat și este susținerea pe care o primesc constant de la cei cu care colaborez și în special, de la familia mea. Izvorăște din energia interioară care îmi oferă resurse nelimitate de a merge înainte pe drumul meu.

A.B: Vioara face parte din viaţa ta de la o vârstă foarte fragedă. Te-am văzut stăpânind-o, dar şi lăsându-te pradă ei – eraţi una, ca într-un dans ritualic complex, inaccesibil… „muritorilor de rând”. Vorbeşte-ne puţin despre ce înseamnă pentru omul Bogdan acele momente de virtuozitate care nouă, celor din public, ne înalţă efectiv spiritul!
Bogdan Costache: Avem o legătură aparte, profundă și de lungă durată, probabil provenită din alte vieți, insuflată sau nu de cei dragi mie… Cert este că a fost dragoste la prima vedere, inițial de formă și sunet, ca apoi să conștientizez ce aduce ea cu adevărat în viața mea. Chiar dacă această sintagmă este prezentă în viețile tuturor la un moment dat, cred că nimeni nu o poate defini concret, pentru că, de fapt, ea nu are nevoie de explicații, ci doar de emoție, puritate și simplitate, așa cum eu, un copil de numai 4 ani, am simțit când am primit în dar de la bunicul meu prima vioară, căreia nu i-am mai dat drumul de atunci. Nu am avut nevoie de cuvinte sau teorii convingătoare despre vioară, ci pur și simplu ne-am conectat, ne-am contopit într-o lume a profundului, frumosului și creației. Elemente care mă însoțesc și astăzi și care dau valoare actului artistic înălțător, așa cum îl percepe și îl trăiește publicul.

A.B: Mulţi dintre cei care au avut şansa de a te vedea şi mai ales asculta la Sighet mi-au mărturisit că nu s-au gândit vreodată că vor aplauda acasă un virtuoz de asemenea calibru, care a încântat publicul marilor scene ale lumii. Cum se face că ai ales să te întorci în ţară, de fiecare dată, în condiţiile în care atât de mulţi artişti români aleg calea străinătăţii?
Bogdan Costache: Mă copleșesc de bucurie aceste aprecieri și le sunt recunoscător tuturor pentru ele. Sighetul este casa mea, așa cum în fiecare oraș din țara asta mă simt acasă. Peste tot pe unde călătoresc port în mine rădăcinile acestei țări, educația și amprenta oamenilor care au contribuit la formarea mea. Iar muzica este și ea influențată de tradițiile și energia acestui popor. Mă simt bine pe oricare scenă din această lume, dar în țară mă simt valoros, pentru că îmi place să cred că prin ceea ce fac contribui la creșterea conștientizării beneficiilor pe care muzica clasică le aduce în evoluția noastră.

A.B: Strauss – Rieu – Bogdan Costache! Tradiţia unor înaintaşi celebri care au uimit o lume, dirijând orchestra cu vioara în mână. Cum ai ajuns să o îmbrăţişezi şi – mai ales – să o onorezi atât de frumos, tu fiind atât de tânăr?!
Bogdan Costache: Pe Andre Rieu îl admir și îl urmăresc de mic copil, de prin școala primară, când mama mi-a adus primul CD cu un concert de-al lui. El este dovada pură că a reușit să fie un promotor al muzicii clasice, un artist care a sfidat granițele muzicii clasice și a dus-o mai aproape de suflet, de oameni. Acum trei ani mi s-a oferit șansa de către managerul Operei Vox, Ioan Vrășmaș, care a crezut în capacitatea mea artistică, să îmbrățișez dubla ipostază de dirijor și solist violonist.
Asta se pare că este și misiunea mea, să fiu o sursă de inspirație la rândul meu, să atrag la concerte tot mai mult generațiile tinere și să perpetuez dragostea pentru frumos, pentru muzica clasică. Muzica este magie, singura formă de magie existentă, fără conotație mistică, care pătrunde dincolo de cuvinte și emoții, care aduce calm, bunătate și iubire în sufletele oamenilor. Așa îi văd eu pe spectatorii care pleacă de la concertele noastre cu acea aură de liniște, relaxare și fericire.  Mă bucur că am avut ocazia să concertez încă de tânăr pe scene din întreaga lume; pentru mine nu există satisfacție mai mare decât ceea a publicului care-mi răsplătește actul artistic prin deschiderea către a se dezvolta pe ei înșiși.

A.B: A existat vreun moment în care să te îndoieşti de calea pe care ai ales-o? În care să fi fost atât de greu, încât să te gândeşti să renunţi?
Bogdan Costache: Drumul unui artist este lung și complex, sunt foarte mulți factori decisivi care stau în spatele evoluției. Din fericire am avut lângă mine oamenii care au știut cum să mă susțină chiar și în momentele mai puțin strălucite. Acești oameni sunt familia mea, oamenii care întotdeauna au rămas alături de mine, mai presus de orice. Nu pot decât să le fiu recunoscător părinților și bunicilor pentru toate sacrificiile și pentru iubirea necondiționată pe care mi-a oferit-o, fiecare în felul lui.

A.B: Ce face tânărul Bogdan atunci când nu are vioara în mână? Care sunt pasiunile tale şi cât timp reuşeşti să le dedici?
Bogdan Costache: Ador să călătoresc și să petrec timp cu familia mea. Pot spune că sunt o fire sportivă, de mic copil susțin înfocat o echipă de fotbal și joc foarte des tenis. Timpul este prețios și există o prioritate pentru muzică întâi de toate, fiindcă viața mea este muzică, mereu cânt și întotdeauna caut să descopăr și să învăț lucruri noi în muzică, însă încerc pe cât posibil să-mi ofer timp pentru a-mi bucura sufletul cu alte mici pasiuni.

A.B: Să vorbim puţin despre viitorul imediat! Mai e puţin până la debutul turneului Trei Tenori Italieni 2025, care pe 15 martie revine la Sighet. Ce poţi să ne spui despre ceea ce, împreună cu oamenii minunaţi de la Opera Vox, ne-aţi pregătit?
Bogdan Costache: Este un regal italian pe care vi-l propunem, un omagiu adus celor 3 mari tenori Pavarotti, Domingo și Carreras. Voi avea alături de mine 3 soliști italieni de excepție care sunt convins că vor cuceri publicul și bineînțeles minunații mei colegi din orchestra și baletul Operei Vox cu care vă vom încânta și bucura sufletul. Repertoriul va include arii de operă, valsuri și numeroase surprize muzicale cu vioara pe care vă invit în număr cât mai mare să le ascultați în premieră la Sighet.

A.B: Unde te vezi peste 10-15 ani?
Bogdan Costache: Mă văd făcând ceea ce iubesc, cântând, bucurând inimile celor de azi și noilor generații care vor urma, de peste tot în lume. Chiar la Sighet să ne revedem și să celebrăm 10 ani de concerte neîntrerupte!  De asta iubesc această meserie, fiindcă îți oferă posibilitatea să călătorești peste tot și să lași puțin din tine în fiecare zonă și om pe care-l întâlnești în drumul tău. Îmi doresc să fiu un artist călător, să colind toată lumea cu vioara în mână și prin muzica mea să ofer tuturor emoții unice, stări de bine și zâmbete pe buze.

A.B: Ce impresie ţi-a lăsat publicul din Sighet? – un oraş cu o istorie de şapte secole, care se zbate să-şi păstreze identitatea în prezentul acesta tulbure.
Bogdan Costache: Am fost primiți de fiecare dată călduros, iar entuziasmul pentru participarea la concerte este minunat. În ciuda vremurilor tulburi, există și oameni deosebiți așa cum ești tu, care nu se lasă doborâți de dificultăți și piedici, ci reușesc să creeze evenimente absolut remarcabile pentru comunitate. Unui astfel de public doritor si primitor nu ai cum să nu-i oferi măcar o bucățică de cultură, pentru că asta îi inspiră în progresul lor și contribuie pregnant la creșterea pe mai departe de mici tineri artiști. Tot ce aduce emoție constructivă și motivațională ajută la dezvoltare, așa că promovarea muzicii clasice sau muzicii de calitate, care asta aduce, ar fi una dintre soluțiile pentru recăpătarea identității acestei țări.

A.B: Care sunt, în opinia ta, provocările acestor vremuri, în ceea ce priveşte promovarea culturii autentice, într-un stat care o plasează mai degrabă la note de subsol?
Bogdan Costache: Am pierdut tot mai mult din valori, din credință, din modele, totul pare să fi căpătat note superficiale și ne-am pierdut autenticitatea. Totul este pe repede înainte, astăzi liceul, mâine facultatea, apoi un job, și incertitudinea pensiei…am uitat să ne bucurăm de micile detalii, de gesturi mici, de simplitate și bunătate. Lumea în care trăim se schimbă pe zi ce trece și dacă nu ținem pasul cu ce este în trend, devenim cumva outsideri, iar pentru asta trebuie să găsim un echilibru între vechi și nou, să ne alimentăm constant cu doze de optimism și să lucrăm la noi înșine pentru a fi primii care producem micile schimbări în bine. Cultura autentică trebuie păstrată și asta ne revine nouă, celor mai tineri care prin respectul și dedicația totală putem duce mai departe pasiunea pentru creație, pentru muzică, frumos și autenticitate. 

A.B: Un gând de final pentru publicul care vă aşteaptă să ne încântaţi peste doar o lună!
Bogdan Costache: Revenim cu mult entuziasm la Sighet și îmi doresc să ne fiți alături în număr cât mai mare. Împreună vom trăi o seară de martie memorabilă. Vă trimit tuturor în zbor o mare îmbrățișare!

A.B: În numele sighetenilor, al asociaţiei Cultura Gratia Urbis pe care o reprezint, al meu personal, desigur,  îţi mulţumesc pentru disponibilitatea de a sta de vorbă cu noi!

                                                                         Andreea Biro,
                                                      Preşedinte Cultura Gratia Urbis

Asociaţia Cultura Gratia Urbis are onoarea de a vă invita să participaţi la vernisajul expoziţiei de fotografie Între cer şi pământ (expun artiștii vizuali Szeremi Julia și Dragoș Georgescu), vineri 30 august 2024, ora 15:00, la sala Regina Maria a Centrului Cultural Pastoral „Sfântul Iosif Mărturisitorul” din Sighetu Marmaţiei. În cadrul evenimentului veţi avea plăcerea de a asculta câteva piese clasice, în interpretarea talentatei noastre concitadine Mercédesz Szlivka, studentă la belcanto, în Cluj Napoca.

Atmosfera va fi înnobilată de vinurile cramei AFI şi alte mici surprize delicioase!

Despre artişti, în câteva cuvinte:

Dragoș Georgescu – fotograf
Distincţii: A.Fiap (Artist du Fédération Internationale de l’Art Photographique)

„Nu mă consider un artist, mai degrabă un fotograf de memorii. Particip la saloane de fotografie naţionale şi internaţionale, nu pentru laude şi premii, ci pentru a primi feedback constructiv cu privire la lucrările mele, pentru a înţelege unde excelez şi unde se pot aduce îmbunătăţiri. Mă străduiesc constant să evoluez.
Lucrările mele au fost prezentate în multe ţări din întreaga lume, atât în cadrul unor expoziţii personale, cât şi colective”

Szeremi Julia – artist plastic
„Ador să creez! Lucrez cu pasteluri, cărbune, culori acrilice şi ulei, punând în valoare culoare, texturi şi impact emoţional în peisajele mele. Am experimentat de asemenea cu modelajul şi sculptura în săpun. Am avut câteva expoziţii în oraşul natal, împreună cu alţi tineri artişti.
Am creat lucrări pentru diverse specificaţii ale clienţilor, picturi, schiţe, desen abstract, logo-uri şi numeroase decoraţiuni interioare. Ca fotograf, m-am specializat în tehnici ale macro fotografiei, pentru a scoate la iveală aspecte ascunse ale universului pe care îl iubesc.”

Vă aşteptăm să vă bucuraţi de o după amiază deosebită pentru minte şi suflet!

Andreea Biro
Fondator Asociația Cultura Gratia Urbis