Când am scris despre cartea Tatianei Niculescu, „Seducătorul domn Nae”, am amintit și următoarele (mă citez-fără ghilimele – ṣi citez din cartea doamnei Niculescu folosind cuvenitele ghilimele):

Profesorul și-a întrebat odată studenţii despre ce să le vorbească la următorul curs de metafizică. „Cioran îi sugerase să vorbească despre plictiseală. Nae a ţinut „cu nemaipomenită virtuozitate o lecţie despre plictiseală, în cadrul cursului dedicat misticii ṣi transcendenţei. Cu altă ocazie, tot la sugestia lui Cioran, improvizase un curs despre îngeri″. Tot „Despre îngeri″ are și Andrei Pleșu o carte.

Revin acum la comentariul pe care vreau să-l fac despre cartea „Despre îngeri” a lui Andrei Pleșu, carte pe care am recitit-o acum, după vreo douăzeci de ani.

Mesajul autorului e clar. Suntem invitaţi insistent să renunţăm la gândirea binară, la a categorisi lucrurile și fenomenele din jurul nostru în doar două posibilităţi: dacă nu e aṣa, e în celălalt fel. Altfel nu se poate.

Nu… E ceva mai complicat de-atât… În capitolul „Farmecul lumilor intermediare”, Andrei Pleșu scrie: „Una dintre ideile care îmi sînt foarte antipatice e dihotomia, prestigiul gîndirii bi­nare, înclinaţia de a defini lumea în alb-negru. Mo­dul acesta de a gîndi e sursa cea mai la îndemînă a generalizărilor de bodegă. Cînd aud vorbindu-se de „materie-spirit”, „corp-suflet”, „bine-rău” simt cum bogăţia lumii pălește”.

După cel de-al șaptelea conciliu ecumenic de la Niceea din anul 787, se admitea „„reprezentabilitatea” îngerilor ca derivînd din faptul că ei nu sînt spirite cu totul netrupeşti. Teza radicalei necorporalităţi a îngerilor s-a impus însă în cele din urmă, cu autoritate de dogmă”.

Andrei Pleșu îṣi exprimă punctul de vedere despre „teza radicală a necorporabilităţii îngerilor”: „Tre­buie să vă mărturisesc că, urmărind această dispu­tă, simt iarăşi adierea nefastă a dihotomiilor. Avem, într-o parte, lumea corporalităţii, a materiei compac­te, şi, în partea cealaltă, lumea spiritului pur. Tot ce există trebuie să se situeze ori colo, ori dincolo. Şi dacă realul e mai complicat? Dacă există lumi în care asemenea diviziuni devin arbitrare?″.

E folosită argumentaţia Sfântului Toma pentru a înţelege că atât corporalul cât ṣi necorporalul sunt niṣte necesităţi create de unicul Dumnezeu. „…spune sfîntul Toma, nu se poate ca între desăvîrşirile lumii create să nu existe şi aceea a necorporalităţii, care să imite, aşa cum omul nu o poate face, necorporalitatea lui Dumnezeu″.

Mai concret, autorul afirmă că  „Avem nevoie în schema ierarhică a cosmosului de o treaptă a fiinţelor create şi necorporale. Îngerii se potrivesc perfect pentru a ocupa acest loc vacant, în măsura în care sînt creaţi şi necorporali. Ei sînt punctul cel mai înalt al lumii create în mă­sura în care imită calitatea de a fi fără corp a lui Dum­nezeu″.

Toma d’Aquino argumentează altfel necesitatea existenţei îngerilor. „El nu spune: îngerii există pentru că îi avem pomeniţi în textele sacre. El nu spune: îngerii există pentru că i-am văzut. El spu­ne: îngerii există pentru că există ordine”.

Cartea domnului Pleșu are – pe alocuri –  și note uṣor relaxante. De pildă, Clement din Alexandria categorisea îngerii ca fiind „de dreapta” sau „ de stânga”: „îngerii de dreapta se ocupă de sufletele ce­lor care s-au îndreptat prin pocăinţă, în vreme ce îngerii de stînga se ocupă, pedepsitor, de cei păcă­toşi, pe care îi aşteaptă iadul. Cum vedeţi, îngerilor de stânga le revine the dirtyjob, administrarea sufle­telor împietrite. S-ar zice că stânga se simte dintotdeauna bine, atît în cer cît şi pe pămînt, în postura „sinistră” a judecătorului…”

Din întregul text al cărţii reiese argumentul logic al necesităţii existenţei îngerilor.

„Preferăm varianta mămoasă, infantilizantă, a unei creaturi care are ca sarcină zilnică să ne scutească de necazuri. Scripturile nu promit nicăieri aşa ceva. Îngerul îl scapă pe Petru, dar nu pe Iacob, celălalt apostol oropsit. Pe Muntele Măslinilor, un înger apa­re lîngă Iisus, ca să-L întărească (Luca 22, 43). Nici un înger nu-L asistă pe Golgota”.

Dar „îngerul nu suspendă legile naturii, nu cultivă miracolul, nu se distinge prin performanţă „acrobatică”. Spre a te salva de la înec, el îţi salvează barca, dar nu te face, asemenea Mîntuitorului, să mergi pe apă. Protecţia angeli­că nu furnizează soluţii spectaculos implauzibile, ci o benefică adăpostire de rele, o garan­ţie de refugiu”.

Există – zice Andrei Pleṣu –  reticenţa omului „raţional” ṣi „ateu” de a accepta existenţa îngerilor, pentru că omul „nu crede în ordine, sau are despre ordine o imagi­ne inconsecventă. Prin contrast, omul tradiţional abor­dează cu o ameţitoare îndrăzneală problema inevidenţei, a nevăzutului şi a inclasabilului, preferind să forţeze înţelegerea, să sistematizeze provocator ceea ce noi, astăzi, expediem în chip primitiv la rubrica „norocului”.”

Ar fi poate cazul să gândim mai profund la ce spunea Toma d’Aquino: „Cele mişcătoare şi schimbătoare sînt mişcate şi ordonate de cele nemiş­cate şi neschimbătoare”. Sunt sigur c-am înţelege lumea mult mai aproape de marele ei adevăr…

Autorul spune – citându-l pe Etienne Souriau – că „separăm orbeşte „ceea ce este” de „ceea ce nu este”. Rezultatul e dezastruos”. Continuă, mai departe, punându-și întrebări pe care ni le punem și (unii dintre) noi.  „Cît de „reală” e o presimţire? Sau e reală doar atunci cînd se adevereş­te? Exis­ta în blocul de marmoră, cum pretindea Michelangelo, corpul statuii pe care urma să o facă?”.

În „Despre îngeri” se mai ridică o problemă, a acelui ceva care se cheamă „prezenţă”. Evident că nu mă refer la prezenţa de netăgăduit, cea fizică. E vorba de acea „prezenţă” care are „un statut ontologic aparte. Un prie­ten sau un maestru spiritual dispărut pot fi mai pre­zenţi, pentru mine, decît cei mai vii dintre cei vii. Sîntem înconjuraţi de inşi a căror „existenţă” nu poa­te fi pusă la îndoială, dar care sînt eminamente ab­senţi, nuli, incapabili să iasă din statistică pentru a deveni persoane”.

Andrei Pleṣu ne spune toate astea ca să vedem „ce babi­lonie se ascunde dincolo de aparentul „subînţeles” al „existenţei”.” Suntem invitaţi ca „de-acum încolo să vă gîndiţi de o sută de ori înainte de a afirma despre ceva că există sau că nu există, că e „real” sau „închipuit”.”

Fiecare înţelege această carte aṣa cum vrea, aṣa cum poate. E abordat aici un domeniu în care – zice autorul –  „originalitatea e primejdioasă”. Dar, tot Andrei Ple”u spune că nu ṣi-a „impus prudenţe parohiale” ṣi a „evitat, pe cât posibil, crisparea confesională”.

O carte pe care o recomand. „Reflecţia de­spre îngeri poate fi, vă asigur, o bună terapeutică pentru combaterea mediocrităţii intelectuale de a că­rei ameninţare nu scapă nimeni (Andrei Pleṣu)”.

                                                                                                Horia Picu

Unii sunt morți mai devreme decât atunci când mor (!) și unii niciodată, funcție de raportul lor cu viața, față de viață, în «petrecerea ei», iar alții «la termen». Torționarii, criminalii, erau morți înainte de a se stinge, sentința ce o vor primi la dreapta Judecată; erau însă morți și în percepție umană, în viețuirea lor ticăloasă. Cei uciși pe la Canal sau în alte închisori și locuri de caznă, se află într-o «vietate nestinsă» într-un mare și extins mormânt, multe mii de oameni, într-o «groapă comună», uriașă, distribuită pe întrega suprafață a țării, pe lângă acele locații de chin și suferință, cu tratament, muncă și înfometare ucigătoare. În ținuturile dobrogene se află cele mai multe zăcăminte, la saturație de rămășițe umane, cea mai bogată zonă din țară în aceste «relicve», fără semne de prezența lor sub glie, de multe ori fiind evidențiate doar prin denivelări de teren, în ascundere și necunoaștere totală; «respectul» morților! Ei sunt martirii, eroii neamului nostru, care s-au stins pentru apărarea credinței, a sentimentului național și a demnității umane, dar rămân în veșnica pomenire, deci «nu sunt morți». Parcă s-ar fi produs în acele zone epidemii de holeră, de ciumă; poate pentru aceea apar azi și lozincile cu «ciuma roșie», prin compararea realităților de atunci și de mai apoi, cu diferențele și asemănările lor! Pe oricine l-ar prinde fiori trecând pe acolo, ziua sau noaptea, prin pustiul fostelor lagăre de pe Canal, fiind cunoscute și știute «măcelurile» ce s-au produs în cei 5 ani de teroare, de munci forțate, de schingiuiri, ca și în multe alte locuri. S-ar putea să se «audă», să se «simtă geamătul» celor uciși, distribuiți la grămadă prin malurile gropilor, pe fundul ecluzelor încă neterminate, sau pe sub betoane, ori prin cine știe ce alte locații în care s-au practicat schingiuirile, uciderile, să se audă strigătele de îmfometare și sete, vaierul și poate ultimul suflu de viață al condamnaților care condamnă. Semnificative pentru acestea sunt versurile poetului basarabean, Andrei Ciurunga, fost deținut politic, numit și poet al Canalului:

«Aici am ars și-am sângerat cu anii,/ aici am rupt cu dinții din țărână/ și-aici ne-am cununat cu bolovanii,/ câte-un picior uitat sau câte-o mână». .. «Aprinși sub biciul vântului fierbinte,/ bolnavi și goi în ger și pe ninsoare,/ am presărat cu mii de oseminte,/ meleagul dintre Dunăre și Mare».

Se spune că au fost 72 de lagăre de muncă de exterminare pentru foștii deținuti politici, dintre care 14 pe traseul Canalului, între Cernavodă și Capul Midia (Cap Terminus), multe altele pe de lături, în rezervă și peste 500 de alte locații de detenție pe tot cuprinsul țării. Dacă tot suntem criticați azi pentru lipsa infrastructurii, în acest domeniu al terorii, «infrastructura» de atunci ne situa pe un loc fruntaș.

Dovadă că relatările memorialstice, prezentate de cei ce le-au trăit, reprezintă chiar viața de cruzime și teroare, de ucideri din acele detenții și că nu sunt doar descrieri ale unor imaginare persecuții politice, de blamare a «comunismului benefic», este dată chiar de exemplu cu comandantul de lagăr, slt. Arcuș, de la «Castelu», redată de mine într-un alt material, ca și cea despre «Moș Dumitrache» de la Târgșor, dată de Dunca Nelu, în cartea lui: «Aur și Noroi» și poate au mai fost și alte rarități. Răul groaznic, cumplit și imens produs atunci, ca și binele atât de rar intâlnit în acele spații de detenții, în atât de rare excepții, trebuie puse la locul lor, cu hidoșenia și măreția cuvenită fiecăruia.

Din ideologia comunistă. Se mai poate naște o întrebare: oare cum au apărut pe acest pământ românesc asemenea monștri, cum a putut fi îmbrăcată o fizionomie omenească, pământeană, pe asemenea specimene ucigașe?! Voi face o mică incursiune într-o publicație a lui A. Pleșu, din «Dilema», nr. 572-I 2015, cu privire la cugetările unor personaje care au fundamentat bazele doctrinei și ideologiei comuniste.

Lenin: «Teroarea înnoiește țara.»

Marx despre tortură: «Tortura a dat naștere celor mai ingenioase inovații, găsindu-se astfel pentru numeroși meseriași cinstiți locuri de muncă în producerea instrumentelor nesecare» (!) Cât cinism! De aici și confecționarea bâtelor pentru mineriadele criminale din anii tristelor amintiri, cu vinovății grave, fără vinovați!

Louis Aragon, mai apropiat în timp de noi: «Ochii albaștri (de ce nu roșii?) ai revoluției strălucesc cu o necesară cruzime!».

Jean-Paul Sartre, într-un articol publicat în «Actuel», din 1973, afirma: «Cei ce se opun comunismului trebuie lichidați. Nu e suficient să-i băgăm în pușcării, pentru că din pușcării pot să iasă. Trebuie împușcați!» Scurt, practic și concis! Iar acesta era un om cult, despre care am citit pe internet că iubea comunismul, pe Stalin și că i s-ar fi acordat (sau a fost propus pentru?) Premiul Nobel, în nu știu ce domeniu, pe care însă l-ar fi refuzat. Probabil, dacă i se propunea acesta pentru contribuții la dezvoltarea ideoliogiei comuniste, ar fi acceptat!

Ideologia comunista are o singură țintă: «Iadul!». Aceasta o exprimă cu claritate Bakunin, prieten cu Marx și coleg cu el în Internaționala I: «În această revoluție va trebui să-l trezim pe Diavol în sufletul oamenilor, să ațâțăm patimile cele mai josnice!»

Eu nu cunoșteam atunci monstrozitățile ideologiei comuniste, astfel «turnată» de fondatorii ei, dar le-am trăit pe viu în gulagul lor, ca atâția alții. Să ne mai întrebăm atunci de ce s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat?! Cu toate aceste ideologii și filozofii demente au fost instruiți, au fost înzestrați torționarii, li s-a injectat în sângele, în ființa și inma lor, i-au imunizat cu ele și ei le-au aplicat, iar noi am fost cobaii lor!

Au fost poate cel mai eficient aplicate de I. V. Stalin, care a produs în Imperiul Sovietic și în Statele date lui «în stăpânire și administrație», peste 100 de milioane de victime, mai mult ca în cele două războaie mondiale! (Florin Matrescu, în «Holocaustul Roșu»). Este cunoscut faimosul lui aforism: «Moartea unui om este o tragedie. Moartea a milioane de oameni este o cifră statistică»; i-a încadrat statistic pe cei atât de mulți uciși!

Din cele relatate despre spusele celor ce au fundamentat ideologia comunistă, se vede utopia acelui strigăt disperat, până la răgușire, din timpul evenimentelor petrecute în timpul Revoluției Române (sau ce a fost ea?): «Ceaușescu a murdărit comunismul, a întinat socialismul științific». Dar comunismul nu se poate curăța, nu i se poate da jos o haină murdară ce ar fi purtat-o, ar fi avut-o, apoi alta și alta, pentru că rămâne mereu murdar, ideologia lui având «măduva infestată», murdară, după cum s-a văzut și s-a trăit cu el. Oare suferințele atât de grele, ce le-a produs la atâta lume, mai înainte și le mai îndură și acuma, nu au fost de ajuns de lămuritoare? Nu te puteai debarasa de el, nici atunci, și nu poți nici acuma s-o faci, decât prin înlăturaea măduvei acestuia, a ideologiei lui și nu doar schimbându-i învelitorile ce-l maschează. Acestea însă trebuiau să se faca nu prin «iadul și patimile cele mai josnice», prin «cruzimi și teroare», prin «împușcare», ucideri, așa cum îndemnau corifeii acestuia să se facă cu opozanții comunismului și care, în fapt, s-a și executat, au și aplicat atât de masiv aceste metode diabolice, josnice, ci cu totul altfel! Era necesară aplicația punctului 8 al Proclamației de la Timișoara, Legea Lustrației, cel puțin, așa cum oarecum s-a aplicat doar în Germania, care a deconspirat de îndată ororile, ticăloșiile și crimele regimului comunist, punând la dispoziție 189 de km de dosare ale organele represive! La noi doar cu țârâita, deși depășeam mult RDG ca suprafață, ca populație și ca teroare.

Din nou Canalul. Lucrările la Canal s-au reluat în 1975, după ce s-a curățat traseul de mizeriile părăsirii lui; de data aceasta probabil cu scop economic. S-au încheiat lucrările și s-a inaugurat «Magistrala Albastră» în 1984, considerată a treia ca mărime din lume, după Suez și Panama. N-ar fi oare mai bine să i se spună «Magistrala Roșie»?! S-au folosit în a doua etapă angajați civili și nu știu dacă și militari, din cei încorpoarați pentru muncă, cei cu origjne socială «nesănătoasă». În prima etapă a lucrărilor au fost și câteva unități de militari din aceștia și câteva formații civile, care munceau cu «norme civile». Dar se evaluează că cca 80% din lucrări a fost executată de deținuții politici, nu știu daca doar din primul volum al acestora, sau pe total. Oricum, cuantumul muncii deținuților politici a fost enorm, ei fiind obligați la norme triple de muncă, cu cheltuieli minime de întreținere, de exterminare.

Inaugurarea făcută acestei lucrări, executate în «doi timpi», cu totul diferit unul de celălalt, sub toate aspectele, s-a făcut cu mult fast de către dictatorul Ceaușescu și mai târziu, la o aniversare, a ținut o alocuțiune și președintele ce i-a «urmat». În amândouă s-a remarcat avântul patriotic, destoinicia, hărnicia și abnegația muncitorească, dar în nici unul dintre ele nu s-a amintit criminalitatea masivă ce a stat la baza construcției acestuia, că albia lui, pe toată întinderea ei, este peste trupuri umane, care vor rămâne mereu acolo, pe poziție și când ele nu vor mai fi!

Amortizarea. S-a facut o evaluare contabilă, de cost, financiară, pe baza căreia s-a stabilit ca amortizarea acestor lucrări, în ansamblul lor, se va face în 600 de ani (câteva date metrice, evaluări, denumiri le-am luat de pe Internet). Aș aminti că două erori mari s-au comis în această evaluare:

1. În mod sigur a fost inclusă în cheltuieli și valoarea muncii deținuților politici, enormă ca volum și cost, pentru care nu li s-a facut remunerația cuvenită acestora, conform unui articol din CP al vremii. Deci aceste cheltuieli masive nu trebuiau incluse pentru rambursare, Statul a fost «premiat» cu aceste sume de către deținuții polici; de fapt și le-a făcut singur cadou. Perioada de rambursare este astfel exgerată.
2. În timpul acetor lucrări, făcute cu munca silnică, cu munci de exterminare, în condiții de mare criminalitate, și-au pierdut viața, fiind uciși pe acolo mulțime de oameni, multe mii, poate sute de mii și aceste vieți nu se pot evalua în bani, nu se pot plăti, vinde sau cumpăra, nu se poate face o rambursare contabilă a lor. O viață stinsă nu se mai poate pune la loc, nu se poate în nici un fel rambursa și, la fel, dacă ea este întreruptă înainte de sorocul ei, acesteia nu i se mai poate da continuitate, e tot nerambursabilă.

În acest fel, rambursarea este nefirească, imposibil de realizat, cu totul formală, ca să fie. Și denumirea lui prin «Magistrala Albastră» este improrie. Pe întiderea lui nu are ce căuta, nu trebuie văzută culoarea albastră, care are cu totul o altă simbolistică, semnificație; această culoare este respinsă de însăși prezența lui, de modul criminal în care s-a construit. Oricât de mult vor curge apele pe traseul acestuia, el nu va putea fi niciodată curățat, spălat de atâtea nenorociri, suferință și crime, cât timp el va exista. Aceste vieți ucise aparțin Pământului, locurilor unde s-au produs ele și se vor sfârși doar odată cu el! Acel loc de suplicii, pentru care politrucii, criminalii vremii, au produs atâta suferință umană și atâtea ucideri, pentru ideologia lor, pentru conservarea ei, pentru josnicia lor, este foarte bine caracterizat și conturat prin versurile aceluiaș poet, Andrei Ciurunga: ”…Istoria, ce curge-acum întoarsă,/ va ține minte și-ntre foi va strânge/ acest cumplit Danubiu care varsă/ pe trei guri apa și pe-a patra sânge.”

Acest Canal va rămâne în veci «CANALUL MORȚII»!

Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului ”Dragoș Vodă” din Sighet

Sursă foto: www.info sud-est.ro

Abia trecut echinocţiul de primăvară, învăţam iar, zilnic, lecţia luminii. Tot mai multă. După nopţi (prea) lungi şi după îndepărtare, ne-ntoarcem iar cu faţa spre lumină.

Întunericul şi Lumina, două dintre constantele vieţii noastre, a tuturor, două dintre cuvintele proprii oricărei limbi, poartă, dincolo de semantică, înţelesuri adânci şi puternice.

Alternanţa lor şi relaţia de interdependenţă, deşi antagonică, fac ca Întunericul şi Lumina să fie considerate părţi (dar nu întotdeauna egale) ale unui întreg. Care întreg nu e mereu doar Ziua… Reprezentate grafic sub forma unui taijitu, Yin (întunecos şi sumbru reprezintă totuşi feminitatea, noaptea, Luna) şi Yang (luminos, activ, dătător de de viaţă reprezintă masculinitatea, focul şi cerul) sunt forţele primordiale şi complementare ce stau la baza Universului. O zi se naşte (o dată cu Aurora) din întuneric, evoluează în lumină şi se „stinge” (prin Crepuscul) într-o nouă noapte.

Fără a intra în lumea imposibil de cuprins a sentimentelor, stările umane de conştienţă (trezie, contact vizual, lumină) şi inconştienţă (lipsa raţiunii, somn, meditaţie, întuneric) sunt angajate, pe parcursul vieţii, nu într-o luptă, ci într-un „dans” continuu, necesar, vital. Condiţionaţi de cultura căreia îi aparţinem, de vârsta la care ne aflăm şi de alţi mulţi factori, putem totuşi să ne alegem o parte din coregrafia acestui dans al vieţii.

Noi, oamenii, acceptăm şi iubim Lumina, pentru că ea: dezvăluie, arată, luminează şi pune în valoare. Este simbolul fericirii, al bunăstării şi înţelepciunii. Faţă de Întuneric suntem temători sau reticenţi, pentru că: ascunde, pierde sau tulbură. Este adesea simbolul durerii, al morţii (fizice sau spirituale) sau degenerenţei. Dar, fără existenţa şi prezenţa Întunericului, nu am fi remarcat imensitatea universului din care facem parte, căci numai noaptea putem percepe strălucirea celorlaltor corpuri cereşti, din lumina proprie sau cea reflectată …

Întunericul adânc e simbol al singurătăţii, al neliniştilor, al neştiinţei sau al iadului. Albert Einstein declara simplu: „Întunericul este lipsa luminii”, pe când Ion Minulescu scria:
„Întuneric – frate bun cu nebunia,
cu iubirea, cu păcatul şi cu crima –
tu eşti ritmul infinitului şi rima,
ce ne legi în somn cu veşnicia.”

Întunericul e necesar desfăşurării normale a vieţii; fracţionat în momentele scurte, în care ne creăm propriul întuneric şi închidem ochii pentru a rezista intensităţii unei emoţii, pentru a cugeta mai bine, pentru a „vedea” mai clar şi a alege soluţia optimă sau decizia corectă, sau desfăşurat în secvenţe mai lungi, de somn sau meditaţie, el este vital.

Întunericul ne este tuturor cunoscut, din: încercări, durere, deznădejde… În întuneric, apropierea de noi înşine ne-ar putea ajuta să ne înţelegem, să ne acceptăm, să înaintăm treptat pe drumul sinuos spre cea mai bună variantă a noastră, din această existenţă.

Dar Lumina?
Lumina este adesea înţeleasă în sens ascensional şi poate să sugereze: cunoaşterea, matricea lumii sau legătura între individ şi sinele său astral, calea înălţării, mântuirea şi fericirea divină. Din perspective creştine, Lumina este semn al dumnezeirii şi al începutului. Multe doctrine mistice susţin existenţa unei lumini divine (Lux) din care s-a desprins lumina lumii noastre (Lumen).

Lumina lumânării din noaptea de înviere (focul haric) reprezintă simbolul Învierii lui Hristos, al biruinţei Binelui asupra Răului şi al vieţii asupra morţii.

Andrei Pleşu scrie, în lucrarea sa „Despre îngeri”: „(…) fiind creaturile cele mai apropiate de Creator, ei trebuie să fi fost creaţi cei dintâi. La ei se referă, probabil, primul verset al Cărţii Facerii când vorbeşte de „cer”: „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul” sau cel de-al treilea verset, când vorbeşte despre „lumină”: “ Să fie lumină.” E limpede că nu de lumina obişnuită e vorba, cea pe care o va institui abia în a patra zi a creaţiei, o dată cu facerea Soarelui şi a Lunii. E vorba de lumina pre-cosmică, simplu reflex al Luminii lui Dumnezeu. (…). În spaţiul creştin, lumina din care sunt făcuţi îngerii e aceeaşi care se manifestă şi în lumina Duhului Sfânt (…) şi în lumina Logosului, adică a lui Iisus, şi în Lumina Înţelepciunii divine.”

În Extremul Orient se vorbeşte de Lumina divină sau Lumina spirituală, lumina însemnând: cunoaştere şi evoluţie. Buddhiştii chinezi au ca scop al vieţii pământene accederea la iluminare, iar in lumea islamica En-nur, lumina, se identifica adesea cu Er-ruh, spiritul.

Ştiinţa străveche a Kabbalei, încercând să cuprindă esenţa cunoaşterii universului şi a lui Dumnezeu, susţine că radiaţia luminii (aor) porneşte dintr-un punct primordial şi dă naştere spiritului. Aşa se poate interpreta simbolic: „Să fie lumină” din Facerea, cuvinte prin care Dumnezeu încearcă iluminarea şi nu doar ordonarea haosului.

Lumina apare reprezentată grafic ca: aureolă, văpaie, foc, lumina reflectată, fulger sau astre care coboară, raze ce însoţesc imaginea zeilor, aura sfinţilor. Aceste reprezentări sunt uşor de recunoscut, dublate adesea de culoarea galbenă sau portocalie. O reprezentare grafică mai puţin cunoscută este însă cocoşul. Acesta întruchipează lumina, cu toate valenţele ei cosmice şi spirituale. În Grecia antică, el era atributul zeului zilei, al luminii şi al artelor – Apollo. Pentru multe civilizaţii străvechi ale Terrei, cocoşul (mai ales cel alb) este o pasăre a luminii, căci el anunţă apariţia Aurorei, prin cântecul său. În simbolistica creştină, cocoşul semnifică lumina şi inteligenţa ce vin de la Dumnezeu; el apare deseori ca o repezentare a lui Iisus Hristos. Ca vestitor al luminii, ce vine să risipească întunericul nopţii, cocoşul învinge forţele întunericului. Simbolismul luminos zoomorf a stat la baza creaţiei lui Brâncuşi, în „Cocoşul de bronz” (1935). Strigătul îndreptat spre cer al acestui cocoş pământean poate fi o chemare a luminii.

Continuând în lumea pictorilor, remarcăm veşnica „luptă” dintre lumină și întuneric: lumină focalizată (însemnând: adevăr, realitate, apariţie) şi întuneric adânc (minciună, neştiinţă, mister) sau clar-obscur (lupta dintre cunoaştere/filozofie și întunericul mental, sau dintre ceea ce apare şi pare a fi, şi ceea ce ar putea fi…)

În literatura română, avem un poet-solar, „Poet al luminii”: Lucian Blaga. A împărţit lumină, pentru că a avut forţa lăuntrică generată de iluminarea conştiinţei: „Eu cu lumina mea, sporesc a lumii taină” afirma Blaga în poemul său de debut. Lumina pe care o cântă poetul, esenţă a universului, se înfrăţeşte cu întunericul, nu descifrează taina lucrurilor, ci le opacizează; le estompează înţelesurile, cufundându-le în mister.

Preocuparea lui J.W. Goethe pentru lumină a stat la baza unui studiu de peste 40 de ani numit „Lumină, Întuneric și Culori” prin care a demonstrat că, în realitatea noastră perceptibilă, doar îmbinarea între lumină şi întuneric face lumea uşor de recunoscut. Dincolo de acest studiu fizic al luminii, Goethe spunea: „Adevărul este o flacără atât de luminoasă, încât mulţi oameni nu-i pot suporta lumina” sau „Poate să dispară strălucirea soarelui; când e lumină în suflet, noi găsim în inima noastră ceea ce ne refuză lumea întreagă”.

La noi în popor se spune că: „Un singur om bun poate să facă lumină într-un loc întunecat.” Să fie, aşadar, cât mai mulţi oameni buni în jurul nostru, ca să fie Lumină!

Eliza Tudor

sursă foto: walldesk.net