Repetiții la PALATUL CULTURII, azi Centrul Cultural Pastoral „Sf. Iosif Mărturisitorul” Sighet.

Impozantul așezământ sighetean a găzduit, ani mulți, diverse activități. Aici s-a făcut cultură, folclor, artă teatrală, muzică, pictură, chiar anumite meserii.
Aici, din 1966 și-a găsit loc și folclorul. Folclorul scenic din Maramureș, și nu numai.
Aici s-a născut și Ansamblul Folclorc MARA, în care, timp de 14 ani am activat și eu.
Călcam sfios pentru prima oară aici în augustul lui 1978, ajuns în Sighetul vegheat de Solovan și mărgint de Tisa, Iza și Ronișoara, cu repartiția în mână după terminarea studiilor.

În prima zi l-am cunoscut pe Kocsor, „gazda” Palatului. O figură impozantă, parcă întotdeauna cu haine peste măsura lui, deși avea în jur de doi metri și palma cât o lopată. Ni se pierdea mâna în mâna lui.
Era mai mult pe partea de teatru, cu afișele făcute de el, cu recuzita, făcea păpuși din ce avea și se întreținea, în timpul repetițiilor la dansuri, cu copiii colegilor care nu aveau cu cine să-i lase acasă. Da, avea grijă și de o sumedenie de porumbei, vorbindu-le domol, precum nouă.

M-a lămurit fratele meu Văsăluc (așa-i ziceam noi, cei din familie), Licoso di Marano, cum îi ziceau colegii de dansuri, să-l însoțesc la repetiții. Nu eram eu un exuberant, un băgăcios. Eram resemnat cu statutul meu de „puțin sociabil”, vorbeam doar provocat. Habar n-am de unde mi se trage!
A fost circumstanța mea norocoasă în acea zi. Lipsind un dansator, marele coregraf Gavril Ghiur m-a țintit cu arătătorul:
„Ia, tu, măi mustață, vino aici!”
„Păi, știți, eu…!”
„Nici un ‘păi știți’, vino aici!”
La finalul repetițiilor mi-a zis: „Să nu te prind că lipsești de la repetiții!”. Și da, n-am lipsit timp de 14 ani.

Toate repetițiile le-am făcut aici, la Palat. În această clădire impozantă care a dus pe umeri ani mulți cultura sigheteană.
N-am realizat atunci că putea fi mai bine. Acela a fost binele de atunci. Era și riscant să zici ceva. Nu conta că în zilele reci resimțeam frigul și în sala de repetiții. N-am ținut seama de starea a tot ce era acolo ca dotări, starea grupurilor sanitare sau faptul că după repetiții ne spălam cu apa rece ca gheața, că…
Ne-am fi dorit o sală de repetiții cu oglinzi, să ne putem autocontrola și îmbunătăți execuțiile.
Cu toate astea, pe unde am umblat și concurat, locul nostru a fost pe podium, chiar primul loc.

Nu țin minte să fi coborât ștacheta.
Totul a culminat cu „Premiul European pentru Artă Populară”, în 1980, acordat de Fundația FVS din Hamburg, cea care a acordat și premiile „Herder” pentru Cultură, pentru țările din Europa Centrală și de Est, începând cu anul 1963, primul român fiind Tudor Arghezi – 1965, și ultimul, filosoful Andrei Marga – 2006.
Ultima oară când am repetat aici, și am și dat spectacol, a fost în 2016 cu ocazia marcării a 40 de ani de la marele succes de la Dijon-Franța, unde Ansamblul MARA a cucerit „Discul de Aur” și „Colierul de Argint”. S-au marcat atunci și 50 de ani de la înființarea primei formații de dansuri, care a devenit celebrul Ansamblu MARA, domnul prof. Ioan Ardeleanu-Pruncu fiind făptuitorul, cel care ulterior a și devenit directorul Casei de Cultură, și implicit, al Ansamblului MARA, perioadă în care s-au obținut cele mai mari performanțe artistice.

Văd poze sau trec foarte rar pe lângă această impozantă clădire și mi se derulează cei 14 ani de repetiții de aici.

Din 2016 n-am mai intrat pe poarta în fața căreia ne aștepta „gazda” Kocsor, cel care ne ascundea mâna în mâna lui.

NU SE MAI FAC REPETIȚII LA PALAT!

Gheorghe Mihăiescu

În perioada 14-16 februarie 2026 o delegție a Primăriei Sighet, condusă de primarul Vasile Moldovan a fost invitată să participe în Danemarca,  în orașul/ comunitatea Skive la celebrarea celor 700 de ani de la prima atestare documentară a orașului. Deplasarea a avut ca scop consolidarea relațiilor dintre administrațiile celor două orașe, identificarea unor potențiale colaborări viitoare. Numitorul comun al celor două localități este „vârsta” identică: 700 de ani!

„Am avut ocazia să intru în contact cu o comunitate extraordinar de bine organizată, de la care avem multe de învățat. M-a impresionat modul în care funcționează biblioteca publică, un spațiu modern, deschis, adaptat tuturor categoriilor de vârstă, care nu este doar un loc al lecturii, ci un veritabil centru comunitar, unde se desfășoară activități educaționale, culturale și sociale. De asemenea, relația dintre administrația locală și asociațiile civice este una bazată pe încredere, transparență și colaborare constantă, ceea ce contribuie la o viață comunitară activă și bine structurată.
Transmit întreaga mea apreciere domnului primar Alfred Brunsgaard pentru ospitalitatea, deschiderea și profesionalismul de care a dat dovadă. Dialogul nostru a fost unul sincer și constructiv, axat pe schimbul de bune practici în administrația publică și pe identificarea unor direcții comune de cooperare.
Mulțumiri speciale se îndreaptă către domnul Valentin Vorobăț, președintele Asociației Românilor din Skive, cel care a mediat această întâlnire și care contribuie activ la consolidarea legăturilor dintre comunitățile noastre. Implicarea sa este un exemplu de dedicare față de românii din diaspora și față de dialogul intercultural.
Cred cu tărie că schimbul de experiență și deschiderea către modele administrative performante reprezintă pași esențiali în evoluția oricărei comunități. Vizita la Skive este un exemplu clar că, prin colaborare și viziune comună, putem construi administrații mai eficiente și comunități mai unite.” (Vasile Moldovan)

O realizare importantă pentru orașul nostru ar fi potențiala înfrățirea a celor două localități și – se pare – se lucrează și la acest proiect.

În această deplasare în Danemarca un rol important l-a avut și Ansamblul „Mara” al Centrului Cultural Sighet care a susținut un spectacol folcloric – deosebit de apreciat –  la Skive Theater.

La sfârșitul lunii martie danezii din Skive sunt invitați la Sighet, confirmându-se astfel trendul unei colaborări de lungă durată.

Salut, Sighet!

LUNI, 27 IUNIE 2022, ZIUA CEA TRISTĂ a trecerii pragului în altă trăire a marelui Ștefan – ȘTEFAN PETREUȘ.
Un pion emblematic al folclorului maramureșean, național și apoi internațional, formând împreună cu ION, emblema folclorică – FRAȚII PETREUȘ.

Au fost și ei la Ansamblul MARA din Sighetul Marmației, începători în ale scenei unde își aduceau bagajul, preaplinul folclorului autentic de acolo, din brazdă, din ogorul de curând arat, din fânul proaspăt cosit aducându-i mireasma, din jocul la șură, din jocul dinaintea bisericii unde mirii își dădeau mâna, și apoi, lângă cel ce-și anunța venirea în lumea noastră prin scâncet, la Ruptul Sterpelor ce marca începutul transhumanței, sau amestecându-se printre valizele celor ce plecau în armată etc.

Au fost peste tot în lumea satului, da, era să uit, și la clacă unde se lucra, apoi se mânca, cânta și bea, drept recunoaștere a gestului săritorilor în întrajutorare. Dar, unde n-au fost frații Petreuș în lumea satului?…

Apoi, au dus toate trăirile lor peste tot în țară și apoi în lume. Au devenit o emblemă, o referință folclorică și nu numai.

Credința, slujirea credinței i-au făcut milostivi, biruitori în drumul lor, ajungând în vârful piramidei folclorice maramureșene, preluați peste tot pentru a se arăta lumii. Și chiar au avut ce să arate!

Sunt pomeniți peste tot, le sunt cântate cântecele oriunde aici și înafară și în multe zări ne’nchipuite.

S-au dus amândoi, după un ecart de 20 de ani, Ion grăbindu-se atunci când mai avea multe de spus. S-au întâlnit acum, în locul luminat, unde-și continuă drumul „Pe ulița mândrii-n sus!”.

Clar, o să le ducem dorul și mereu o să le fredonăm cântecele, astfel simțindu-i aproape, lângă noi și spunându-ne, „mă, asta-i de-a Petreușilor!”.

NU pot să nu amintesc măreția lor în trecerea prin scena Ansamblului folcloric MARA din Sighetul Marmației. S-a scris și s-a zis mai puțin despre ei că pe aici a fost începutul lor.

Deschid cartea mea „Dincolo de scenă” și îmi împrospătez ce am scris referitor la participarea lor la aniversarea a 25 de ani (1993) de la înființarea Ansamblului folcloric MARA din Sighetul Marmației:
„Intră în scenă marii artiști maramureșeni care au dus cântecul, portul și vorba peste tot în țară și în lume. Artiști care au fost în MARA și au făcut încă un pas spre gloria lor. Da, sunt Frații Petreuș ale căror cântece sunt fredonate peste tot la noi în Maramureș, în țară și „afară”, în comunitățile de români. Intră în scenă Ion și Ștefan și sala se ridică în picioare. Sunt ei, marii frați Petreuș. Ce poți să faci mai mult decât să prelungești aplauzele pe deplin meritate, cu mândria că, iată, și-au lăsat amprenta și aici, în Ansamblul MARA din Sighetul Marmației, contribuind la urcușul nostru spre marile succese„.

VEȘNICA LOR POMENIRE!

Gheorghe MIHĂIESCU

1990 – Turneu în URSS, încă, peste Tisa în zona românească. De când sunt la Ansamblul MARA, este prima oară când ne însoțește într-un spectacol sau turneu marea artistă Titiana Mihali. O știam încă de când activa la Ansamblul Național Transilvania din Baia Mare. Acum, parcă i-a dispărut misteriosul zâmbet din colțul gurii, părea abătută și doinele de jale erau nelipsite în spectacole. După dramele trăite în afara scenei, un an mai târziu după acest turneu, avea să plece cu cântecul dincolo de stele.

Suntem primiți cu mare fast de către mai marii comunității românești de dincolo de Tisa. Îmbrățișări, emoții reciproce, scurte povestiri, totul în limba strămoșească. De aici și marile trăiri. Ne este stabilit programul de spectacole, vizite la diverse obiective dar și mesele festive care conțineau o mâncare specifică locului – șașlâc – carne de porc preparată după o rețetă numai de ei știută. Prin culisele sălii de spectacole ale Căminului cultural din Slatina, dominau cam multe busturi de-ale lui Lenin. Noi, descătușați nu demult, ne încingem la o batjocură cam gălăgioasă. Ne atenționează cineva în civil, în limba română – “Vă rog să vă stăpâniți, aici încă nu s-a terminat povestea!”. Ne conformăm. Insistăm și-l întrebăm mai multe decât se aștepta. Ne simțim liberi, fără să realizăm, pe moment, că nu suntem la noi. Ne răspunde, cu reținere, că face parte din Securitatea URSS și este din Chișinău. I-am mulțumit, cu admirație, pentru atitudine.

Un moment impresionant a fost vizita în satul Peri. Aici a fost ridicată cea mai veche mănăstire cu hramul Sf. Arhanghel Mihai, atestată documentar în anul 1391, deși – se presupune – este chiar mai veche, fiind ctitorită de Sas Vodă, fiul lui Dragoș, descălecătorul Moldovei. Mănăstirea se afla pe malul de nord al Tisei, între Taras și Apșa de jos. Doi voievozi români maramureșeni, pornesc spre Constantinopol pentru a închina mănăstirea Peri Patriarhiei. Astfel, în acel an, patriarhul Antonie ridica mănăstirea Peri la Rangul de Stavropighie, făcând-o dependentă direct de scaunul patriarhal. Scopul a fost atins: de a apăra mai bine credința ortodoxă din ținuturile expuse prozelitismului – cum era și cazul Maramureșului în sec. XIV. Aici a funcționat și prima tiparniță din Maramureș, tipărindu-se pentru prima data în limba română, în 1696, “Sfânta Scriptură”. În sec. al XVII-lea, mănăstirea Peri este distrusă și averile confiscate de principele M. Apaffi. (Viena – Revista Asociației “ Unirea – Prietenii României în Austria”).

Ne deplasăm cu autocarul pe conturul URSS-ului până în zona Siretului și oprim într-un sat, Tereblecea, localitate cu circa 80% români. Aici avem programat un spectacol. Pentru mine și fratele meu Vasaluc a fost o surpriză extraordinară. Aici s-au refugiat părinții noștri cu întreaga familie după cedarea Ardealului din 1940. Nu intru în detalii. La solicitarea noastră, am fost înțeleși de către diriguitori și nu am intrat în spectacol acolo. Facem o scurtă plimbare și vedem un peisaj cunoscut din povestirile părinților. Îi salutăm creștinește pe cei întâlniți, intrăm în vorbă cu două – trei persoane pentru a afla cât de cât ceva despre viața de acolo. Îmi par cunoscute ulița, pârâul și moara, precum și biserica din centru. Seamănă întrucâtva cu Șieul meu. Am intenționat să vizităm cimitirul unde-și doarme somnul de veci Gheorghică, primul Gheorghică al familiei, rămas “zălog” acolo, la vârsta de un an și șapte luni, după ce tata a fost luat prizonier, iar restul familiei s-a întors în satul natal, acolo unde tata, după întoarcerea sa și-a completat bucuria cu nașterea mea, a celui de-al doilea Gheorghică. L-am întâlnit pe unul dintre mai marii bisericii, preotul nefiind în localitate, i-am spus povestea și ne-a înlesnit intrarea în biserică, pentru o rugăciune și o pomenire la slujba din duminica următoare. A fost un moment de pioșenie.

Ne îmbarcăm în autocar și ajungem pe firul Prutului până în capitala istorică a Bucovinei – Cernăuți. Se derulează programul stabilit de spectacole, celelalte oficii și… program de voie, de vizite. Un punct turistic important a fost casa unde a locuit unul dintre profesorii lui Mihai Eminescu, mentorul lui – Aron Pumnul. Vizităm și cimitirul. Parcurgem toate zonele, le admirăm, citim câteva epitafuri și ajungem în zona românească. Toate celelalte erau ordonate, bine îngrijite spre deosebire de dezastrul din zona românească. Multe bălării, cruci sparte, capace de mormant mișcate de se vedeau rămășițele defunctului. Ce mai, un tablou lugubru. Totul părea devastat, uitat de lume. Grupul nostru a fost însoțit de un român de acolo, profesor universitar. Ne-am exprimat nedumerirea, neîmpăcarea cu un astfel de peisaj. Măcar am obținut o promisiune de la el, cum că se va ocupa de această problemă cu studenții lui români.
La marginea aleii centrale zărim printre buruieni și mici copăcei, mormântul lui Aron Pumnul. Colegul de grup, instructorul metodist, poetul Echim Vancea, ne-a amintit de doliul Bucovinei de atunci, când Mihai Eminescu a scris elegia – “ La mormântul lui Aron Pumnul”.

Ne îmbarcăm în autocar și ne despărțim de Mica Vienă de pe Prut – frumosul Cernăuți, cu gândul la promisiunea profesorului și a revederii.

Gheorghe MIHĂIESCU

sursă foto: Internet

Azi, 30 mai 2020, se împlinesc 40 de ani de la confirmarea valorii europene a Ansamblului MARA din Sighetul Marmației, Maramureș – ROMÂNIA.

În baza hotărârii Kuratoriumului, se acordă PREMIUL EUROPEAN pentru ARTA POPULARĂ (instituit de către Fundatia F.V.S. – Hamburg pentru contribuții excepționale la păstrarea și propășirea artei populare) pe anul 1980:
ANSAMBLULUI „M A R A “
al Casei de Cultură din Sighetul Marmației, Maramureș – ROMÂNIA.
Această diplomă a fost înmânată în ziua decernării festive a distincției în București, la 30 mai 1980.
Semnează: Dr. Robert Whildhaber, Președintele Kuratoriumului

Da, s-a întâmplat cam demult. Cred că este bine să ne amintim, din când în când, de acel moment de glorie al Ansamblului MARA, momentul decernării Premiului Europa pentru Folclor, un fel de Cupă a Campionilor europeni. Este un reper valoric, un premiu care le cuprinde pe toate celelalte, acordat de Fundatia F.V.S. din Hamburg, cea care a acordat și premiile “Herder” în perioada 1963 – 2006 unor personalități culturale din Europa Centrală și de Sud – Est. Este important de știut că, nu orice dansator, solist, instrumentist, coregraf, ajunge în vârful curbei gaussiene. Am ajuns acolo, fără ca asta să fi fost ținta. A fost o rezultantă a talentului, muncii, dăruirii, sacrificiului și a trăirii pe scenă a tot ce ne definește ca individ, comunitate tradițională, venită de acolo, de la rădăcina nealterată. Lupta cu falsul, cu intrușii ce sfidează tot ce are sfânt țara, cu cei care calcă simbolurile naționale în picioare, este o bătălie continuă, pentru a nu amuți, a nu ne secătui și a nu ne altera rădăcinile.
Scena Ansamblului MARA nu a amuțit, grație unor oameni credincioși rădăcinilor sacre, spre a înfrunta alterarea și, iată-l și acum, pe vrednicul mesager MARA arătându-se și spunând lumii că suntem străjerii nemuririi celor de aici, din nord de țară. Și-ți zic ție, MARA, nu te opri, urmează-ți cursul, arată-te lumii și spune-le tuturor că aici nu se moare!

Am fost în… centru. În centrul atenției tuturor celor din sala Teatrului „Constantin Tănase” din București, unde am beneficiat de cele mai înalte onoruri pentru arta noastră, pentru folclorul autentic de aici, din nordul statornic maramureșean. Au fost prezenți oameni de cultură, ambasadori ai multor state, atașați culturali ai ambasadelor, oameni politici, slujitori ai artei folclorice precum și mulți iubitori de folclor. Nu realizasem atunci pragul valoric înalt atins. A fost o apreciere unanimă, se pare, și mai ales, a celor ce acordau la nivel european cea mai înaltă distincție pentru folclor.

Din repertoriul bogat, atunci, pe scena teatrului, am ales cel mai reprezentativ spectacol, aplaudat îndelung de aleasa prezență. A urmat dineul la „Ambasador” unde, la fel, noi am fost în centrul atentiei. Fără exagerări, cam toată lumea dorea să vorbească cu noi, să se pozeze, să ne cunoască mai bine cine suntem, de unde venim și ce-i așa special în zona pe care o reprezentam. Nici nu realizam că, de fapt, stăteam de vorbă cu ambasadori, oameni importanți ai culturii românești și europene, iubitori ai artelor de orice fel. Nu-i puțin lucru să ajungi într-o astfel de postură. Au fost discuții interesante, prelungi, dorințe și promisiuni.

A doua zi, parcă totul a fost un vis frumos. Ne-am îmbarcat în autocarul pus la dispoziție de mai marii Culturii și ne-am îndreptat spre capitala Maramureșului, Baia-Mare. A urmat o primire modestă la “Teatrul de Nord”, cu sala pe jumătate … plină. Avem parte și aici de elogiile de rigoare ale oficialităților locale. Prezentăm un spectacol altfel decât cel din București, din bogatul nostru repertoriu.

Dar, suntem nerăbdători să ajungem acasă, la Sighet, acolo de unde a pornit MARA.
Sala “STUDIO” arhiplină, public cald, ca de obicei, așteptându-ne să dăm cu piciorul în podeaua scenei, să le arătăm trofeul european. Aplauze prelungi și zâmbete a împlinire, atât în sală dar și pe scenă. Suntem acasă și ne bucurăm împreună de preamărirea europeană a folclorului românesc, a celui maramureșean în special. Da, ne-am simțit și noi speciali că am reușit această performanță artistică.
Nicicând, Mara și Cosăul și nici Iza și Vișeul nu au încetat să-și poarte, încă din zorii lumii, în aval, poveștile despre parcursul lor identitar, marcate de catre trăitorii zonelor prin portul, graiul, obiceiul și traditia, bucuria și tristețea, spre a se arăta lumii, în dăinuire. Ușoare metamorfoze, dar esența străbate și rămâne peste timp, adusă până azi, în culori vii și conținut trainic. O evoluție în ton cu vremurile, cu amprente ce uneori te fac să ridici sprâncenele și să accepți, că nu ai încotro. Există intenții de respingere, pe alocuri, reușite, care te trimit la forma, culoarea, pașii, vorba de odinioară și te fac să scapi câte un zâmbet sau, zambete amestecate de amărăciune ori bucurie.

„Copil teribil al folclorului maramureșean, Ansamblul folcloric MARA înfruntă cu măreție frumusețea sălbatică a timpului, a locurilor și a oamenilor, fiind și rămânând pentru totdeauna în zbor, dincoace și dincolo de uitare!… timpu-i nepăsător cu lacrima lui, iar noi uităm cu ce lacrimă-i plătim lacrima, fapt pentru care, în numele tuturor celor care au ctitorit și înălțat instituția numită Ansamblul folcloric MARA, voi fura o singură frunză de dor din tâmpla sa frumos încolțită, nu de alta dar veacuri și decenii au fost, vor mai fi și vor veni !” (Echim Vancea – poet, prozator, publicist)

Ansamblul MARA a fost și este trăire, suflet și neuitare! Mare-i MARA noastră!

Gheorghe MIHĂIESCU

Natura își urmează cursul. E primăvară devreme și țarina încă mustește. Se mai zăresc pete de omăt, undeva mai sus, către creastă și zilnic urmăresc vremea să prind momentul potrivit pentru a ieși cu plugul deja pregătit. Poate o să fiu primul. Poate o să mă vadă Ion, vecinul de peste drum, ori Palaga lu’ Grigore, Pătru Știopului, ori poate o să audă Măricuța din capătul satului, Gheorghe a lu’ Văsălia Cucului… Oare o să fiu declarat cel mai harnic om din sat anul ăsta? Poate… Mă văd deja pe teleguță, știți, structura aceea din lemn pe două roți, tot din lemn, care se termină cu jugul sau… începe cu el. Se mai adaugă încă zece, douăsprezece sau chiar mai multe, formând un ansamblu îmbrăcat cu ramuri de mesteacăn, împodobite cu panglici viu colorate și ștergare specifice locului. Tot acest ansamblu de tânjele este pus în mișcare de cei mai destoinici feciori din sat, cu sărbătoritul pe teleguță, spre cel mai apropiat fir de apă curgătoare. Acolo este udat, prevestind belșugul anului agricol ce tocmai a început.

Este o sărbătoare agrară de primăvară, a prețuirii hărniciei omului de la țară, un obicei al Văii Cosăului, pornit din Sat – Șugătag, transferat în Hoteni, unde, în anii ‘60, s-a transpus în scenă. Obicei păstrat din timpuri vechi, în zona MARA – COSĂU, mărturie stând și poza din 1929 făcută de Tache Papahagi în localitatea Sat-Șugătag, surprinzându-i pe cei mai destoinici feciori, purtând pe umeri tânjelele chiar pe țarina de curând arată de cel mai harnic om al satului.

Suntem în 1979, imediat după sărbătorile de iarnă și primim vestea cea mare de la maestrul coregraf Gavril Ghiur: „V-am ales pe voi, cei de la Ansamblul MARA să pun în scenă minunatul obicei – Tânjaua de pe Mara sau Tânjaua Hotenarilor”.

La repetiții, după ce trecem fugitiv peste dansuri, începem punerea în scenă a noului spectacol – Tânjaua de pe Mara. Într-un mod cu totul arbitrar, am fost ales să stau pe teleguță, deci, harnicul satului. La început totul se face la „rece”, adică, totul se parcurge fără fond orchestral, până ne intră în cap toate mișcările, traseele. Ca primă impresie, pare un spectacol atractiv, antrenant, cu multă mișcare și culoare. Suntem încântați. Până la începutul lunii mai trebuie să fie pus în scenă, să curgă șnur. La următoarele repetiții se pune accent deosebit pe acest obicei spectaculos. S-a procurat și recuzita, s-a pus la punct și fondul orchestral, ca la carte. Mi-am perfecționat și poziția pe teleguță, problema echilibrului. Aparent, este un detaliu banal, dar vă spun că nu o dată am căzut de pe ea. Ca să ne mai și amuzăm, cei care trăgeau la jug făceau asta și intenționat, asta așa, ca să mai facem și câte o pauză de țigară.

E prima duminică a lunii mai, anul 1979. A sosit ziua cea mare, sărbătoarea hărniciei, a celui care a ieșit primul la arat. Sătenii din împrejurimi sunt deja pe poziții. Au sosit și oficialii de la Primărie, de la Consiliul Culturii pe județ, alți oameni de cultură, turiști curioși, oameni de ordine. Lume multă. S-au pus în funcțiune grătarele, s-au deschis chioșcurile cu de toate, flancând perimetrul zonei. Condițiile sunt îndeplinite, mirosurile amestecate, fumurile de la grătare nu prea se diferențiau. Primele rânduri de bănci sunt acoperite cu cergi, semn că sunt rezevate oficialilor și înalților oaspeți. Garderoba noastră este în lateral-dreapta, un grup de tufișuri mai… des. Măcar suntem în aer liber. Am avut parte de garderobe de mărimea a 2-3 cabine telefonice. Intram și ieșeam în serii mici și rapide. Am învățat să ne adaptăm tuturor rigorilor, spațiilor, mirosurilor, mizeriilor etc. Cu noi nu a fost așa o problemă, am ajuns să ne cunoaștem aproape toată garderoba intimă, chiar și pe culori și … dimensiuni. Problema a fost cu Floarea Calotă. Era cap de afiș în spectacolul nostru. S-a jenat puțin la început, numai că, și ea a avut parte de astfel momente dar, nu cu noi. Au mascat-o cât au putut două colege și i-a trecut jena. La megafoanele scenei se anunța intrarea… Ansamblului MARA.

Suntem aproape de scenă și în câteva minute suntem pe poziții. La semnalul coregrafului începem noul nostru spectacol, în scena pentru prima oară. Se dă hiriul (vestea) peste sate : „Măi hotenarilor și voi șugătanilor, haidaț să-l sărbătorim pa Ionu lu’ Grigorea Lupului, că-i cel mai harnic om din sat”.

Mândru soare călător/ Așază-te pa ogor/ Și-ncălze semințele/ Să răsară holdele/ Mândru grâul să răsară/ Și p-aici și peste țară.
Mâneci largi oi sufulca/ Și cu apă te-oi spăla/ Să sie roade bogate/ Și la noi și-n alte sate.

Sunt versurile din spectacolul „Tânjaua de pe MARA”, pe care l-am prezentat pe multe scene ale țării și festivaluri internaționale de folclor și, vă asigur, că a fost un succes de fiecare dată, nu numai prin tema spectacolului, dar și prin recuzita specifică – teleguța, proțap, jug – costumele viu colorate, ritmul dansurilor sau strigăturile tematice. Sigur, aveam și o „recuzită” consumabilă de 52 de focuri, de prună. Apelam la ea doar după spectacol. Întotdeauna exista restricția asta – după!

A mers mai bine decât la repetiții. Sigur, aici eram și motivați. M-am concentrat și nu am căzut de pe teleguță și nici colegii de scenă mai șugubăți, care trăgeau la jug, nu și-au permis să facă glume. Au contat aplauzele îndelungi ale spectatorilor dar, cel mai mult pentru noi, au contat aplauzele maestrului Ghiur, felicitându-ne pe fiecare în parte la coborârea de pe scenă. Sigur, aplauzele de validare erau ale publicului dar cele ale lui Ghiur ne întăreau și ne împlineau. Încă gâfâiam coborând transpirați și ne îmbiau mirosurile de grătare și mici. Ne grăbim la „garderobă” și nici nu mai contau dedesubturile fiecăruia, culorile lenjeriei intime și faptul că dușul de după spectacol urma să-l facem fiecare acasă. N-ar fi fost prima oară. Ne poziționam care pe unde, pe la cozi, la grătare și mici, fără alte oferte serioase pentru a alege, tragem câteva lăzi de bere printre tufișuri, nici nu mai conta de care era, de Satu Mare sau de Bistrița. Horinca, fiecare și-a adus-o de acasă. Ne-am grupat într-un cerc la umbra „garderobei”, am pus la mijloc tot ce s-a cumpărat și adus de acasă, am ales un loc de „onoare” pentru Floarea Calotă, adică unde a fost umbra mai deasă și am bătut gongul pentru „punctul trei”. Au fost câteva minute bune când nu s-au prea auzit vorbe, nu „scârțiau” nici ceterile, fiecare își vedea de farfurie și de pahar. Ei, am avut și musafiri, pe care-i țin minte: ofițerul de miliție Linda, o tipă faină, cu un zâmbet aparte și un turist japonez. Și japonezul a fost aparte pentru că multe nu ne-a prea zis printre pahare. N-avea timp. Era de prună, cu efect imediat. Iarba, de un verde crud, înaintea primei cosaștini, era destul de mare. Ce bine că n-au cosit-o că, iată, a fost o saltea numai bună pentru 2-3 reprize de somn, după tot atâtea de golit pahare. Și japonezul, după fiecare trezire, zâmbea și paharul îi dădea ocupație. Cred că el a sărbătorit cel mai intens și mai aproape de pământul care l-a făcut pe sărbătorit cel mai harnic om din sat. După ce ne-am pus la punct burțile, țâmburașii au pus mâna pe instrumente și au început cu ceva mai ușor, mai lent, să ni se așeze bunătățurile. Fiecare cu câte o bere în mână, am început cu „Așa beu oamenii buni”. Le-am cântat și pe celelalte dar nu ne-a fost destul ce a fost pe scenă și ne-am apucat și de jucat. Imaginați-vă un joc bărbătesc și învârtite printre tufișuri, deculți prin iarbă. După câteva pahare, nici nu mai conta suprafața de joc, calitatea ei sau faptul că era dreaptă sau în pantă.

Dar cum toate aveau o limită și noi am ajuns la ea, mai ales că Luna se ivea peste creasta din apropiere. Da, ar fi fost frumos să dansăm și pe Lună, dar n-a mai fost cine. Când ne-am uitat în jur, toate sticlele goale, confirmau neputința noastră de a mai continua. De fapt, nici nu mai avea rost. Toate erau băute și mâncate și noi aveam doar puterea de a zâmbi prelung, fiecare murmura în doaga lui câte ceva. Acolo, printre tufișuri, s-au amestecat cântecele, jocurile, strigăturile, se umbla meteoric dintr-o parte în alta. Încet, încet s-a golit zona spectacolului, a ritualului de cinstire al celui mai harnic om din sat, doar Luna domina liniștea noptii.

Autobuzul era undeva mai jos. A băut cu noi și șoferul. Ce mai conta. Chestia era că măcar el nu zâmbea ca noi și ne-a dus în siguranță relativă până la Casa de Cultură din Sighet. Bine, nici circulație nu era ca acum și filtrele miliției rutiere erau în altă parte. N-aveam bagaje multe pentru că am folosit un singur costum, cel de Maramureș. Ne-am salutat mai domol și ne-am târât fiecare gentuța cu costumul către casă.

(din volumul „MARA – dincolo de scenă”)
Gheorghe MIHĂIESCU

sursă foto: Gheorghe Mihăiescu