Un lung ianuarie neprihănit (Antonia Luiza Dubovici)

Antonia Luiza Dubovici

Un lung ianuarie neprihănit

În trupul meu, lutul se ivește mai limpede în gânduri
înaintea Lui Dumnezeu, ca o față ce și-a făcut cărare între oameni,
din copilărie până la moarte.
Îl poți cunoaște atât de mult pe cât sufletul tău și-a aprins lumina din miezul lacrimilor.
În timp ce mă apropii de Tine, buzele mele sunt pecetluite cu solzi de nisip,
ca un fel de alungare din lume,
să închid mormintele, să nu mai intre nimeni, nici cei răniți,
nici cei singuri, când se adună în jurul luminii ca omizile de mătase în adâncirea cea de pe urmă.

Și noi ne adunăm și ne strângem dragostea
de care ne-am sprijinit ninsorile vieții. Pe unde am umblat
ca niște roiuri însetate de vară,
n-am primit nicio odihnă. Niciun loc de reazem
doar în cuvântul Tău, mai viu decât viața așezată între scândurile timpului.
Dar eu nu Te pot duce
în timp ce noaptea cade
căci ești prea sus, iar aripile mele nu s-au scuturat încă de tot pământul
n-au putere să arunce țărâna în groapă și să-și despartă iubirea de singurătate, s-o aleagă din mijlocul ei, atunci când vine furtuna și păpădiile coapte
rămân dezgolite.

Și-mi simt sufletul cum se răspândește
mai puternic decât moartea, mai puternic decât întunericul în care nimicul a rămas ultimul de rostit.

Antonia Luiza DUBOVICI

foto: Pinterest




Despre umanitate și decență (autor, Antonia Luiza Dubovici)

Antonia Dubovici

„Dacă libertatea înseamnă ceva, înseamnă dreptul de a spune oamenilor ceea ce nu vor să audă”  (Eric Arthur Blair)

Aș putea să încep prin definirea termenilor precum libertate, umanitate, discriminare etc., dar nu mi-am propus acest lucru, nu acum și nu aici, în câteva rânduri limitate. N-am să vorbesc nici despre normalitate și nici despre alte constructe sociale care au suferit modificări majore în funcție de spațiu și timp, nici despre alegerea fiecăruia de a-și construi viața așa cum și-o dorește, sau despre cum raiul unora poate încet, încet deveni infernul altora. Libertatea este un dat natural și, cu toții avem obligația și responsabilitatea morală de a nu face abuz, acest lucru firesc începe să-și piardă sensul și înțelesul într-o manieră contaminată sub nefirescul nenaturalului. Eu însămi sunt o piesă temporară în această societate, locul meu nu este nici special, nici de neînlocuit, nu suntem unii mai presus decât alții, dacă ne-am cunoaște locul, sau cel puțin am face mici eforturi de a-l percepe, nu s-ar mai ajunge la aberații și probleme de identificare eronată a problemei, n-am mai căuta soluții greșite și, evident, n-am mai fi forțați să alegem între ele.

La urma urmei, împărțim aceeași lume, iar această lume este în prezent sfâșiată de abuzuri, lipsuri, calamități, conflicte de toate felurile, între toți oamenii. Propovăduim orice sub masca feluritor slogane: toleranță, acceptare și nu reușim să vedem că dincolo de imensa cortină a spectacolului alimentat artificial (cu fonduri imense, sustrase din buzunarul majorității – plătitori de taxe), ținta este distrugerea unității: Divide et Impera! Avem o lume fărâmițată pe dinlăuntru, pe de-o parte abundă în resurse materiale, pe de altă parte săracă în esență, în valori, în principii. Reclamele se axează exclusiv pe trup, el trebuie hrănit, satisfăcut, slăvit și în toate aceste forme de adorație egocentrică și egoistă, sufletul este cel care se revoltă. De ce? Pentru că divinitatea din noi este îngropată în pământ. Și totuși, ce facem pentru sufletul nostru? Ce facem pentru sufletul celorlați? Ignorându-și sufletul, omul nu rămâne decât o masă de îndoieli, de suferințe și gânduri șubrezite.

Mă gândesc la decență, la cum încet, încet dispare de pe meleagurile acestui pământ, mă gândesc la toți cei care au trăit o viață grea și nici măcar nu au avut unde să se plângă, ci și-au dus crucea așa cum au putut, au crezut în ceva, au crezut în mai bine.

Fiecare este liber să trăiască cum își propune, dar până unde libertatea o poți considera că este benefică atât individiului în sine cât și a societății? Să nu uitam că în organism, celulele bolnave, dacă scapă de sub control, pot să doboare un corp întreg. Fiți umani, dar nu fiți îndobitociți de reclame și viziuni artificiale care se strecoară insidos în toate structurile care ne definesc.

Într-una din aceste zile, am fost la cumpăraturi și am văzut o imagine a unei libertăți bolnave, sau a unei așa zise libertăți scăpate de sub control (nu era nici paradă, nici teatru, ci doar o scenă a unei zile obișnuite): un bărbat (cam de 2 metri, îmbrăcat și machiat ca o femeie) era ținut într-o zgardă de câini de către un altul, plimbându-l în lesă, ca pe un câine. Aceasta formă de „dragoste“ se pare că nu este considerată abuz, nici încălcare a vreunui drept, iar întreaga mascaradă era sub ochii tuturor, adulți și copii deopotrivă.

Iar eu mă întreb, ce viziune asupra vieții le oferim copiilor noștri, ce înțeleg ei din asta?

Autor, Antonia Luiza DUBOVICI (Zavalic)




La mulți ani, Antonia lu’Iza!

M-am înşelat!…

A fost scris să ne fie concitadine câteva poetese unice: Ileana Mihai, Ileana Zubaşcu (căs. Cristescu), Doina Rândunica Anton, Antonia Luiza Zavalic (căs. Dubovici, rezidentă de un an în USA, unde şi-a găsit norocul.) Astăzi este ziua de naştere a Antoniei!

După uimirea pe care mi-a provocat-o când, trecând peste timiditate, a îndrăznit să se confunde public cu menirea ei de poet, să se afirme în mediul literar, m-am temut că, odată cu căsătoria, căsnicia, depărtarea de ţară şi de limba ei, cu acel “American way of life”, se va lăsa de scris.

M-am înşelat minunat! Acomodându-se la rigorile locului, Antonia îşi continuă modul de viaţă deschis spre poeticitate, scrie şi publică poezie. Semn că o înconjoară oameni de calitate, care, iubind-o, înţeleg să-i respecte talentul fulminant, darul şi harul poetic. Talent pe care sper să-l cultive în continuare!

La multe cărţi înainte, Antonia! La Mulţi Ani fericiţi, doamna Antonia Luiza Dubovici!

24 iulie 2018, Marin Slujeru

*

Antonia Luiza și-a asumat zborul!

A părăsit România, Europa și s-a stabilit în lumea nouă, luând cu ea “doar”… poezia!

Nu-și uită obârșiile și ne expediază creațiile ei atunci când munca îi permite.

Poemul pe care-l publicăm – la miezul zilei în noua ei casă din SUA –  “l-a gândit la lucru, în schimbul de noapte”.

Să ai parte de toată fericirea pe care ți-o poți imagina plus fericirea pe care ți-o dorim noi, cei de acasă!

LA MULȚI ANI, ANTONIA lu’IZA!

Ion Mariș – Salut, Sighet!

*

Pasărea cameleon

mâinile tale miroseau a sfârșit,
un pustiu ce apasă resemnările zilei, care până ieri mângâiau tăcut

*
în casă
îngerul de lumină și-a pus lacătul deoparte să închidă alte lumi
alți ochi ferecați în stele

*
o să-ți adun cuvintele – și cele nespuse
semănate-n râuri tulburi

*
viața ta s-a scos la mal –
iar tu ai pășit desculț la capătul lumii fără să mai privești înapoi
cu inima subțire,
patul mușcând din singurătate,
fără să mai deschizi geamul-
să vezi cum afară s-au strâns deja toate păsările cameleon-
noi nu le putem vedea dar știm că sunt acolo
pe fundalul de sticlă smuls din capătul celuilalt cer

*
cât dorm pe jumătate de pernă
dragostea mea încetează să mai încapă-n mine

*
uneori moartea vine ca o pasăre cameleon
nu o vezi, dar o simți când se apropie și ai așa un gust de o despărțire sinceră
îți simți viața apăsând, mai aprinsă către sfârșit-
fitilul lunecând în visul de pe urmă
și brusc nu mai poți trece drept unul care măsoară limite,
brusc timpul te atinge pe dinlăuntru – ca o fiară ce dă să rănească cu blândețe –
dar rănile nu mai dor
căci nu mai au nici carne
nici pereți care să se dărâme

*
și te întinzi între lacrimi și începuturi
ca un martor tăcut cu
toate gândurile decapitate de sufletul lor
le lași întru totul
ochii îți cad mantie
peste lumină
ca ultima amintire caldă
dar tu nu mai ai nicio grijă
plânsul tău s-a făcut o ninsoare amestecată cu foc
cum așa vară n-ai mai pomenit

*
o bucată de hârtie peste care alții vor picura ceara din lumânări
că ai mai trăit o dată și dacă cumva va fi să te întorci
Dumnezeu te va pune la aceeași masă cu poeții
când te-ai privit dincoace de fereastră
ai privit acolo dar tu
în tot acest timp, nu te-ai văzut
fiindcă erai singur și nedesăvârșit

abia acum
toate temerile
ne-au devenit cărți inutile

Antonia Luiza Dubovici (Zavalic)




America: tărâmul tuturor posibilităților și/sau mirajul oportunităților? (autor, Antonia Dubovici)

Antonia Dubovici

A fi străin în orice ţară, în orice lume: a-ţi ridica starea juridică la calitate metafizică. (Emil Cioran)

Am ajuns în America în 31.01.2018, iar prima impresie despre această lume „nouă” mi-am făcut-o de sus, din avion, chiar înainte de a ateriza, de la o altitudine de aproximativ 8.000 de metri, o priveliște care-ți taie răsuflarea, văzând coasta de Est a Statelor Unite delimitată subtil de apele Atlanticului.
N-am mai avut până acum posibilitatea financiară să vizitez alte continente, toate căutările mele se opreau în cărți, în muzee virtuale și, eventual, google maps.

De aproape o lună de când sunt aici, am avut posibilitatea de a mă integra într-o comunitate românească de origini ucrainene stabilită în Statele Unite de câțiva zeci de ani, comunitate puternic coagulată și compactă, mai ales în jurul bisericii.

După câteva ore așteptând la birourile de imigrări ale Aeroportului Internațional J.F. Kennedy din New York, rândurile erau uriașe, vedeai oameni din toate colțurile lumii înghesuindu-se: oameni care provin din culturi și regiuni diferite, care veneau cu familiile lor, cu copii, obosiți, așteptându-și rândul. Atunci mi-am pus prima întrebare: de ce atrage America? De ce să vii aici și să fii un străin cu acte în regulă, sau fără acte, să stai la coadă, să lași totul în urmă pentru a o lua de la zero? Răspunsul aveam să-l aflu în următoarele zile: civilizație, bunăstare materială, o atenție sporită pentru nevoile populației, accesul onest la muncă neimplicând pile și relații, accesul la o educație orientată înspre formare de deprinderi de viață mai degrabă decât o învățare rigidă și mecanică a unor formule și date fără posibilitatea de a fi aplicate în timp real, oportunități nenumărate de avansare în muncă dar și de formare și reformare profesională, șanse egale, posibilități numeroase de a investi în creșterea potențialului de dezvoltare personală și colectivă, iar lista este exhaustivă.

Aici meritocrația este un fapt împlinit și necontestat, aici nu o să auzi de tavane prăbușindu-se peste oameni în clădiri publice, pentru că cea mai mică rezervă în asigurarea calității serviciilor și mai ales a siguranței și integrității umane ar însemna din start imposibilitatea funcționării.

Toți cei care vin în America aduc cu ei nu doar propria lor experiență de viață ci și esența lor acumulată până atunci: tradiții, obiceiuri – cultură, cu alte cuvinte. Faptul de a-ți aduce inima cu tot ceea ce o face să bată este, probabil, cel mai important bagaj de drum oriunde te-ai îndrepta: valori, credințe, competențe, calități- lucruri care irigă permanent America, asigurându-i toate resursele necesare de a se autoîntreține ca supracomunitate.

Vii cu tot ceea ce ai mai bun și pui la bătaie totul, iar câștigul este garantat, fiindcă în sens material ai posibilitatea să te bucuri de tot ceea ce poftești. Aici o să vezi oameni suficient de bogați nu doar pe hârtii, ci și dincolo de ele, încât să doneze aproape tot ceea ce au (nu doar după moartea lor, ci și în timpul vieții), oameni care au inima suficient de mare să redea comunității poate cea mai mare parte a bogăției acumulate, mai degrabă decât s-o lase pradă risipirii inutile, înțelegând că nu poți trăi în această lume sau măcar face parte din ea dacă nu dăruiești din ceea ce ți-a fost dat. Aș vrea să văd măcar un milionar din România care ar face așa ceva.

Aici, munca prestată îți este apreciată indiferent de rolul tău în piramida funcționării unei corporații, firme, sector business etc, condiția este una, doar una: să fii performant, respectul nu ți-l impui, ți-l câștigi, dar, din păcate, în România, cu cât ești mai bun în ceea ce faci, atragi antipatii, ești un ghimpe care trebuie extras și expulzat din corpusul economico-social fiindcă nu rezonezi cu întregul, fiindcă încurci ițele mersului trenului și, cel mai adesea, răspunsul pe care îl primești este că nu este nevoie de tine, că ești inutil.

Diferența pe care am resimțit-o aici, comparativ cu țara în care m-am născut și am trăit până în momentul de față, este, în primul rând de viziune, de mentalitate, de depășire a prejudecăților, pentru că America așa a fost clădită, din oameni care au venit fără nimic și au construit tot ceea ce se vede, printr-o muncă asiduă care, cu timpul, a fost uitată mai ales de generația actuală. Evident că și acest sistem nu este unul care să nu fie lipsit de fisuri, iar aceste fisuri vin de obicei din frustrări, din decalaje, din contrariile care sunt asimilate într-o singură unitate: „E pluribus unum” este unul dintre motto-urile Statelor Unite, iar echilibrul fragil al unității sub mantia diversității este un aspect fundamental care trebuie luat în considerare, atunci când îți propui să înțelegi mecanismul întreg.

Dar dincolo de acest portal civilizat care-ți garantează accesul la performanță și dezvoltare, apare și un miraj al oportunităților, vii aici, te obișnuiești cu confortul, cu facilități care îți ușurează existența, lucrezi, câștigi, te întreții, întreții pe alții care nu lucrează, de fapt întreții sistemul și contribui la funcționarea lui. Însă, acest flux de imigrare continuă nu poate fi permanent, nu fără să preceadă o criză, o supraaglomerare care, la un moment dat, va cauza declinul ca în toate marile civilizații care, odinioară, au promis cea mai înfloritoare și prosperă sursă de trai.

Eu una m-aș întoarce acasă, pentru că România este frumoasă, este bogată în resurse, dar această bogație nefructificată este, probabil, cel mai puternic argument pentru care exodul din România este hemoragic. România sângerează, iar conducătorii noștri privesc din balcoanele vilelor lor fără să miște măcar un deget.

Când mi se face dor de casă, și nu mă refer la casă ca la o clădire, cu ziduri, în sens material, ci mai mult din punct de vedere spiritual, la un sentiment în care poți locui oriunde te-ai afla, mă gândesc la Grădina Morii, locul meu preferat pentru citit, pentru scris, pentru meditație.

Salut și îmbrățișez Sighetul,
de aici, de peste ocean, dintr-un mic orășel din Nordul Americii!

Antonia Dubovici,
01.03.2018




Exclusivitate! În Sighetul anului 1978 regretatul Johnny Popescu era și… actor!!!! [VIDEO]

Cititorilor “Salut, Sighet!” le oferim în exclusivitate scurt-metrajul “Libertate-n vremuri toate”. Filmul a fost realizat de Florentin NĂSUI (scenariu, regie, imagine, prelucrare, montaj, pe peliculă de 16 mm) în 1978, în colaborare cu Johnny POPESCU (actor) și Gabriel Cociuba (scenograf și sprijin moral). În imagini mai apar poetul Alexandru Dohi și publicistul Cornel Ivanciuc.

Azi, 05 februarie, Ioan J. Popescu sau – așa cum toți l-am cunoscut – Johnny, ar fi împlinit 65 de ani. A făcut parte din Sighet, s-a împărtășit din viața social – culturală a orașului nostru și a evocat – scriind – momente interesante din istoria urbei noastre.

În urma cu 40 de ani de ani, în plin comunism în România, în Sighetul nostru drag, Johnny interpreta un rol. “Rolul” vieții lui, din păcate, s-a încheiat mult prea devreme! Azi, să ne-amintim de Johnny!

Echipa “Salut, Sighet!”

***

Într-o sâmbătă din anul 1988, pe la ora cinci după amiaza (aveam 14 ani), mă îndreptam țanțoșă către Liceul „Dragoș Vodă”. Mergeam la discotecă – pe vremea aceea era aproape de necrezut că așa ceva avea loc în orașul întunecat devreme, din lipsă de curent. (Lipsa de curent avea, totuși, unele avantaje, mai ales când te aflai la discoteca de la Dragoș).

Tăiasem o geacă de piele care aparținea fratelui meu, îi aranjasem niște franjuri pe mâneci, aveam bocanci scâlciați și… îmi tencuisem fața bine de tot cu fond de ten, mă rujasem cu roșu aprins și îmi creionasem cu negru ochii. Așa speram eu să fac furori la discotecă și îmi imaginam că băieții vor fi foarte impresionați. Unii, cel puțin.

Deoarece plecatul de acasă în acest hal necesita anumite precauții și întâlnitul cu anumite babe de cartier ar fi fost fatal gecii de piele proaspăt măcelărite, am luat-o pe Mihai Viteazu. Pășeam ca din pod cu bocancii ăia cam mari și cam înnoroiați, încercând să îmi păstrez o mină cât mai indiferentă (azi se zice cool) și să arăt cu vreo cinci ani mai matură.

Pe strada pustie, proaspăt plouată, mirosind a Sighet de aprilie, venea din față pe o bicicletă, în mare viteză, Johnny. M-am umflat în geacă știind că Johnny e și el cool și o să zică… uau, tu, ce tare arăți, ce furori o să faci! Pe naiba! Johnny a sărit de pe țoaglă trântind-o de bordură, m-o luat de o halipă și, cu dosul mâinii, mi-a șters rujul de pe gură întinzându-mi-l până la urechi. „Unde mergi așa?” a tunat Johnny, „Cui faci pe plac: ție sau unor mucoși?”. Am rămas paf! În cazul în care mi se făceau observații acasă sau la școală, mi se spunea: LA VÂRSTA TA NU SE FACE AȘA, O FATĂ DE TREABĂ NU UMBLĂ AȘA, și, cea mai urâtă propoziție posibilă: CE ZICE LUMEA???? CE O SĂ ZICĂ VECINII? CE O SĂ ZICĂ NEAMURILE? Drept să vă zic, mă durea la trei metri de partea dorsală de CE O SĂ ZICĂ LUMEA, însă, nu îmi pusesem niciodată astfel problema: sunt eu? Îmi fac pe plac mie? Sau mă fardez gros și tencuit pentru a juca o piesă de teatru pe scena vieții mele?

Brusc, mi-am pierdut indentitatea de adolescentă infatuată si mi-am câștigat-o pe cea de om, de ființă. Johnny și-a luat bicicleta și a plecat în viteză mai departe, luând cu el acestă identitate de geacă de piele cu franjuri și lăsându-mă acolo, pe trotuarul ud de ploaie, cu o nouă haină, una care a început sa mă strângă și să mă sufoce, una care mi-a intrat direct sub piele, o haină perfect croită pentru mine, numai a mea, o haină în care m-am simțit goală și vulnerabilă.

Am învățat greu să port această haină a realității mele personale, impactul ei asupra celor din jur a fost mult mai mare și mai brutal. Mi-ar fi fost, cu siguranță, mult mai ușor să trăiesc cu geaca de piele cu franjuri și cu rujul roșu. Nu mai puteam însă, această variantă nu mai era viabilă.

În orașul acesta care uneori ne-a sufocat, orașul ăsta iubit și urât cu disperare, cu granițe nevăzute, cu reguli absurde nescrise, orașul în care nimeni nu poate fi profet, în orașul acesta, pe străzile din toate anotimpurile mergea Johnny cu bicicleta lui, iubindu-ne pe toți. Johnny a învățat devreme că unele lucruri care ne definesc trebuie bine ascunse precum perlele prețioase și că le arăți numai celor care te iubesc cu adevărat.

De ziua lui îi doresc să renască într-un alt loc, într-un alt oraș, într-un alt timp, acolo unde hainele propriei identități nu ard pe piele și nu sufocă. Îi doresc iubitului meu Johnny să își poată purta inima precum un steag, roșu precum rujul întins pe obrajii mei în acea după amiază de april în care mi-am primit din mâinile lui noua haină a identității mele.

Timea Müller (Germania)

***
Vara anului trecut mergeam îngândurată, alegând străzile mai necirculate ale Sighetului pentru a-mi aerisi mintea de balast și, ca aproape de fiecare dată când aveam mintea întortochind un puzzle mai dificil de rezolvat (gândindu-mă cum să fac să găsesc un traducător pentru noul meu volum de versuri, “Templul de Adamant’’), mi-a ieșit în față Johnny.

Era o zi de vară splendidă, Johnny venea cu bicicleta și, din start, doar vederea lui m-a liniștit. În spatele lui era un soare puternic, a fost ultima oară când am vorbit cu el, cred că vreo oră, sau mai bine, nici n-am simțit timpul trecând, sau oamenii. Rar mă conectez 100% cu vreun partener de conversație, dar atunci a fost mai mult decât atât. A fost o întâlnire de adâncime, cum rareori mi se întâmplă.

Mi-a zis simplu: Antonia, eu o să-ți traduc cartea! Sincer, niciun om nu mi-a dat vreodată o rezolvare așa de rapidă, luându-mi, într-o fracțiune de secundă, acea piatră grea de pe inimă.

Întotdeauna Johnny avea acel dar aparte de a te scoate din cotidian, din neliniște, din frământare, găsind cuvintele potrivite, tonul potrivit, momentul potrivit. Mă uitam la el și cred că niciodată nu l-am văzut mai aproape de acea stare din care ai putea să trăiești la infinit. A fost mai mult decât o întâlnire dintre două persoane care se cunosc, a fost o întâlnire a sufletelor noastre, așa am simțit, era ceva aparte și am intuit pe loc uniciatea acelui moment, pentru că Johnny mi-a vorbit mai mult decât de obicei, era ca și cum și-a transmis secretul serenității iar eu îl ascultam, sorbindu-i cuvintele într-o lumină mai profundă, mai puternică, eram un receptor care absorbea esența din cuvânt, nu mai știu să reproduc exact ce mi-a spus, dar ce îmi aduc aminte foarte subtil este căldura din glasul lui, liniștea din voce. A fost un dar prețios, pe care mi l-a pus în bagajul vieții.

Din păcate, Johnny n-a mai apucat să-mi traducă cartea, dar știu că undeva acolo sus a luat din versurile mele și le-a tradus în lumină.

Johnny, îți mulțumesc pentru cuvintele tale, pentru cărți, pentru prietenia ta atât de caldă și nemuritoare!

Antonia Luiza Dubovici-Zavalic (S.U.A)

***

Johnny era un tip mişto şi mi-aş fi dorit să nu vorbesc despre el la trecut. I-ar plăcea să audă că spun despre el asta, că e mişto, m-ar lua puţin peste picior, dar, de fapt, s-ar bucura în sinea lui. Pentru că aşa se bucura Johnny. Discret, fugind de ridicol şi exagerări. Unii ar spune că avea tot timpul ceva sau pe cineva de criticat pentru că nu observau când se bucura. Mie asta mi-a plăcut la el. Şi mi-au mai plăcut sfaturile scurte – nu-mi ţinea niciodată teorii – despre cum să-mi îmbunătăţesc stilul de a scrie şi asta mă încânta pentru că îmi demonstra că e ceva de capul meu. Pentru că nu pierdea vremea cu lucruri sau persoane neinteresante. Pentru că bea ceaiul cu degete transparente, bucurându-se. De vreo două ori mi s-a întâmplat să-mi vină să-l îmbrăţişez pe Johnny, dar nu am făcut-o pentru că şi eu, ca el, mă bucur în sinea mea şi fug de ridicol. Nu-mi pare rău. El ştia. Îmi pare rău doar că nu mai există în această dimensiune spaţio-temporală să bem un ceai împreună şi să ne bucurăm în sinea noastră.

Crina Voinaghi (România, Sighet)

***

În 5 februarie a.c., Johnny (Ioan J. Popescu) ar fi împlinit 65 ani. * Fascinat de fenomenul lingvistic, de metodologia învăţării limbilor străine, a fost director al unei şcoli de profil la Cluj şi a încercat înfiinţarea unei şcoli private de limbi moderne la Sighet. În publicistică, inclusiv ca reporter radio, a deprins rapid stilul specific meseriei, celebrând clipa prezentă (fulminante foto – sau audio-reportaje!), întocmind articole documentare de curaj (când alţii o dădeam cotită…), introducând cititorii în istoria, cultura şi modul de viaţă al etniilor locului. S-a dovedit, în special, un bun documentarist (cărţi întregi) al istoriei evreilor din Sighet, neglijată până la el. A avut iniţiative comunitare – pro bono, desigur… * Rafinat, elegant în ţinută şi atitudine, Johnny a rămas totodată firesc, popular, egal de atent cu toată lumea. Ionică, Iani – îi mai ziceau unii şi alţii. Vocea lui era ascultată în tot Maramureşul nostru… *Respectându-i, mai presus de orice, pe cei dăruiţi cu creativitate, însuşi a stăruit în confecţionarea de tapiserii-poem sau în scrierea vreunui roman documentar… Cunoscător în muzică, teatru, film, artă plastică, modă sau artă culinară, ne-a împărtăşit cu fervoare din cunoaşterea sa. * Niciodată nu s-a plâns, nu ne-a întristat cu necazurile şi încercările de care a avut cu prisosinţă parte (pe nedrept, vă asigur!). Mereu ocupat, ci mereu disponibil pentru prieteni şi prietenie. De câte ori îl chemam, îşi adapta programul şi venea val-vârtej, cu bicicleta lui. Nu m-am plictisit niciodată cu el. – Şi am petrecut nişte ani buni împreună… * Spirit liber (l’esprit), gentil (gentleman, gentilhomme), plin de dărnicie, de o francheţe graţioasă într-o lume a prejudecăţilor discriminative şcl. şcl., Johnny a trăit pentru noi. …Iar noi? Unii nici nu am băgat de seamă. “Simţiri reci, harfe deşarte…” * Nu pot înţelege cum un om atât de harnic nu a adunat nimic pentru el. În afară de preţuirea noastră – toată, pentru totdeauna… Fie-ţi ţărâna uşoară, prietene!

Marin Slujeru (România, Sighet)

***

Anul trecut te felicitam cu ocazia aniversării zilei de naștere, telefonic. Anul acesta, o candelă aprinsă reamintește același eveniment. Așteptam romanul la care lucrai și despre care vorbeai cu entuziasm.

Azi, stai de vorbă despre vremuri și vreme cu înalte personalități ale culturii. „La mulți ani!”, oriunde te-ai afla.

Eva Oanță (România, Sighet)




Lumina din inima lor

Joi, 14 decembrie 2017, Cluburile Rotary, Rotaract și Interact alături de Asociația Frați Minori Capucini au colindat la Căminul de Bătrâni Sighetu Marmației iar la final au dăruit 220 de pachete pregătite de către Clubul Rotary în colaborare cu partenerii. Cam așa sună o știre… Ei bine, aceasta nu este o simplă știre, ci o experiență de viață, care te zguduie.

Da, ești zguduit când colinzi și vezi în ochii lor o bucurie nespusă, negrăită, lacrimi care vin dintr-un abis al vieții pe care nu-l poți înțelege sau pătrunde, în care ți-e greu să privești, dar în același timp constați că, privind, te lipești de peisaj, de bucuria și de lumina din inima lor. Vorbesc despre bătrânii de la Căminul de Bătrâni cărora, probabil, nu le lipsește nimic material, însă le lipsesc musafirii, vizita, contactul cu oamenii din afară. Cred că acesta a fost cadoul lor cel mai de preț. Azi m-am simțit un om complet, datorită lor, a celor care ne-au primit cu colindul și, la rândul lor, ne-au colindat.

Azi am colindat, le-am făcut cu mâna, le-am dat mâna, i-am îmbrățișat, i-am privit în ochi, ne-am atins sufletele. Cam așa se simte Crăciunul la Sighet, cu multă dăruire și cu și mai multă dragoste!

Antonia Luiza Dubovici (Zavalic)

 

 

 




Shoe Box – sau despre bucuria de a dărui

Dragi cititori, astăzi vă scriu o scrisoare mai neobișnuită. Sunt în fața monitorului și tastez aceste cuvinte, gândindu-mă la minunata zi petrecută cu un grup de tineri (membri voluntari ai Centrului creștin Caleb), 12 la număr, care au venit din Cluj, cu zeci de cadouri pentru copiii din Sighet, pentru copiii care, cel mai adesea, au cunoscut neajunsurile și nu bucuria de a primi, așa cum ar fi trebuit să fie normal pentru dezvoltarea lor armonioasă.

Deviza campaniei Shoe Box este următoarea: “Nu salvăm lumea cu o cutie de pantofi umplută cu dulciuri și jucării, dar vom învăța să prețuim perna pe care ne punem capul seara”.

Voluntarii ne-au vizitat la Centrul de Zi Micul Prinț, după care au vizitat case de tip familal din Sighet, unde au fost așteptați de aproximativ 80 de copii, copii care i-au întâmpinat cu brațele deschise și cu multă, multă nerăbdare. Dincolo de aceste cadouri, am rămas impresionată de frumoasele momente pe care musafirii noștri le-au pregătit acestor copii: colinde, jocuri și un minunat timp petrecut împreună, un cadou cu adevărat neperisabil, care va rămâne întipărit de-a pururi în inimile acestor suflete.

A fost ca o pauză de la lucru, o reconectare cu ceva profund și mișcător, și mă gândeam în sinea mea: aceasta este esența Crăciunului – timpul pe care ni-l facem pentru ceilalți, pe care ni-l dăruim, bucuria de a prețui darul vieții în toate etapele ei și că, uneori, oameni care nu se cunosc, pot conlucra pentru a oferi un zâmbet celor care au fost uitați, dați la o parte, abandonați.

Ce ne poate uni? Nimic altceva decât o forță invizibilă dar statornică, același scop de a dărui, de a te dărui din adâncimea inimii tale, din lăcașul bogăției infinite și netulburate.

Astăzi am fost un martor fericit la zâmbetele pe care copiii mai mari le-au pus pe fețele copiilor mai mici. Azi am zâmbit cu toții împreună, ne-am rugat împreună și am mulțumit.

Astăzi a fost despre fericire.

 

Antonia Luiza Dubovici (Zavalic)




La un „ceai – oră literară cu poeții”, la CNDV Sighet (autor, Mirela Costinar & XI F)

Vineri, 17 noiembrie 2017, ne-am hotărât să schimbăm ceva. Să creștem spiritual. Așa că ne-am dat întâlnire cu trei personalități sighetene și ne-am propus să numim evenimentul „Ceai cu poeții”. De care ceai? Nu contează. De care poeți? Formidabili – sau, cum îi place Antoniei Luiza Dubovici (Zavalic), una dintre invitatele noastre, să spună: „Poet(ul) – un preafericit bolnav incurabil” (fragment „Din cugetările (mele) de astăzi”).

Marin Slujeru ne-a făcut onoarea de a ne împărtăși cunoștințele sale despre cultura japoneză și Haiku,  poezie japoneză cu formă fixă, alcătuită din 17 silabe. Poetul Marin Slujeru nu este străin de această „formulă”. Obiectivitatea și tema naturii sunt surprinse într-o manieră surprinzătoare.

Cel de-al treilea oaspete cu care am avut șansa să schimbăm idei este Ion Mariş, fondatorul și coordonatorul Editurii Valea Verde. Ion Mariș s-a dovedit a fi o persoană ambițioasă care a reușit să-și îndeplinească visele printr-o muncă nu tocmai ușoară și prin pasiune.

Și, nu în ultimul rând, moderatoarea întâlnirii „Ceai cu poeții”, prof. Brîndușa Oanță de la C.N. Dragoș Vodă, care a impulsionat exprimarea sinceră a câtorva păreri ale tinerilor prezenți la acest eveniment inițiat de dumneaei.

Este o adevarată oportunitate să ai in fața ta oameni care îți vindecă întreaga ființă prin cuvintele pe care le aștern pe foaie. Mi-e greu să transpun în câteva cuvinte amalgamul de emoții pe care le-am trăit la această întâlnire, căci ele îmi vor rămâne mereu sub forma unui autograf al sufletului. (Mihaela)

Consider că această întâlnire a avut un impact mare în dezvoltarea mea personală, deoarece acești trei oameni au venit la întâlnirea cu noi gata să dea din casă tainele scriitoricești și învățăturile pe care le-au aflat de-a lungul unei vieți de om. Cuvintele spuse de aceștia m-au motivat să lupt pentru visele mele, indiferent de obstacole. Respect! (O. Andrei)

Întălnirea de astăzi cu scriitorii din Sighet m-a relaxat atât fizic, cât și mental! Impresionantă a fost răbdarea și atenția la detalii de care au dat dovadă poeții, răspunzând la fiecare întrebare pe care eu și colegii mei o adresam. Nu mă așteptam! Recunosc faptul că voi citi cu plăcere versurile acestora, fiindcă fără doar și poate transmit o emoție aparte. (Larisa)

Astăzi am realizat că poezia poate fi şi o treaptă către iluminare. Autorii care au venit în clasa noastră şi-au prezentat versurile, o parte din ființa lor, o trăire. Logica poeziei reprezintă pentru fiecare altceva. Fiecare cuvânt care apare în opera pe care o creează are o poveste şi o imagine (un miraj, o halucinație) anume pentru ei. Poeții sunt la fel ca umbra pe care o cauți vara când vrei să te fereşti de soare. Ei te introduc în lumea lor.  Pentru mine această zi a venit cu multe învățături şi m-a încurajat să scriu. (Mădălina).

A consemnat Mirela Costinar & clasa a XI-a F, CNDV

 




Pentru Rândunica, cu drag: „La Mulți Ani!”

Poezia Doinei Rândunica Anton (D.R.A.) mă uimeşte continuu, din anii ’70, prin elanul iubirii şi prospeţimea metaforei. Ilustrează canonul modern în manieră romantică. Visează şi afirmă. Are francheţe, altitudine – şi atitudine. Nu face concesii -isme-lor zilei (mizerabilism, narativism şcl.). De Ziua ei, îi doresc să continue să scrie precum respiră (zilnic, natural), să-i rămână spiritul tânăr, să ne ţină în raza bunăvoinţei ei confraterne!
La Mulţi Ani, Rându’…!

(Marin Slujeru, noiembrie, 2017)
*
Când oferi viață cuvintelor, înzestrându-le din plin cu ceea ce ai mai de preț, prin poezie- inima tuturor emoțiilor, faci un micro cosmos să vibreze cu ecou în alte lumi, în alte vieți, oprindu-te mai departe și mai departe, până când nemurirea se prinde de stolul celor mai lăuntrice zboruri. Când mă gândesc la poezia doamnei Rândunica, îmi vin în minte cuvintele ei, despre cercul poeților de pretutindeni: „Noi nu vorbim, dar tragem de inima pieței ca de un clopot”. Cine se naște în constelația zborului și ajunge să atingă frumusețea cuvintelor în stare pură, este cu adevărat binecuvântat.
La mulți ani, doamnă Rândunica!

(Antonia Luiza Dubovici)
*
Pe unii oameni îi cunoşti suficient de bine chiar dacă nu petreci mult timp în compania lor, le ştii esenţa, culoarea, muzica şi sensul. Sunt prezenţi tot timpul undeva în colţul minţii, stau acolo confortabil şi chiar dacă nu îi soliciţi în mod special ei vor fi acolo când vei avea nevoie de ei. Rândunica se numără printre acei oameni ai mei. Pentru nişte zâmbete, vorbe şi discuţii care au venit în momente potrivite. Pentru aerul misterios pe care îl are. Pentru poezia pe care o respiră. Sau pe care noi o respirăm în preajma ei. Pentru buna dispoziţie şi cheful de viaţă. Pentru profunzimea şi tristeţea ei. Îţi doresc numai bine, om fain, zile şarmante cu soare şi nebunia creatoare a calului pur sânge!
(Crina Voinaghi)
*
La mulți ani!

Urarea, În ce mă privește,
Spre Rândunica o transmit,
Eu sper că nu se plictisește
Iubind… Tărâmuri de nelocuit!
(Ion Mariș)
*
Dragă Rândunico, să zbori prin/cu poezie, mulți, mulți ani!
(Brîndușa Oanță)




Se dă startul TABEREI de VARĂ la Centrul de Zi „Micul Prinț”!

Centrul de Zi „Micul Prinț” vă invită să descoperiți cele mai fascinante culturi ale lumii la TABĂRA DE VARĂ 2017.

Începând cu 03.07.2017, copiii cu vârsta cuprinsă între 6-14 ani sunt așteptați zilnic – dimineața (de la 9:30 la 12:00) și după-amiază (de la 14:00 la 16:00) –  în cadrul Centrului de Zi „Micul Prinț” să participe la Tabăra de Vară 2017, care se va derula pe perioada a cinci săptămâni (3 iulie 2017 – 9 august 2017).

Deschiderea taberei va avea loc luni, 3 iulie de la ora 10.00 la sediul Centrului de zi „Micul Prinț”,  iar înscrierile se vor face la sediul centrului pe principiul primul sosit, primul servit, existând 60 de locuri disponibile.

Programul este gratuit iar activitățile sunt organizate de un personal specializat (cu studii licențiale și masterale în domeniul asistenței sociale, psihologiei și pedagogiei), respectiv voluntari cu experiență.

Și în acest an, Centrul de zi Micul Prinț vă invită să descoperiți cele mai fascinante culturi ale lumii, continuând călătoria noastră înspre explorarea unor culturi cu mare impact modial, astfel încât fiecare săptămână va fi dedicată cunoașterii unei culturi. Ediția Taberei de Vară Micul Prinț 2017, este dedicată dacilor, vikingilor, eschimoșilor, civilizației mayașe și civilizației nipone. 

Printre activitățile desfășurate menționăm: cineforum pentru descoperirea celor mai fascinante culturi; excursii, jocuri, quizuri, dansuri, olimpiade sportive, crafturi, tombolă și multă distracție. Petrece vara cu Micul Prinț și intră pe cel mai minunat tărâm al cunoașterii și al prieteniei!

Vă așteptăm cu drag!

Antonia Luiza Dubovici,
Centrul de Zi „Micul Prinț”