PoetikS – Antonia Luiza Dubovici

Antonia Luiza Dubovici

Iarna pe care n-am mai atins-o

Era cald ca o dragoste de septembrie.
Strugurii se sfârșeau la capătul unei lumi unde oamenii treceau zilnic cu fețele acoperite. Dumnezeu locuia aproape precum cerul ce plânge în șoaptă. Numai să credem că rostul nostru nu este să ne frângem inimile, nici să ne temem când întunericul ne va strânge ori când umbrele cad ca niște răni vechi, curățind drumul dinlăuntru. Sunt slabă și oasele-mi dezvelesc dimineața când singurătatea îmi zâmbește obraznic.

Câteodată în pieptul meu aud cum bate inima unui înger, poate această ascultare mă ține vie, să nu mă frâng, doar îmi cunosc patimile în lumina ce-mi pătează fereastra.
O agățare vie a pleoapelor bâjbâind în zăpadă ca într-o îndrăgosteală oarbă.
Îmi întinzi inima, să-mi arăți cum este de fapt dragostea în carantină. Un acoperiș bizar peste suflete înecate ce lasă ploaia să cadă-n voie.
Din cealaltă cameră, bunica din fotografie împletește fluturi
iar eu o privesc dând la o parte perdeaua din ochii ei.

Când iubești e ca atunci când ții cartea deschisă și cuvintele topesc în sufletul tău
zăpezile din iernile din totdeauna.

Antonia Luiza DUBOVICI

sursă foto: 1.bp.blogspot.com




PoetikS – Antonia Luiza Dubovici

Să fii sfințit

Am tăcut, când ți-am întins mâna și chipul acelei
dimineți de duminică a intrat ca o suliță adâncă,
mușcând din odihna apelor.
Te numeam vindecare, căci numai rostirea numelui
Tău, mă tămăduiește dinlăuntrul oaselor.
Vântul sufla până la cer, în fiecare colțisor de viață.
Brusc, frigul se tămăduise de el însuși, nemaiavând
nicio putere.
Cu poarta deschisă, stăteam în fața bisericii
iar fiecare cuvânt rostit în inima mea, era un clocot
de lumină.
Atunci am știut că stai și asculți, căci atingerea Ta
semăna unei oglinzi în care se varsă liniște ca o
ploaie mult așteptată peste pământul însetat
buzele mele păstrau încă sărutarea prafului, dar
undeva înlăuntru știam că dincolo de noapte, nimic
nu mai ocolește întunericul.
Dincolo de noapte, mâinile Tale așteaptă, ca o casă
zidită-n mijlocul pustiului, lăcaș pentru cei zdrobiți în
nesomn.

Dacă durerea și-ar alege un alt nume, dacă moartea
s-ar topi pe drumul ei și toate rugăciunile noastre
ne-ar trezi din miezul acestei vieți ca dintr-un vis
dulce, întru odihna dragostei noastre din care să se
risipească toate umbrele.

În sinceritate, până și moartea devine îmbrățișare.
O căldură vie, de care te desparți când ți-e cel mai drag.
Totul ar fi curat și alb,iar peste tulburările
noastre s-ar vărsa verdeață, ca într-o grădină în care
Stăpânul a semănat veșnicie. Tot El ar îngădui ploaia
și tot ce s-ar naște ar purta numele frumuseții.

Dar eu stau în fața bisericii cu uși închise, cu sufletul
aprins în întuneric și știu că singura lumină ce se
poate privi are numele chipului Tău.

Antonia Luiza DUBOVICI




PoetikS – Antonia Luiza Dubovici

Antonia Luiza Dubovici

Magic. Beyond

Nu te teme de această lume. Când închizi ochii
doar dragostea mai rămâne să se ascundă ca o molie orbind în lumină. Tot așa, inimile noastre
tremură-n singurătate, la capăt de linie.
Dar tu, șterge-mi sudoarea cu ochii tăi negri, ca o liniște din care ceva viu s-ar întinde peste infinit, peste sufletul meu
s-ar coace cerul iar din loc în loc păsările ar șchiopăta pe sub mantia unor stele fierbinți.
N-ar fi nici urmă de ploaie, până și lacrimile s-ar rispi înlăuntrul lor.
Unde vii tu, nimeni nu te poate privi, nici măcar eu, cea care îți cunoaște glasul.
Doar îmi întind mâna sus de tot, unde stelele se desfac de rouă.
Acolo unde dimineața este întreagă, iar pe sub tălpi zăpada curge fierbinte.
Dacă pășesc în acest vis, sufletul meu se dezlipește de mine și simt că pot începe numărătoarea norilor din abis.
Limpede ca-n oglindă, trupul meu își învață pe de rost fiecare cicatrice. Mă văd clar și-mi îmbrățișez viața, mai ales către sfârșit.

De câte ori închid ochii
o pasăre adoarme departe de cuibul ei.

Antonia Luiza DUBOVICI




Weekend cultural cu… „Salut, Sighet!”

Sâmbătă, 14 decembrie 2019, la Galeria de Artă Vassiliev, și-au dat întâlnire iubitorii de poezie și proză din Sighetul Marmației, într-un triptic cultural: aniversarea a trei ani de existență a revistei electronice „Salut, Sighet!”, semnalarea unui grup numeros de sigheteni publicați în revista culturală „Mantaua lui Gogol” și lansarea volumului de poezii „Bolnav de drum” (autor, Mihai Hafia Traista).

La întâlnirea culturală de weekend a participat poetul, scriitorul, dramaturgul Mihai Hafia Traista, redactor-șef al revistei trimestriale de cultură și atitudine „Mantaua lui Gogol”, directorul editurii cu același nume.

În prezența unei echipe de la Televiziunea Română, membrii echipei de redacție ai siteului www.salutsighet.ro, împreună cu valoroșii invitați, au contribuit la crearea unei atmosfere destinse și distinse. Fără niciun fel de constrângeri și fără „inhibiții”, s-a vorbit despre fenomenul cultural sighetean în context național, „probat” și prin publicarea poeților și prozatorilor maramureșeni în „Mantaua lui Gogol”, în acest ultim număr fiind incluși poeții Echim Vancea, Marin Slujeru, Mihai Hafia Traista, Mihai Romaniuc, Ion Mariș, Marius Voinaghi, Sebastiana Joicaliuc și Mădălina Danci etc. și prozatorii Oana Țînțaș, Crina Voinaghi, Stepan C. D. Traista etc.

Au vorbit despre „itemii” weekend-ului: Brîndușa Oanță, Oana Țînțaș, Marin Slujeru, Mădălina Danci, Anca Maria Corneștean, Gheorghe Mihai Bârlea, Odarca Bout și invitatul zilei, Mihai Hafia Traista. Evenimentul a fost moderat de Ion Mariș. „Colindul gutuii din geam”, interpretat de Anca Maria Corneștean, ne-a apropiat sufletește de Sărbătoarea Crăciunului.

Redăm și câteva mesaje primite de la colaboratorii „Salut, Sighet!” aflați departe de casă, prin care și-au dorit să transmită gândurile lor:

„Salut, Sighet!” este pentru mine un loc de întâlnire cu oameni frumoși, a căror adâncime se reflectă în cuvintele lor. O revenire acasă cu un simplu click. „Salut, Sighet!” este cel mai rapid și accesibil drum către casa orașului sufletului meu. Un tablou pictat în cuvinte alese de oameni aleși, un privilegiu să fii acasă chiar și de departe. La mulți ani întru întregirea hărții sighetenilor de pretutindeni! La mulți ani, „Salut, Sighet!” (Antonia Luiza Dubovici, poetă, SUA)

Poate pentru voi, „Salut, Sighet!” nu este decât un site de unde recoltați informații și știri. Ei bine, pentru unii dintre noi poate fi un start pentru a ne da seama cine suntem. De a publica articole și opinii, de a ne face utili și totodată de a ne descoperi pe sine pentru că: majoritatea persoanelor care scriu probabil că o să aibă cândva un site al lor, iar majoritatea poeziilor publicate o să-și aibă sălașul într-o carte… Vedeți voi… „Salut, Sighet!” e un „Frate mai mare” care îți dă un hint în viață, îți dă o mână de ajutor de a te descoperi și, mai mult decât evident, este faptul că toți ne simțim ca într-o familie mare și primitoare atunci când scriem, respectiv postăm ceva. (Liana Bârsan, studentă, Cluj-Napoca)

Când spun „Salut, Sighet!” spun modalitatea prin care pot comunica cu oamenii, printre câteva rânduri ascunzându-se atâtea adevăruri pe care, subtil, fiecare dintre noi vrea să le scoată în evidență. (Ioana Trifoi, elevă CNDV, Sighet)

Echipa „Salut, Sighet!” mulțumește colaboratorilor site-ului nostru, tuturor participanților prezenți la întâlnirea culturală de weekend și gazdelor evenimentului, Ileana și Cyril Vassiliev!

Salut, Sighet!

Foto & video: Mara Țînțaș

 




Antonia și „slujitorii”… Templului de Adamant!

În Sighetul nostrum, la Galeria de Artă Vassiliev, a avut loc în seara învăpăiată de 12 August 2019 lansarea volumului trilingv de poezie al Antoniei Luiza Dubovici (n. Zavalic, căsătorită în S:U.A.) – „Templul de adamant”. Moderatorul întâlnirii a fost prof. Brîndușa Oanță.

Cartea a apărut la Editura „Valea Verde” din Sighet, în limbile română, engleză, ucrainiană, tipărită la Aska Grafika. Au salutat apariţia ei: Ion Mariş – mesaj, Echim Vancea – mesaj, Ion Dubovici (prof. univ, traducătorul cărţii în ucrainiană), subsemnatul, Lavinia Grijac (designerul și ilustratoarea cărţii), Gheorghe Mihai Bârlea, Doina R. Anton. Au cântat: Ileana Matus (o priceasnă închinată Sf. Marii) şi Gh. Şteţca, însoţit de eleva Narcisa Negrea – folk.

Momentul culminant al serii a fost, de asemenea, un „triptic”: cuvântul lui Ivan Dubovici, soţul Antoniei (cum a realizat că poezia este o menire pentru doamna lui); autoprezentarea cărţii de către autoare (despre poezie ca un templu de adamant, loc geometric al sufletului nostru, al liniştii în credinţă şi speranţă); un recitativ în română, ucrainiană şi engleză susţinut de Antonia şi minunaţii ei verişori americani….

Să scrii înainte, Antonia, wherever you are!

Marin Slujeru

***

2019 este ”Anul Cărții” în România și face parte din proiectul ”Pactul pentru carte”. Pentru a fi citite cărțile trebuie scrise, trebuie publicate, trebuie făcute cunoscute publicului. Astăzi, ne aflăm aici pentru a vizita ”Templul de adamant” al Antoniei Luiza Dubovici, conduși prin lumea de nestemate chiar de autoare. Iată că, la Sighet, nu doar se citește, ci se și scrie carte, și, mai ales, avem plăcerea să vă facem scrierea cunoscută, vouă, cititorilor.

Brîndușa Oanță

 ***

Antonia a revenit acasă pentru a „răspândi”, a disemina în lumea largă poezia, de aici, de la obîrșie. Antonia a vorbit în dulcea limbă română dar, ecuația globalizată a poeziei  include azi Ucraina și SUA. Lumea poate fi bună, frumoasă, sustenabilă dacă, folosind „device-uri” adecvate – așa cum face Antonia – ne vom apropia și integra toți în… cultură, în artă.

Antonia Luiza Dubovici (Zavalic) ne propune să „zăbovim” într-un Templu de Adamant, să parcurgem un pod, o autostradă virtuală, artistică, pentru a fi mai… umani.

Acest proiect poetic trilingv, gândit alături de Editura “Valea Verde” este “demonstrația” Antoniei pentru sceptici, pentru cei care n-au descoperit – încă! – sensul acestui mileniu.

Succes Antonia și… la cât mai multe proiecte și alături de sigheteni! Știu, cred, Antonia, că vei cuceri Lumea Nouă și vei învinge toate obstacolele cu și prin Poezie!

Ion Mariș

***

Poemele volumului Templul de adamant (Editura Valea Verde, Sighetul Marmației, 2019) redau un zbucium interior al unui suflet sensibil în căutarea adevărurilor esenţiale ale existenţei, pendulând între real şi visare, cu trăiri „mistice” şi momente de extaz. Versurile au dimensiune metafizică chiar dacă, sau poate chiar de aceea, în plan liric se confruntă cu o… „captivitate” temporară a prezentului, o îmbinare fericită între cerebral şi emoţional, ceea ce din punct de vedere estetic dă bine, având o doză de inedit.

Dăruită cu o autentică sensibilitate poeta Antonia Luiza Zavalic-Dubovici scrie o poezie intelectuală, în consens cu generaţia sa. Respectând „regulile” versificaţiei moderne, poetă de elevată vigoare expresivă, ne propune în acest volum o lirică care stă sub „pecetea” modernităţii, cu un verb intens metaforizat, rostit fără ostentaţie, cu mare putere de seducţie.

Fiind „femeia/ cea mai răpită din anotimpul ei”, Antonia Luiza Zavalic-Dubovici ”zidește” o carte, „Templul de Adamant”,  „concepută” sub  semnul  hotărârii, a neclintirii ferme spre a ne arăta cum se „vede” pe sine și lumea în care trăiește. O asumare a vieții între constrângeri și frumusețe, între limitare și libertatea pe care ți-o dau spiritul, credința, voința de a trece peste faptul că  „Afară lumina pălește și păsările se prăbușesc peste/ sufletul meu/ ca o mână caldă dezvelind stele.” Dar cititorul trebuie să aștepte un timp în afara zidurilor „templului” până la apusul soarelui, ca să vină noaptea să poată „intra”. Poeta îl va lăsa să intre doar pe cel plecat cândva și care acum se întoarce „să ne aducă aminte că tot ceea ce iubim/ ne vindecă de moarte ca o tandrețe/ sfântă”. Dintre „toți călătorii pe pământul uitării” numai unu este așteptat în templu, și că odată intrat acestuia i se vor spăla picioarele de colbul drumului și trupul de lacrimi „până nu mai rămâne nimic de plâns” pentru că „s-a plătit totul/ și lumea își învață moartea pe de rost.” Dar și acesta este sfătuit: „nu te lipi de inimi/ s-ar putea să cazi în lacrima/ visului tău”și că și acesta abia în dimineața următoare va avea acces la regăsirea de sine, la pacea pe care ți-o dă „o mână caldă dezvelind stele” iar noi, ceilalți, trebuie să înțelegem că „suntem ușori și mici/ viața ne intră în vene ca o foame stranie” și că „dacă ai iubit cândva ai știut că există singurătate/ și în tine însuți/ și între tine și celălalt”.

Dacă există o poezie pentru critici și o alta pentru cititori Antonia Luiza Zavalic-Dubovici reușește să le situeze pe același raft, punerea de acord realizându-se fără sincope, aidoma unei rugăciuni așezată în coordonatele liricii moderne, devenite indicii ale modernității poeziei sale.

Și totuși poeta este, în acest volum, departe de a fi „femeia/ cea mai răpită din anotimpul ei”, discursul său liric este departe, chiar foarte departe, de a fi „vorbăreț”, poemele volumului fiind popasuri contemplative care ”obligă” cititorul, căruia i s-a permis intrarea în templu, la o smerită și gravă meditație în multe momente.

Poeta își „supravează” foarte atentă poemele, în așa fel încât sub unele familiarități ale adresării se ascunde de fapt un spectacol liric de un deloc ușor proces de natură himerică. Este în aceste poeme și o stare elegiacă, dar și o revoltă căreia poeta i-a pus surdină în unele momente de discretă „religiozitate”

 Echim Vancea

 

***

Premiile literare obţinute, publicarea ei la editura “Grinta” şI “Valea Verde”, cu trei volume de poezie (“Fluturi şi praf”, “Despre Înfrângerea Definitivă a Întunericului”, “Templul de adamant”), prezenţa în publicaţii şi antologii literare, comentariile de întâmpinare şi interpretările critice pe care le suscită, statutul privilegiat pe care i-l acordă site-ul de poezie agonia.net, încă de la primele colaborări, blogul personal – toate dovedesc faptul că avem în persoana Antoniei Luiza Dubovici (n. Zavalic) o poetesă aleasă.

Poemele Antoniei au gravitate, altitudine, demnitate. Ea reuşeşte cultivarea limbii române literare fără greş, în toată claritatea ei, “îngreunând” cuvintele de înţeles nu prin atât prin modelarea lor, cât prin frazarea şi configuraţia textului poetic, întotdeauna perfect rotunjit. Îndrăzneşte, asemenea marilor poete, abordarea şi asumarea fără rest a unor teritorii sufleteşti extreme, intime, năzuind să întocmească “o hartă pentru constelația lăuntricului”, convertind dramatismul şi tragismul „lăuntriciilor” în temeiuri ale iubirii.

Antonia este parte a generaţiei ei poetice – absolutistă, cvasimistică, sofisticată. Altminteri, analitică, pătrunzătoare, empatică.

Ea spune că acest templu poetic se vrea un loc al liniştii, reculegerii şi credinţei, în vălmăşagul zilelor ce le trăim. Mie mi se pare că miezul incandescent al acestui al treilea volum de poezie dăruit nouă de Antonia Luiza este format din poemele de dragoste: poeme mistice şi de anatomie a misticii iubirii; poeme de autodivulgare, mărturisire şi predare necondiţionată, smerită (marca marii poezii feminine); poeme grele de confesiune fierbinte, cuvânt cu cuvânt; poeme de dragoste în zbor; poeme de comuniune cu cosmosul şi cu neantul; poeme cvasisentenţioase, de dragoste şi filosofare; premonitorii; de dragoste-psalm; de studiu demonic, necruţător al vietăţii îndrăgostite; poeme ale tensiunii între intensitatea iubirii şi aceea a pierderii, despărţirii, morţii…

Marin Slujeru

***

În după-amiaza zilei de 12.08.2019, am participat la un act de cultură puțin atipic.

Locația unde a avut loc evenimentul a oferit o atmosferă plăcută, este vorba de salonul de la Galeria Vassiliev.

Despre ce act de cultură este vorba? Tânăra poetă Antonia Luiza Zavalic-Dubovici și-a lansat ultimul volum de versuri, intitulat ”Templul de Adamant”. Interesant este că volumul este trilingv – română, ucraineană și engleză. Deliciul evenimentului l-au făcut verișorii “americani” ai poetei care au citit poezii în ucraineană și engleză, în română citind autoarea.

O rețin pe Antonia de când și-a lansat la Sala Radio primul volum de versuri. Timidă, cu mult bun simț, arăta ca un fir de trestie – acum are același bun simț, dar este mai curajoasă și mai expresivă, mai împlinită.

Au fost niște momente de reală plăcere artistică, moderatoarea evenimentului asigurând o fluență adecvată…. poeziei .

Bravo, Antonia, te așteptăm cu un nou volum, după ce vei deveni mămică!

Eva Oanță

***

Am început “Templul de Adamant”, în urmă cu mai bine de patru ani și la fel ca în cazul primelor două volume de poezie pe care le-am publicat (“Despre fluturi și praf” și „Despre înfrângerea definitivă a întunericului”) n-a fost un proiect despre ambiție sau despre a ieși în față, ci despre smerenie și răbdare, în urma cărora mi s-au alăturat oameni deosebiți, oameni dragi sufletului meu, cărora le mulțumesc mai sus de stele, este vorba despre: editorul Ion Mariș, poetul Marin Slujeru, poetul Echim Vancea, traducătorii și lectorii de carte: Ion Dubovici, Olena Luțisin, Smaranda Cioban, Victor Cioban, Ian Macilwain, Brîndușa Oanță, graficianul de carte: Lavinia Grijac, doamna Ileana Vassiliev; un grup de oameni minunați, înzestrați și iubitori de frumos, tot aici ar fi făcut parte și regretatul nostru Johnny Popescu, cel care s-a oferit voluntar în traducerea cărții în lb. Engleză, cred că ar fi fericit să vadă acest volum și cred că undeva de sus ne-a ajutat să cucerim fiecare obstacol.

Vedeți, a scrie o carte, nu se termină o dată ce dai save și print, sau când iese proaspăt din tipar, ci se continuă cu mult după această etapă, întâi ajunge în mâna cititorului, apoi în mintea lui, apoi în inima lui, și mai departe este un mister, unde ajung cuvintele. Ele sunt ca semințele purtate de vânt și lăsate să rodească în ținuturi nebănuite de autor.

Drumul lor rămâne o călătorie și o destinație care anticipează un destin pe care noi scriitorii nu-l putem întrezări, fiindcă noi nu suntem decât vasul cuvintelor, noi suntem pământul și cerul lor deopotrivă iar asumarea harului înseamnă a-L primi pe Dumnezeu, în mod absolut și complet. Iar cu cât Dumnezeu luminează mai puternic în inima noastră cu atât mai luminoase ne vor fi și cuvintele.

Sper ca acest volum să fie pentru cititorii mei, o călăuză, o hartă pentru constelația lăuntricului în momente când ți-ai dori un loc al tău, nu din făcut din ziduri, ci din liniște, unde să poți veni de câte ori obosești, de câte ori ai vrea să-ți tragi răsuflarea, înainte de a o lua de la capăt. Un loc mai aproape de cer, mai aproape de Dumnezeu.

Dacă aș avea nevoie de o biserică lăuntrică aceasta ar fi ‘Templul meu de Adamant’, un templu al sufletului, o casă indistructibilă, clădită din cuvinte și cărămizi stelare.

TEMPULUL de Adamant este metafora poeziei, a refugiului. Un loc exclusiv non-fizic, care există mai presus de orice nuanțe tactile. Un loc al credinței, un loc de întâlnire, de rugăciune, de meditație. Un loc unde gândurile pot fi atinse întru misterul lucidității și al visării. Un loc de smerenie, de căutare, de reculegere, de rămas bun, de intuire a vieții. Un loc tainic, adânc, misterios, unde inimile sunt dezvelite stelelor.

Cred că dacă ne-am da timp să ascultăm glasul cerului dinlăuntru, nu doar că vom găsi limbajul poetic din care am fost creați ci ne vom întoarce în punctul 0, călătorind în noi înșine, netulburați de griji și frământări inutile.

Poezia începe prin ascultare. La fel și rugăciunea. În poezie la fel ca și-n rugăciune, simți preaînaltul. Găsești tărie în slăbiciune, chiar și-n cele mai comune trăiri și-n acest fel te depășești.

Asculți și devii. Te îndepărtezi de impurități, căci sufletul tănjește după hrană vie. Și ce poate fi mai viu decât cuvântul? Substanța din care s-a creat totul.

Această carte este mai mult decât se vede, mai mult decât coperta, paginile, literele așezate într-un algoritm descifrabil în nuanțe și trăiri unice și irepetabile, dincolo de mesaj, este o prelungire a sufletului, o extensie a sa, o parte din cel ce s-a scris, atât de viu și nesupus morții pământești.

Când omul ajunge pe culmile sufletului său atingându-și Everestul lăuntric, a câștigat totul. Aceasta este în vizunea mea, miza vieții noastre, iar poezia este un exercițiu de alpinism interior, alături de meditație și de rugăciune.

Poezia, cuvintele devin hrana omului pe timp de criză: în detenție, lagăre și închisori, oamenii au supraviețuit celor mai crunte și nedrepte pedepse, descoperindu-și resursele interioare infinite. Astăzi, omul suferă de o criză de profunzime, adesea nediagnosticată și neconștientizată, trupul este pus pe piedestal, supraalimentat,  supraîngrijit, iar între timp nevăzutul din noi se revoltă. Poezia vine să înlăture praful, mizeria, zgomotul care ne înconjoară, ea este puntea pe care pășind putem să ajungem la cea mai bună versiune a noastră, cea reală, cea sinceră.

Prin poezie poți măsura magnitudinea vieții interioare, ea este ca un instrument fidel al invizibilului care ne locuiește.

Din păcate lumii de astăzi nu-i mai este foame și sete de adâncime, nu mai caută împliniri care să îi ofere hrana lăuntrică, majoritatea oamenilor se opresc la nevoi de bază, superficiale care împlinesc doar ființa de suprafață, aceasta este drama lumii contemporane, să uiți cum e să fii viu în mod deplin, unii se mulțumesc să fie vii pe sfert, pe jumătate; dar a fi om înseamnă a-ți explora nu doar vârfurile ci mai ales rădăcinile.

Nu cred că aș fi putut găsi vreodată ceva mai prețios și mai luminos pe această lume, decât oaza liniștii netulburate, o ascensiune lăuntrică văzută ca o reflexie a luminii. Suntem o fărâmă a timpului infinit, a unui Dumnezeu infinit, și dacă percepem această infinitate care ne locuiește, am făcut deja primul pas pe drumul autodepărșirii.

Eu cred că Poezia înseamnă dragoste plus cuvânt și sper să vă fi transmis și vouă tuturor iubitorilor de frumos, acest neprețuit dar al cuvintelor – diamante extrase din cerul nostru lăuntric. 

Antonia Dubovici
(12.8.2019)




Antonia Luiza Dubovici (Zavalic) a părăsit SUA pentru… „Templul de Adamant”!

Stabilită de peste un an în Statele Unite ale Americii, poeta Antonia Luiza Dubovici (Zavalic) s-a întors (pentru scurt timp) acasă, la Sighet. Dorul de casă și dorul de poezie „gândită” și scrisă pe românește, au determinat-o pe Antonia să revină pe meleagurile natale pentru a participa la „inaugurarea”… Templului de Adamamt!

Cel de-al treilea volum de poezie al Antoniei, „Templul de Adamant” (Editura Valea Verde, 2019), volum trilingv (română – engleză – ucraineană), va fi lansat luni, 12 august 2019, orele 17:00, la Galeria Vassiliev în prezența unor oaspeți din SUA și Ucraina (Lvov) dar și a numeroși prieteni iubitori de poezie.

Cei care doriti să vă „închinați” poeziei pentru/în Templul de Adamant sunteți invitați la întâlnirea cu Antonia Luiza Dubovici (Zavalic).

Salut, Sighet!




În România, traficul este o junglă în care supraviețuiesc doar cei cu bolizi puternici și portofelul gros! (autor, Antonia Dubovici)

Au trecut două zile de la înmormântarea lui Vasi (n. r. Vasile Dubovici), sigheteanul care ne-a fost răpit când traversa regulamentar pe o trecere de pietoni din Cluj-Napoca. M-am simțit datoare să-i scriu, nu doar fiindcă l-am cunoscut pe Vasi, ci și fiindcă nu pot să stau indiferentă, să văd cum ni se duc oameni buni, muncitori, valoroși din această țară, din cauza unor legi prea blânde, când vine vorba de siguranța noastră, a tuturor.

Mărturisesc că atât mie cât și familiei și majorității prietenilor cu care am discutat în aceste zile a ajuns să ne fie frică să mergem pe stradă, chiar și după ce ne asigurăm, chiar și dacă nu trecem singuri; Vasi era însoțit de încă un tânăr pe trecerea de pietoni, un tânăr care a trecut cu câțiva centimetri pe lângă moarte.

Să fie neputința, indiferența și incompentența cele care stau la guvernarea acestei țări? Câți mai trebuie sacrificați pentru ca România să se schimbe, să-și protejeze cetățenii? Mi-e teamă că lista nu s-a încheiat, că instanțele și instituțiile responsabile se ascund în birouri, după draperii groase și închid dosarele prăfuite înainte de vreme și fără ca problemele să fie rezolvate, fără le să prevină, fără să formuleze soluții pentru viitor, România ajunge un morman de victime, a căror glas a amuțit pentru veșnicie, iar acum, cine poate să vorbească în numele lor?

Mi s-a întâmplat nu o dată, ci de mai multe ori să scap ca prin minune de a fi lovită de vitezomani, de neatenți care nu conștentizează că traficul nu este un teren de senzații tari, de deplasări contra-cronometru, în virtutea unor interese pur egoiste. Ei au super-puteri, în timp ce noi, pietonii, suntem ținte sigure și da, nu ne protejează nimic și nimeni, nici măcar supra vigilența noastră nu este de ajuns.

Am citit numeroase articole, de la moartea lui Vasi, în care mulți internauți, poate unii care nici măcar nu-l cunosc personal, și-au exprimat revolta și indignarea nu numai față de lucrurile și instanțele care permit ca și la ora aceasta România să nu fie un mediu sigur de a circula și frecventa locurile publice, ci și față de răspunsul legal pentru încălcarea normelor și regulilor de circulație, care, în loc să ridice victima lovită, sau măcar familia ei îndoliată, o mai calcă o dată în picioare.

Vasi este unul dintre oamenii care au adus cinste acestei țări, nu doar fiindcă a iubit-o, ci și fiindcă a făcut tot ceea ce i-a stat în putință în acești 33 de ani scurți de viață, să încerce s-o schimbe, s-o facă mai bună, din păcate, n-a mai apucat să-și vadă visul împlinit. Ca noi, toți, a vrut o țară mai bună, pentru familia și copilașul lui, de aceea a înțeles încă de la o vârstă fragedă, încă de pe băncile școlii (Vasi a fost un elev eminent, absolvent al CNDV din Sighet, un student cu rezultate remarcabile, un profesionist și un mentor la locul de muncă) că România nu poate fi schimbată decât de noi, pionii cei de toate zilele, cei care lucrăm și trudim cinstit, fără ocolișuri sau scurtături, cei care ducem greul acestei țări, cei care mergem la vot și votăm cu speranța unui viitor mai bun, cei care credem încă într-o Românie frumoasă, curată și dreaptă, cei care nu ne aplecăm genunchii și ne ținem inimile sus, făcând toate eforturile care depind de noi, de cele mai multe ori, sângerând invizibil în ochii celorlalți, să ne aducem țara acolo unde îi este cu adevărat locul.

Dubovici ANTONIA , 30.06.2019




Femeia de camfor (Antonia Luiza Dubovici)

Antonia Luiza Dubovici

Când spui
că nu sunt destul de frumoasă pentru tine,
ai putea să-ți treci degetele prin pânza subțire ce mă împrejmuiește
cu gratii înalte ca o năframă a timpului.

Iubirea mea este neîncăpătoare în aceste sertărașe cu praful topit pe degetele tale, așa și inima mea, subțiată devreme s-a trezit brusc într-o casă nouă, cu ferestre tăioase, dar totuși, dincolo de ele, cerul este cald și blând. Chiar și păsările sunt blânde atunci când Dumnezeu le întoarce acasă.

Cât am sângele cald și o inimă măruntă în pumnul tău, ai putea să cazi în gândurile mele, ca între gândurile unei femei oarecare, cu trup de nedescifrat și invizibil, în timp ce eu continui să întind cerul pe sârmă, drept casnică a celestului. Îl scutur de îngeri și te ridc din locul unde umbrele s-au deschis.

Să-mi fii dacă nu dragoste, o lingură de supă caldă măcar, pentru un om, căruia foamea nu știe cum să moară sau să trăiască. Ai putea fi visul bun al omului împăturit în zăpadă, făcut cu mânuțele copilașilor ce n-au mai apucat să fie legănați în lumea aceasta. Dar eu te iubesc chiar dacă nu-ți sunt frumusețe, sau dragoste, sau căldură măcar.

Îți pot privi ochii și înțelege cum poți umbla pe nori, doar ținând de mână femeia pe care o iubești.

Antonia Luiza DUBOVICI




Salut Sighetul de pe cel mai înalt vârf din statul New York! (autor, Antonia Dubovici)

Scurt jurnal de călătorie

“Binecuvântat este omul care poate privi, în fiecare zi, ceva atât de pur şi de senin cum este cerul la apus, în timp ce lumea se frământă fără rost.” (Henry David Thoreau)

“O, dragă natură – o incursiune în puritatea memoriei, după o scurtă perioadă de uitare petrecută în păduri de pin! Așa vin la tine, precum un om înfometat la o coajă de pâine” – acestea sunt primele cuvinte care-mi vin în minte, ca o priveliște din jurnalul lui Thoreau, care se reflectă cu atâta acuratețe în oglinda liniștii interioare.

În 29 iunie, am făcut o expediție de aproximativ 17 mile alături de încă cinci iubitori de drumeții (Ivan, Darian, Raisa, Vasile și Daniela) și iată-ne ajunși în inima celor mai înalte culmi din Munții Adirondack (n.a. parcul Adirondack este cel mai extins parc din SUA, cu o suprafață similară cu a statului Vermont), ținta noastră fiind Muntele Marcy – cunoscut sub numele de Tahawus – în indiană “Despicătorul de nori”, cel mai înalt vârf din Statul New York, cu altitudinea de 1.629 m, unul dintre cei mai căutate destinații pe sezonul verii, zilnic fiind escaladat de sute de excursioniști din întrega lume.

Am pornit dimineața devreme, știind că media dus-întors este de aproximativ 10 ore, așa că trebuia să fim suficient de rapizi ca să nu ne lăsăm corpul să acumuleze prea multă oboseală, dar și suficient de lenți pentru a ne putea încărca cu “aurul verde” din pădure.

Am savurat și îndurat fiecare pas, bucurându-mă de tot ceea ce vedeam, iar când am ajuns sus, în vârf, m-am simțit acasă, în Maramureș, fiindcă natura te conectează în mod automat cu esența identității tale lăuntrice, brusc n-am mai simțit nicio distanță, fiindcă dorul de casă s-a făcut un cer de liniște, un cer pe care puteam să-l ating cu vârful degetelor.

Am avut fericita ocazie să privesc cum arată o pădure întreagă, bogată, nealterată; pășind într-o lume unde respectul pentru natură este echivalent cu respectul pentru tine însuți și pentru ceilalți, iar făcând o paralelă cu situația pădurilor de acasă, țin să spun că mi se rupe sufletul pentru pădurile din România, unde inconștiența și indiferanța și-au făcut cuibul. În aproximativ 26 de km parcurși, nu am găsit niciun deșeu, nimic aruncat la întâmplare, ecosistemul fiind îngrijit cu maximă responsabilitate, fiecare turist înțelegând în profunzime că în pădure ești mai aproape de casă decât va fi vreodată.

Din păcate, lumea contemporană este sufocată de confort și comoditate, iar de prea mult bine, ajungi, în mod paradoxal, să-ți fie mai rău, iar acest lucru se datorează faptului că am uitat de unde am pornit, că ne-am îndepărat de natură, de mecanismul după care suntem reglați și în conștiința căruia noi ne-am pierdut vocația, nu doar ocolind-o ci și întorcându-ne împotriva ei, iar efectul este ruperea echilibrului fragil pe care noi o numim sănătate, respectiv viață. Adevărul este că, până la urmă, confortul dăunează grav sănătății!

O mică observație: cu cât ești mai departe de natură și îți construiești universul în munți artificiali, cu atât riscul de a acumula balast sub formă de boli și suferințe, este mai mare. Natura nu este doar izvorul sănătății, ci și prelungirea propriului nostru corp, de aceea nu te poți reface în totalitate și în profunzime decât dacă te conectezi cu energia din care izvorește viața însăși, acea frumusețe spectaculară, brută și de neîmblânzit.

Enumerând o foarte concentrată vâltoare de stări, senzații și sentimente pe care le-am purtat în bagajul celor 10 ore de mers, ar fi: efort, euforie, extaz, epuizare, revigorare, refacere, regăsire, depășire, detașare, deconectare prin atingerea propriilor bariere și demolarea lor.

La final, când îți spui ca ești terminat, îți mai rămâne ceva, ceva ce nici n-ai știu că ai purtat cu tine atâta amar de timp, o forță misterioasă care te umple de vitalitate, așa am simțit ultimele două mile, că am zburat, abia atingând pământul, corpul meu s-a desprins de oboseală, și de durere, devenind două entități separate, simțind că merg cu sufletul vibrând în fiecare atom, viu și prezent în fiecare părticică din mine. M-am vizualizat ca o masă de energie mobilă, simțind fiecare vas de sânge, fiecare mușchi și nerv așa cum am privit pădurea desfășurându-se anatomic în fața ochilor mei.

M-am învins din străfundul limitelor mele, depășindu-mă, iar lecția învățată este că efortul nu este decât o construcție mentală, la fel și oboseala, și aș îndrăzni să merg și mai departe: boala este doar o construcție mentală. Secretul este îți atingi gândurile și le dai drumul să vindece în mod conștient, numai în acest sens poți obține o însănătoșire deplină.

Când îți depășești propriile bariere, te ridici nu doar în vârful muntelui, ci și dincolo de ceea ce ai crezut că te poate învinge, iar natura și Creatorul ei îți reamintesc încă o dată că o întoarcere către sine este ca o privire a cerului de deasupra, că interiorul este ușa către cele mai înalte culmi, ale cărui chei sunt pe cât de disponibile, pe atât de dificil de ținut în buzunar.

Câteva impresii ale camarazilor mei de drum:

Darian: Cred că excursia pe care am organizat-o pe muntele Marcy este chintesența clișeului „Călătoria contează, nu destinația”, oricând poți să renunți și să te întorci în zona ta de confort, dar merită la modul absolut să îți pui mușchii la bătaie până sus în vârf, iar când ajungi acolo, realizezi că ceea ce vezi este pur și simplu excepțional, depășindu-ți imaginația: un peisaj minunat contopit cu sentimentul victoriei! Iar la coborâre simțeam că zbor, abia atingând muntele până în momentul în care am simțit că picioarele îmi vor ceda, acest lucru ajutându-mă să apreciez și mai mult momentul odihnei, când m-am așezat în mașină. Cu alte cuvinte, această drumeție a fost o experiență încărcată de frumusețe deplină și modestie.

Ivan: Pentru mine, aceasta este a treia expediție, iar motivul organizării ei a fost introducerea familiei în a face cunoștință cu cel mai înalt vârf din statul NY și cu una dintre cele mai iubite destinații de hikerii din întreaga lume. Când am ajuns în vârf, mintea mea era debranșată de gânduri, un shut down urmat de refresh: acel sentiment fascinant când nu te mai preocupă nimic și te poți concentra 100% pe ceea ce vezi. De fiecare dată când ajung aici, descoper ceva nou, iar turiștilor le recomand să-și propună să cucerească și alte vârfuri din acest lanț muntos, sunt expediții mai scurte decât Muntele Marcy dar cu mult mai multe provocări. Sfatul meu pentru cei care își propun să vină aici, este să se pregătească din punct de vedere mental și mai ales fizic, fiindcă această ascensiune implică un efort solicitant și susținut. În al doilea rând, ar fi echipamentul și proviziile (apă, hrană) – având în vedere că este un consum intens de energie, iar în al treilea rând, le recomand să facă aceste expediții în grup pentru a avea parte de suport moral și sprijin de orice fel.

Antonia Dubovici,
30 iunie, 2018




Tabăra de vară de la Centrul de Zi „Micul Prinț” a debutat în stil dacic (autor, Antonia Luiza Dubovici)

Luni, 03 iulie 2017, Centrul de Zi „Micul Prinț” s-a umplut cu multe zâmbete, culoare și entuziasm. Peste cincizeci de copii, cu vârsta cuprinsă între 7-14 ani s-au alăturat invitației noastre de a petrece împreună o tabără de vară de neuitat, dedicată explorării unor culturi fascinante. Astfel, timp de cinci săptămâni copiii vor cunoaște aspecte inedite privind dacii, vikingii, eschimoșii, civilizația mayașă și civilizația niponă.

Așadar, am început această săptămână în forță, copiii fiind deosebit de încântați să cunoască informații specifice culturii strămoșilor noștri daci.

Dansurile și jocurile au fost cele mai atractive activități ale acestor două zile, iar copiii împreună cu educatorii și voluntarii s-au distrat copios.

Luni, am organizat o activitate de lucru manual, prin care copiii au reprodus stindardul de luptă al dacilor și anume balaurul cu cap de lup și trup de șarpe ce îi proteja pe strămoșii noștri în bătălii, aceștia aflând că lupul era simbolul mistic al dacilor. Mai târziu ne-am delectat cu o tombolă, unde copiii au câștigat numeroase jucării.

În fiecare zi activitățile sunt diferite și interesante, iar copiii le așteaptă cu nerăbdare. Dintre aceste activități menționăm cineforum pentru descoperirea celor mai fascinante culturi, excursii, jocuri, quizuri, dansuri, olimpiade sportive, crafturi, etc.

Antonia Luiza Dubovici