Viața: o chestiune de interpretare (autor, Antonia Dubovici)

Antonia DuboviciPatimile și viciile în toate formele lor constituie cea mai perfidă modalitate de sclavie. Au existat dintotdeauna, dar acum, parcă mai mult ca oricând, au devenit tot mai diversificate și mai subtile, existând tot mai multe argumente care să le justifice.

În adâncul sufletului nostru știm de ceea ce avem nevoie, de asemenea, știm ceea ce este balast.  Nu trebuie decât să deschidem ochii și aruncăm bolovanii pe care-i purtăm zi de zi cu și în noi.

Viața nu ne scutește de ispite, de patimi, de suferințe, însă tot ceea ce vine pentru a ne pune la încercare trebuie folosit pentru a fortifica cetatea, nu pentru a o dărâma. Asta dacă privim problemele ca oportunități de dezvoltare, iar datele care ne înconjoară ca și resurse, nu obstacole. Viața este o chestiune de interpretare. Poți să privești boala ca fiind un dezastru sau o posibilitate de a-ți schimba stilul de viață, de a-ți depăși slăbiciunile.

Îți dai seama că ești pe drumul cel bun atunci când alergi, când ai întrebări, când te lupți, când suferi, când tot ceea ce se așterne în fața ochilor tăi nu este decât un amalgam de lucruri care încă nu au o așezare clară. Și da, imaginea poate fi confuză, dar să nu uităm că dacă avem răbdare suficientă, apele se vor liniști, iar imaginea va deveni tot mai clară, mai ușor de privit, până când nu va mai rămâne nimic străin.

De obicei ne deranjează ceea ce nu ne este cunoscut sau familiar, iar tocmai acest aspect ne face să fim mai reticenți vis a vis de posibilitatea de a accepta o situație care nu ne este cunoscută, însă dacă am accepta-o fără ezitări acea situație ar deveni mult mai ușor de manageriat. Dar noi, oamenii, suntem ființe complexe și ne place să complicăm tot ce avem la îndemână, așa se face că, de obicei, procedăm invers, întâi dorim să cunoaștem lucrul apoi să-l acceptăm.

Dacă am accepta lucrul înainte de a-l cunoaște, am câștiga din start, fără eforturi, fără alte costuri. Acceptarea vine din iubire, din inima noastră, înzestrată din plin cu acest har.

Este foarte important cum definim ceea ce se află în fața noastră, cum arată imaginea mentală, reflexia lucrului pe care îl percepem. Luat ca atare, lucrul în sine, este în realitate neutru, adică nici bun, nici rău. Puterea o oferim noi, prin calitățile/defectele pe care le atașăm lucrului privit. Și în acest mod transferăm o parte din sufletul nostru lucrului pe care l-am vizualizat inițiind o comunicare primară, înainte de comunicarea propriu zisă.

Definiția pe care o atașăm lucrului, nu este scutită de propriile noastre limitări, de aceea apar adeseori conflicte. Dacă am lucra mai mult la modalitatea în care privim ceea ce se află în fața noastră, am evita foarte multe neînțelegeri/interpretări greșite.

Nu este dificil să ne detașăm de limitările noastre, ci este dificil să renunțăm la gratii, de vreme ce ne-am obișnuit cu ele. Oricât ar fi de confortabilă, colivia nu este bună pentru un suflet care dorește să zboare.

Dacă antrenamentul fizic prespune multă voință, fermitate, perseverență, stăpânire de sine, renunțare la obiceiuri nesănătoase etc., antrenamentul mental și spiritual este cu mult mai pretențios, iar deteșarea de sine ajută foarte mult.

Cu cât ești mai atașat de persoana ta, cu atât ești mai subiectiv, mai egoist, mai aproape de dorințele tale și este atât de facil să cedezi; însă, dacă faci un efort conștient, te poți desprinde de toate aceste limitări și obține o perspectivă mai înaltă, mai cuprinzătoare, iar în aceest mod vei reuși să accepți și să iubești mai ușor ceea ce se află în fața ta.

Dacă transmiți (la nivel inconștient dar cu intenție conștientă) bunătate, acceptare și iubire față de tot ceea ce întâlnești, vei fi răsplătit la fel, iar posibilitatea apariției conflictelor se va diminua considerabil.

Fii tu lumină, și astfel nu-ți va fi frică să umbli când în jurul tău toate luminile vor fi stinse!

Autor, Antonia Luiza Dubovici

 

 




Binomul Sighet+Cluj: un proiect social de succes cu…15 lei

we-careSigheteanca Mihaela Pop coordonează în Cluj Napoca un proiect social de succes pornind de la suma de doar 15 lei

„Nu există nimic mai puternic decât inima unui voluntar”, spunea Lt. Col. J. Doolittle. Într-adevăr, nimic nu este mai puternic decât inimile unor oameni care se adună din proprie inițiativă pentru a aduce puțin soare în viețile celor care îi așteaptă.

Putem face minuni și cu resurse puține, nu este nevoie decât de dăruire și dorința de a fi acolo pentru cei pentru care prezența ta este mai mult decât necesară, este o bucurie și o binecuvântare.

We Care își desfășoară activitatea nu doar într-un spațiu fizic, ci, mai ales, în inimile celor care îi primesc. Voluntarii care sunt implicați în acest proiect sunt de fapt colindătorii care merg în fiecare week-end la casele de copii și azilele de bătrâni. Pentru voluntarii și beneficiarii proiectului We Care, Crăciunul este în fiecare săptămână. Ce m-a impreionat de-a dreptul este că tot acest fenomen a pornit doar de la suma de 15 lei și din entuziasmul și bucuria inepuizabilă a doar două persoane: Mihaela Pop și Maria Paveliuc.

Acest lucru ne confirmă încă o dată că lucrurile mărețe nu pornesc decât din multă, multă dăruire.

Cam așa a început fenomenul We Care, din dorința de a ajuta, iar în momentul de față a strâns peste o sută de voluntari, mai mult decât orice organizație din Cluj Napoca. Ce admir cel mai mult la We Care este că se ocupă mai mult de oameni decât de hârtii. Că indiferent de obstacole și de greutăți, lumea din cadrul asociației este mereu senină.

We Care nu are încă un sediu, dar are ceva mai mult decât atât, are o forță de a trece dincolo de barierele indiferenței și de a găsi mereu timp pentru a petrece cu copiii și vârstnicii care sunt internați sau instituționalizați. Iată cum frumusețea din sufletele noastre se poate oglindi și-n sufletele celor din jur!

Am povestit cu una dintre inițiatoarele asociației We Care, este vorba despre Mihaela Pop, absolventă a Colegiului „Dragoș Vodă” și proaspătă absolventă a Facultății de Litere UBB Cluj Napoca, în prezent profesoară de limba engleză.

Antonia Dubovici : Mihaela, ce înseamnă We Care pentru tine?
Mihaela Pop: O modalitate de a mă implica în viața celorlalți, aducând o rază de speranță și bucurie într-o lume și așa cenușie. We care a fost gândit pentru a aduce o alinare copiilor și bătrânilor neajutoriați, de a le oferi un zâmbet, de a-i încuraja și de a le spune un lucru bun cu scopul de la însenina ziua. Ne desfășurăm activitatea numai în week-end în decursul a două ore/zi, sâmbătă mergem la centre de bătrâni și copii iar duminică la spitale și alte centre.

A.D. : Care este începutul poveștii We Care?
M.P: We Care a început de la o prietenie, iar prin această prietenie dintre mine și Maria (ce-a de-a doua coordonatoare a proiectului We Care), s-au legat multe alte prietenii cu oameni frumoși, cu inimi calde. Iar acest lucru ne propunem să găsim și pe mai departe, atât între voluntari cât și între beneficiari: prietenie, colaborare, entuziasm, dar și dorința de a face bine celor care sunt în nevoie. We Care a prins contur într-o zi frumoasă de primăvară însă toate demersurile necesare de la caritate la o asociație în adevăratul sens al cuvântului le-am efectuat abia în toamnă. Porțile ne-au fost deschise de o doamnă asistentă de la spitalul de oncologie care ne-a ajutat să ajungem la secția de onco-pediatrie. Am fost primiți cu brațele larg deschise și zâmbetul pe buze și acest lucru ne-a impresionat. Când am ajuns acolo, ne-am așteptat să vedem niște copilași bolnavi, în schimb am văzut copilași dornici de a se juca cu noi. Așa a început povestea We Care.

A.D.: Ce-și propune We Care și unde își desfășoară activitatea?
M.P: Am avut activități și-n Sighet, de trei ani încoace mergem împreună cu niște prieteni să-i colindăm pe vârstnicii de la Casa de Bătrâni. Pentru anul viitor ne propunem să ne extindem și să ajungem la fiecare centru de plasament, centru de bătrâni și fiecare spital din Cluj-Napoca. Ne propunem să ajungem și la Sighet și Baia Mare, după ce ne îndeplinim obiectivele în Cluj Napoca.

A.D.: Ați întâmpinat obstacole în desfășurarea acestui proiect, dacă da, de ce natură?
M.P: Da, am întâpinat mai multe obstacole în primul rând instituționale, apoi privind aprobările necesare, apoi înscrierea ca asociație, obstacole din partea altor asociații de profil care ne considerau concurență, care chiar ne-au închis accesul înspre anumite centre. Dar toate aceste obstacole le-am primit cu brațele deschise întrucât am înțeles că drumul spre ceva cu adevărat frumos și măreț nu este ușor. Am învățat să ne bucurăm de greutatea lucrurilor frumoase. Atât eu cât și Maria suntem două firi ambițioase, când nu mai credeam eu, credea ea și viceversa, atunci ne încurajam reciproc, atunci ne reaminteam că scopul We Care sunt oamenii, iar datorită a ceea ce credem și în ceea ce investim (în a-i face fericiți pe cei pe care-i vizităm), greutățile nu mai sunt obstacole, ci doar provocări. Proiectul l-am început cu 15 lei, și tot cu 15 lei am făcut fericiți peste 100 de beneficiari: copii și bătrâni.

A.D.: Care este motto-ul asociației We Care?
M.P: Împarte zâmbete.

A.D.: Echipa We Care este în creștere, cine se poate alătura?
M.P: Avem peste 150 de voluntari constanți și ni se poate alătura oricine are o inimă bună și dorește să dăruiască din timpul lui 2 ore/săptămână pentru a face pe cineva fericit. În fiecare weekend avem aproximativ 30 de persoane care se implică indiferent de vârstă, studii, poziție socială etc. Porțile noastre mereu sunt deschise pentru toți doritorii.

A.D.: Dacă și cum putem oferi vreun sprijin pentru asociația We care?
M.P: Avem nevoie de materiale în special: plastelină, creioane colorate, hârtii colorate, foarfece, bani pentru bilete de transport, pentru cadouri, pentru cheltuieli administrative etc., uneori avem donații anonime, alteori primim direct la mână, iar când rămânem fără provizii, punem din propriul buzunar deoarece încă nu avem donații constante, cim în general, ni se oferă doar pentru anumite activități. Iar când nu avem bani, mergem cu ce avem, de fiecare dată cu tot dragul. Avem un cont bancar, unde putem fi ajutați: RO95RNCB0106150102450001.

Mai multe despre comunitatea și activitățile asociației We Care, puteți afla de pe pagina de facebook: https://www.facebook.com/WeCare22/?fref=ts

Autor, Antonia Dubovici




Psihoterapia: arta de a atinge invizibilul (autor, Antonia Dubovici)

Psihoterapia: arta de a atinge invizibilul (interviu cu Ian Macilwain)

foto3-ianOmul este o ființă fasciantă. Un întreg univers al locuirii. Un tărâm în care granițele se desfac, se comprimă, alunecă și se zdrobesc. Nu poți măsura nimic. Profunzimea întrece orice măsurători.

Valea Stejarului, un apart foto profesionist, un om care poartă cu sine (zi de zi) povești uimitoare despre vieți care nu pot fi ocolite, ci doar trăite, iar într-o zi frumoasă de noiembrie, m-am gândit să colectez o mostră din aceste povești uimitoare realizând un interviu în aer liber pe o colină, lângă o bisericuță din lemn, lăsând de-o parte tehnica, metoda și folosindu-mă doar de poezie și intuiție.

Ian Macilwain a lucrat vreme de câteva decenii în calitate de medic psihiatru și este autor de cărți precum: „În căutarea de distilerii într-un sat din Maramureș: o odisee românească” (a cărei lansare a fost făcută și la Sighet), „Când aveam 19 ani”etc. Ian deține o bogată și fascinantă experiență profesională și, ocazional, revine pe plaiurile maramureșene să-și reîncarce bateriile, să facă fotografii, să scrie, să facă cercetări, să se bucure de frumusețea autentică și încă nealterată. Printre primele lucruri pe care le-am aflat despre Ian, a fost că la 11 ani a scris un eseu cu o temă simbolică destul de interesantă: “călătoria unui penny”. O analogie complexă cu viața de orice fel, întrucât nu poți bănui ce destinație, ce drum sau ce povești poate să adune și mai ales în jurul cui.

Prima întrebare pe care i-am adresat-o lui Ian a fost: de ce a ales profesia de medic psihiatru și nu orice altceva. Mi-a spus că provine dintr-o familie cu o puternică tradiție în de-ale medicinei, tatăl și mătușa au fost de profesie medici (mătușa lui medic de familie a interacționat cu medici și terapeuți celebri), așadar încă de la o vârstă fragedă, Ian declarându-se absolut captivat de natura umană și de lecturile (nu neapărat cele clasice, convenționale) privitoare la adâncurile ființei umane, unde nu poți pătrunde cu una cu două, ci numai realizând numeroase eforturi și răspunzând la serioase provocări.

Prin anii ’70, la 21 de ani a fost repartizat la o secție de oncologie, unde toate pacientele sufereau de cancer la sân. Nopțile și le petrecea la spital și dis de dimineața începea lucrul, în aceeași atmosferă- 6 zile/90 de ore pe săptămână, (prin anii ‘70 acest program de lucru era absolut obișnuit). Ian nu făcea decât să le asculte, zi de zi, pentru că, citez: “nimeni nu le asculta fiindcă le era frică, pentru că nimănui nu-i plac oamenii care sunt pe moarte, mai ales în spitale”, mai mult, oamenii se comportă ca și cum moartea ar fi ceva contagios. Iată o boală cu adevărat incurabilă: teama. Încearcă să o tratezi. Ian îmi explică faptul că acest comportament se declanșează deoarece omul tinde să evite ceea ce îi este frică. Nu și un om care ajută pe alții prin profesia pe care o practică, fiindcă acest om este prin excelență un demolator de bariere, un demolator de temeri. El nu evită sau fuge de problemă, ci o confruntă, o întâmpină ca pe un bun prieten, alegând strategia rezolutivă. În plus, îl învață și pe pacient să o confrunte, iar în acest scop, obține vindecarea, poate de multe ori nu neapărat fizică, dar cu siguranță psihologică și spirituală.

Având o înclinație naturală: ascultarea activă și empatie, și-a pus sufletul în profesia de medic psihiatru, fără să-și pună întrebări, pentru simplul fapt că psihiatria este o profesie plină de provocări.

Ian a început să lucreze ca practicant (pe la 20 de ani) într-o clinică din Anglia și, ca oricârui tânăr cu vise mari și forță de muncă, i s-au dat cazurile cele mai dificile, pacineți internați de zeci de ani diagnosticați cu schizofrenie, erau 20 de persoane considerate cazuri de „netratat”, în a căror dosare nu erau înregistrate schimbări pozitive dimpotrivă: pacienți a căror stare s-a plafonat sau chiar înrăutățit în timp. Mi-a povestit că a intrat într-o cameră de zi cu linoleum roșu pe jos, scaune metalice, iar pacienții stăteau în picioare cu ochii pierduți spre fereastră, nimeni nu vorbea cu nimeni, fiecare avea un monolog borborosind cuvinte de neînțeles, aproape în șoaptă. Pentru un tânăr practicant ceea ce Ian avea în fața ochilor era o imagine dezolantă, unde nici un milion de teorii nu te pot pregătit pentru izbirea de realitate, de adevărata confruntare cu cele mai dificile cazuri.

Toți erau tratați exclusiv medicamentos și în dosarele lor nu se înregistra nici măcar o îmbunătățire, în timp ce îmi povestea, îmi aduceam aminte de excelenta carte „One flew over the cuckoo’s nest” („Zbor deasupra unui cuib de cuci”). „Inaccesibil și tăcut”, acest lucru a citit Ian în dosarul unui pacient și s-a gândit că totul a fost o pierdere de timp până acum și că ar fi interesant să creezi circumstanțele pentru ca ceva să crească. Oricum nu avea nimic de pierdut, așa că primul lui gând a fost să adune toți pacineții în cerc și vă vadă ce se va întâmpla. Ian era foarte interesat de teoria atașamentului, cunoscându-l în carne și oase pe celebrul psihiatru John Bolwby, cu care a purtat numeroase discuții de-a lungul carierei.

Pacienții erau mutați dintr-un salon în altul ca niște saci de cartofi. Cam asta însemna o instituție, la vremea respectivă (cam asta înseamnă și astăzi în România, cel puțin). Ian ținea întâlnirea de grup, realizând cât de important este atașamentul pentru pacienți. Majoritatea dintre ei nu aveau niciun soi de interacțiune umană, erau împreună cu ceilalți și totodată teribil de singuri și în această singurătate nu era decât un imens spațiu gol, atât fizic cât și sufletesc.

Cu pacienții diagosticați cu diverse tulburări psihice trebuie lucrat în profunzime, iar în zilele noastre, la fel ca în trecut se pune prea puțin sau chiar deloc accentul pe empatie, pe o echipă interdisciplinară care să abordeze fiecare caz în toată unicitatea și individualitatea sa. La fiecare persoană, boala se manifestă altfel, întrucât fiecare ființă umană este un caz unic, particular.

Ian a lucrat cu numeroși pacineți, majoritatea care s-au confruntat cu experiențe traumatizante, afirmând că nu există un handbook pentru a trata așa ceva, pur și simplu îți pui întrebări despre viață și vezi cât de mult poți răspunde, iar cheia este interacțiunea.

Explicațiile pentru anumite boli sau tipuri de comportamente nu pot fi înțelese decât dacă te transpui în lumea pacientului, de ce i se întâmplă ceea ce i se întâmplă și cum poate obține controlul asupra vieții sale. Mecansimul și cauzele problemelor cu care se confruntă oamenii sunt atât de complexe, încât treebuie să fii un fin observator și mai ales implicat, avantajul tău fiind acela că ești suficient de aproape de subiect să remarci anumite pattern-uri dar și suficent de departe să păstrezi acea obiectivitate, acea distanță terapeut-pacient, evident nu fără riscuri, încât există pericolul acelor proiecții, care pot afecta relația profesională conducând chiar la sindromul burnout.

În lucrul cu oamenii, ajungi să realizezi la un moment dat că fiecare om este un purtător irepetabil de povești iar tu nu trebuie decât să fii dornic să le asculți. Aici începe adevăratul ajutor.

Autor, Antonia Dubovici

sursă foto: Ian Macilwain




Asistența socială: subiect sensibil?!

Asistența socială: o muncă invizibilă și titanică despre care se vorbește tot mai puțin

“Social work is a band-aid on the festering wounds of society.” -Alexander Chase

La un moment dat ajungi să înțelegi că lumea în care trăiești reprezintă un întreg sistem, iar tu, o mică parte din acest circuit, o particulă destul de mică pentru a putea fi oricând înlocuită dar și suficient de mare pentru a putea face diferența. Întotdeauna mi-am imaginat societatea ca un imens organism, în care fiecare avem un loc și un rost. Și, ca orice organism, și societatea în care trăim se poate confrunta cu variate boli, precum: sărăcia, infracționalitatea, dependența, sinuciderea, terorismul etc.

Am ales acest domeniu cu inima, înainte de a-mi pune mintea la bătaie și nu-mi pare rău deloc, pentru că uneori când toate argumentele pe care le am se termină și nu-mi mai rămâne nicio motivație logică și rațională, îmi spun în sinea mea: dincolo de cât poate fi de greu, eu am ales asta. În fiecare zi am ceva nou de învățat. În fiecare zi devin mai puternică, depășindu-mi vulnerabilitățile. Asistența socială înseamnă a lupta cu rănile invizibile, iar pentru asta ai nevoie de o vedere cu totul și cu totul specială.
Asistentul social nu etichetază problemele ca fiind ceva negativ, dimpotrivă, el le vede ca fiind o serie de oportunități, deci le conferă o valoare pozitivă. Da, poate suna bizar, dar dacă reflectăm mai mult, putem ajunge la concluzia că oportunitățile sunt vecine cu problemele, sau cel puțin originea lor este aceeași. De obicei, mintea umană se blochează în momentul în care identifică o situație ca fiind problematică. Rezolvarea ia naștere în momentul în care alegi să definești situația cu care te confrunți iar asistentul social este prin excelență omul care știe să definească o situație, în mod obiectiv, să mute limitele pentru a facilita accesul spre soluții. „Think outside the box”, este motto-ul acestei profesii.
Uneori, în cadrul unei comunități este foarte dificil să trasezi scopuri comune, întrucât de cele mai multe ori tindem să ne axăm mai degrabă pe diferențe, decât pe aspectele care ne unesc, de aceea apar atât de multe neconcordanțe, care la un moment dat pot deveni conflicte. De cele mai multe ori, mai ales în România, profesia de asistent social este subestimată, cu toate că importanța acesteia la nivel micro și macro social este crucială. A nu se confunda caritatea cu asistența socială. Cartitatea o poate face oricine, oricând, nefiind condiționată de studii de specialiatate, însă a fi asistent social se bazează strict pe studii și cercetări. Nu se lucrează niciodată după ureche.
Din păcate, cea mai comună asumpție asupra profesiei de asistent social este strict legată de beneficii sociale adică de ceea ce statul oferă (bani, produse alimentare, etc.), însă nici acest lucru nu se numește asistență socială.
Asistența socială reprezintă un domeniu foarte vast și complex, care își propune creșterea nivelului de bunăstare a grupurilor vulnerabile și nu numai, pornind de la constatarea unei nevoi umane (individuale și/sau colective) și urmărind împuternicirea individului pentru a-și rezolva singur problemele, prevenind și înlăturând așadar instalarea dependenței față de servicii sociale, mai simplu spus: în calitate de asistent social ajuți oamenii să se ajute singuri, pe principiul: “Nu da pește săracului, ci învață-l să pescuiască”.
Vorbim despre o multitudine de grupuri țintă care sunt în imposibilitatea temporară sau permanentă de a se autosusține. Cu alte cuvinte, asistența socială reprezintă prin excelență singura profesie a cărui scop este să se autodesființeze, dar acest scop este aproape imposibil de a fi atins, având în vedere că întotdeauna vor exista persoane care vor avea nevoie de ajutor într-o anumită etapă a vieții lor. Cei mai mulți asistenți sociali duc o luptă continuă, asiduă, pe cont propriu atât în sectorul public cât și în cel privat, neajunsurile la nivel structural fiind tot mai pronunțate. La ora actuală, asistența socială a ajuns o profesie tăcută, despre care nu se mai aude și nu se mai povestește nimic. Oare de ce?
Pentru mine, a fi asistent social este mai mult decât o profesie, sau o carieră dacă o pot numi așa. Este un fel de a fi, de a privi viața ca o multitudine de alegeri care se întrepătrund. Este posibilitatea care-ți oferă cea mai bună perspectivă de a vedea modul în care acțiunile umane se asamblează, este ocazia de a fi prezent într-un turn al infinitului. De-a fi conștient în cea mai mare măsură pe care ți-o poți asuma. Ce înseamnă să fii asistent social pentru alți profesioniști? Am întrebat câțiva lucrători în domeniu și iată răspunsurile:
„Ce înseamnă profesia de asistent social pentru mine? Înseamnă să îi ajuți pe cei care vor să se ajute, înseamnă să înveți familia cum să comunice și să aibă grijă de un bolnav. Înseamnă să muncești pentru alții în așa fel încât să nu te pierzi pe tine. Înseamnă să accepți că uneori oamenii nu o să te placă pentru deciziile pe care le iei și că vei fi „bad guy” în viața lor, dar, poate, la un moment dat, vor înțelege că le-ai vrut binele. Asistentul social este acel profesionist care trebuie să înțeleagă problemele altora, să vadă cu ce îi poate ajuta, unde îi poate direcționa și cum să facă asta fără să își piardă propria identitate, propriile convingeri și valori. Iar pentru asta asistentul social trebuie să fie acel specialist care este jumate inima jumate minte, echilibrul perfect, niciodată una mai mult ca alta.”  (Adela Crăciun, asistent social în lucrul cu persoanele vârstnice)

„Pentru mine, a fi asistent social sau, cum spun colegii americani, social worker îmi dă curajul să mă includ în rândul acelor persoane care nu au o meserie ci o vocație, nu lucrează ci trăiesc prin muncă, prin fiecare persoană pe care o întâlnesc în drumul lor și devin mai bogați o dată ce au cunoscut-o. Am ținut să aduc în discuție sintagma social worker pentru că îmi place mult ideea de worker/muncitor. Poate că muncim mai puțin cu mâinile dar e de-a dreptul fenomenal să ai ocazia să muncești cu sufletul și să participi la conturarea unor vieți, mai bune, mai senine. De câte ori mă gândesc la munca unui asistent social îmi vine în minte o comparație antagonistă cu economia: în această meserie investești, de regulă ”pui la bătaie” întreaga ta persoană și ești extrem de răbdător în privința rezultatelor așteptate… poate vei avea șansa să te bucuri de profit sau poate nu vei vedea rezultatul muncii tale, dar un lucru este cert, când investești în semenii tăi generezi o energie capabilă să mute și munții!” (Camelia Pesek, coordonator centru de zi)

„Consider că profesia de asistent social este una care necesită implicare, muncă asiduă și răbdare multă. Este o muncă grea, dar frumoasă care îți oferă satisfacție sufletească mai ales când un copil din sistemul de protecție ajunge să fie adoptat și are șansa la o familie care îi oferă posibilitatea de a se dezvolta armonios pe plan emoțional, fizic și psihic. Această meserie este o provocare continuă deoarece societatea se confruntă cu tot mai multe probleme care au la bază sărăcia, lipsa responsabilității sau nivel de educație scăzut. Pentru a-i ajuta pe alții, asistentul social trebuie să aibă valori și principii bine definite, să fie integru, competent, autodeterminat, corect, comunicativ, să nu discrimineze beneficiarii, să păstreze confidențialitatea informațiilor. Asistentul social trebuie să facă eforturi de a lupta cu prejudecățile și să țină cont de unicitatea și valoarea fiecărei persoane indiferent de origine, etnie, sex și trecut, să accepte persoana. Meseria de asistent social implică răspundere mare, empatie și blândețe, iar de cele mai multe ori e greu să te detașezi, să uiți problemele când ajungi acasă, cel puțin pentru mine. De cele mai multe ori, beneficiarii văd în asistentul social „rezolvarea” sau „un colac de salvare”, dar de puține ori aceștia au dorința de a se ridica, de a-și depăși limitele, de a ieși din starea în care se află, astfel creându-se dependența de serviciile sociale. Nu poţi să practici această meserie fără să pui multă pasiune şi fără să fii determinat de a contribui la schimbarea vieții celor asistați.” (Raluca Rusu, asistent social în domeniul protecției copilului)

Autor, Antonia Luiza Dubovici