Despre „Leul de la Șișești” s-a scris un raft de cărți. A ajuns aproape o legendă, pe când era încă în viață. Luptător neînduplecat pentru drepturile și libertățile neamului său, de la catedra profesorală sau de la amvon, în articolele politice, publicate în presa românească a vremii sau în celebrele discursuri din parlamentul ungar, în pledoariile din boxa acuzaților, unde era mereu dus… în tot ce a întreprins de-a lungul întregii sale vieți, Dr. Vasile Lucaciu s-a dăruit total nobilei cauze de apărător al limbii („Tezaurul cel mai prețios al poporului român este limba maternă, păstrată din moși-strămoși, ca un blazon al latinității în marea limbilor slave din această parte a Europei”, spunea el), al credinței catolice de rit oriental (pentru care a ridicat la Șișești o biserică închinată unirii tuturor românilor -„Pro Sancta Unione Omnium Romanorum”), al drepturilor cetățenești interzise românilor ardeleni… Și recunoștința acestora n-a întârziat să apară: șirurile de căruțe cu sutele de țărani, care-l însoțeau până la trenul ce-l ducea în închisorile Seghedinului și cântecul acela… cântecul aflat pe buzele tuturor: „Plânge mierla pân păduri/Rob îi Lucaci la unguri/Pântru sfânta libertate/De care noi n-avem parte…” răscolea sufletele și conștiințele românilor până peste Carpați, dar făcea să sporescă și adversitățile și măsurile represive ale administrației vremii.

În Anul Centenar 2018, Maramureșul l-a cinstit cu o seamă de manifestări, dar mai cu seamă cu două cărți, două restituiri de mare preț: prima, apărută sub îngrijirea lui Teodor Ardelean și a lui Nicoară Mihali, ne pune la dispoziție, pentru prima dată în această formă atât de accesibilă(!), celebrul discurs, rostit de Vasile Lucaciu, deputat de Beiuș în Parlamentul de la Budapesta (1907-1910), iar cea de a doua, „Instituțiuni filosofice”, în trei volume (836 pagini), realizată de Consiliul Județean și Ansamblul „Transilvania”, cuprinde scrierile filosofice din perioada de profesorat la Liceul catolic din Satu Mare, o realizare inspirată și demnă de toată lauda. Remarcăm însă, cu bucurie, și cartea „Dr. Vasile Lucaciu (1852-1922)”, scrisă de harnicul și prestigiosul istoric bihorean, Blaga Mihoc, fost muzeograf la Baia Mare (de numele căruia se leagă începuturile a ceea ce astăzi este Complexul muzeal de la Șișești, închinat lui Vasile Lucaciu) și rămas legat sufletește de dramaticul destin al „Leului de la Șișești”, a cărui viață și operă n-a obosit să le cerceteze, cu dragoste și cu pasiune. Cartea sa este, după părerea noastră, peste tot ce s-a scris, până acum, despre Vasile Lucaciu.

Cu toate acestea, în ceea ce privește relația lui Vasile Lucaciu cu Maramureșul, mai cu seamă din perioada șișeșteană, aceasta a fost una insuficient cercetată și, deci, forte puțin popularizată, motiv pentru care dorim să atragem atenția asupra câtorva informații descoperite recent și considerate de noi demne de a fi cunoscute.

La 27 august 1891, când a avut loc sfințirea Bisericii din Șișești (unde se spune că au fost prezenți peste 15 mii de participanți), în fruntea numeroasei delegații de maramureșeni s-a aflat preotul-cărturar și vicar general, Tit Bud, care a participat la oficierea liturghiei și a rostit și un cuvânt despre semnificația evenimentului respectiv. Cu siguranță că, relația dintre cei doi prelați avea să se consolideze în anii care au urmat, întâlnirile lor având în vedere lupta comună în vederea pregătirii marei manifestări de protest de la Alba Iulia, din mai 1912, împotriva anexării forțate la Episcopia de la Hajdu-Dorog.

La începutul secolului XX, în chiar primii ani ai acestuia, când, din pricina relației tot mai tensionate cu episcopul Szabo, de la Gherla, Lucaciu acceptă să părăsească parohia Șișești, opțiunea sa a fost parohia de la Ieud și unul dintre cei mai zeloși susținători ai săi era învățătorul Petru Bilțiu-Dăncuș, prezent la toate pelerinajele de la Șișești, și pe care Lucaciu îl vizita acasă, ori de câte ori i se ivea ocazia. Dar, favorabil acestei mutări era și episcopul de la Lugoj, Victor Mihalyi de Apșa, cu care Lucaciu se cunoștea foarte bine, cum de altfel, se cunoștea și cu fratele acestuia, Dr. Ioan Mihalyi de Apșa, cu care împărtășea aceleași idei și principii de luptă politică.

În iulie 1911, aflându-se la Londra, la „Congresul Raselor” (națiunilor), într-o scrisoare trimisă ziarului „Românul”, din Arad, Lucaciu spunea: „Am un moment mai liber și după cinci zile de muncă grea iau în mână condeiul să scriu. Dar cui să scriu? Scumpilor mei din familie, lui Badea George (Pop de Băsești n.n.) sau fratelui Dr. Ioan Mihalyi…” În bogata corespondență a lui Ioan Mihalyi de Apșa-atât de puțin cercetată!-se află, în mod sigur, multe dovezi elocvente ale prieteniei dintre cei doi și, mai devreme sau mai târziu, sperăm că acestea vor fi scoase la lumină.

În toamna anului 1919, când s-a întors în țară din misiunea pe care o avusese în SUA și Italia în sprijinul unirii, la sosirea în Satu Mare, Vasile Lucaciu a fost primit cu entuziasm de mii de români, adunați în piața centrală a orașului. Sufletul organizării a fost admiratorul său, Ilie Lazăr (pentru scurtă vreme, secretar al Prefecturii de acolo) și care, acompaniat de muzica militară, i-a cântat celui „sosit acasă” celebra „Doina lui Lucaciu”, făcându-l pe acesta „să-l îmbrățișeze cu ochii plini de lacrimi” (I. Lazăr, Amintiri, București, 2000.)

Câteva zile mai târziu, Vasile Lucaciu s-a înscris pe lista de candidați pentru funcția de deputat în Circumscripția electorală Sighet. De ce aici, nu știm. Președinte al acesteia era Dr. Florent Mihalyi, președintele Baroului de avocați Maramureș, nepot de frate al lui Ioan Mihalyi. La data respectivă erau înscriși în cursa electorală și câțiva candidați localnici: Dr. Iosif Popp, un politician binecunoscut în Maramureș, Constantin Pavel-funcționar superior în administrația locală, dar și tânărul, Dr. Vasile Kindriș, nimeni altul decât fostul Președinte al Consiliului Național Român, ales de maramureșeni, în Marea Adunare de la 22 noiembrie, 1918, să conducă destinele județului până în aprilie 1919, la sosirea primului prefect trimis de guvernul României Mari. Demn de remarcat rămâne însă faptul că, înaintea zilei de alegeri, toți cei trei candidați locali și-au retras candidaturile în favoarea lui Vasile Lucaciu și asta, dacă e să ne gândim puțin, spune mult și multe.

Deținem această informație dintr-un document descoperit recent, un opis referitor la actele trimise Biroului Electoral Central și din care rezultă atât „retragerea” celor trei candidaturi, cât și declararea „alegerii ca deputat în Circumscripția electorală Sighet a domnului Vasile Lucaciu” (conform Procesului verbal din 2 nov. 1919).

Am ținut să facem această din urmă precizare din două motive: în primul rând, deoarece toți cei care au scris despre activitatea politică de după unire a lui Vasile Lucaciu, nu menționează că aceasta a început ca deputat de Sighet, iar în al doilea rând, pentru că informația aceasta este, realmente, una care ne face cinste. Și ar trebui, să ne dea de gândit. Mai ales acum!

Ioan ARDELEANU-PRUNCU

CentenART-ul lui Ion Bledea, expoziția oferită publicului sighetean, a fost o noutate pentru concetățenii artistului. Foarte mulți prieteni au fost prezenți la vernisajul expoziției din ziua de 04 decembrie 2018, având posibilitatea de-a se integra într-un micro labirint estetic, strecurându-se, eschivându-se printre opere de artă care vor dăinui în… labirintul timpului.

Ion Bledea a atins maturitatea artistică și, deși înaintează ușor în vârstă, anul 2018 a fost unul special, foarte prolific. A finalizat o lucrare monumentală dedicată Centenarului, amplasată în comuna Giulești și a reușit, în paralel, să creeze alte nouă lucrări de mari dimensiuni, având teme conectate tot la Unirea românilor. L-am văzut, începând din luna aprilie a acestui an, pe sculptorul sighetean muncind tinerește, luptându-se cu metri cubi de bușteni, modelându-i cu tenacitate, descifrându-le și devoalându-le esența, îmblânzind lemnul și transformându-l în artă. Zi de zi, Ion era prezent pe câmpul lui de luptă și repeta obsesiv în fața fiecărei bucăți de lemn brut, masiv: văd lucrarea. Vedea opera din spatele lemnului și-a dus o luptă totală cu timpul și cu el însuși ca să ne dovedească ceea ce știam: Ion este autodidact dar este un adevărat ARTIST. Până la urmă, valoarea artistică este dată de “produsul” final: dacă acesta place, dacă face să se destindă sufletul și mintea, dacă rezonează cu privitorul, restul nu mai contează. Ion își iubește cu ferocitate fiecare lucrare, sculptură, și-și permite ”luxul” de-a ne demonstra că este foarte bun. Are la activ, aproximativ 1.200 de lucrări, cele mai multe în muzeul lui de acasă, pe care-l îngrijește împreună cu soția lui, dar și altele, foarte multe, răspândite în întreaga lume, prin multe țări din Europa, Statele Unite ale Amercii, Mexic etc.

La expoziția CentenART-ului, pornită din sufletul lui Ion Bledea, prin “pădurea” de lucrări de mari dimensiuni (monumentale), însuflețite de ecoul și mângâierea dălții care le-a conferit o identitate supremă, spirituală, ascultau, admirau lucrările sigheteni convinși sincer că sculptorul nu trișează, este sincer și rezultatele sunt, dincolo de orice comentariu, indiscutabile.

Practic aceasta a fost prima expoziție – pe care am văzut-o “altfel” din clipa în care Ion Bledea s-a decis să accepte această provocare – în care privitorii – admiratori puteau să îmbrățișeze lucrările, să le examineze din toate unghiurile, să le pipăie, să le observe în detaliu fața și reversul, să se bucure de tridimensionalitate… palpabilă.

Ion Bledea, omul dintr-o bucată, cu iubirea lui necondiționată pentru modelarea lemnului, cu orgoliul lui de maramureșean dârz, cu bucuriile și supărările lui, cu prieteni și neprieteni, este în mod cert, vrând – nevrând, un brand al Sighetului, al Maramureșului.

După cum l-am văzut și simțit, anul acesta a fost doar de încălzire pentru Ion Bledea, iar anul viitor, când va împlini 70 de ani va fi de maximă efervescență, urmând să ne ofere câteva repere – momente remarcabile, cu aroma inconfundabilă de… lemn!

Ion MARIȘ

Foto: Ion Mariș

“Woodstock de Săpânța” – așa a concluzionat un jurnalist prezent la ediția inaugurală a festivalului Drumul Lung spre Cimitirul Vesel, în august 2010. Și acum, 8 ani mai târziu, cu câteva zile înainte de evenimentul principal al celei de-a noua ediții a acestei manifestări, inițiatorul proiectului, Peter Hurley, declară că are sentimentul că se coace ceva chiar la fel de memorabil!

“Pregătim cea mai amplă petrecere Centenară din vara aceasta! Cu Consiliul Județean Maramureș în rol de organizator, sub patronajul Ministerului Culturii și Identitătii Naționale, cu sprijinul operațional a mai multor organizații non-guvernamentale, precum Asociația Comunelor din România (ACoR), Federația Națională a Grupurilor de Acțiune Locală (FNGAL), Congresul Autorităților Locale din Republica Moldova (CALM) și partenerii noștri media, în special Televiziunea Română, Radio Antena Satelor, Radio România Actualități și Agerpres, aducem împreună în Săpânța peste 800 de artiști, meșteri, dansatori, rapsozi, din toată România, pentru evenimentul Reuniunea Satelor al proiectului “SATELE UNITE ALE ROMÂNIEI”.

Vin delegații din aproape fiecare județ al României, din Transcarpatia, Bucovina de Nord și Voievodina. Suntem în legatură cu comunități de români din Ungaria și Timoc, din Bulgaria. Ne bucurăm foarte mult că din Republică Moldova vor veni peste 80 de oameni, dintre care 55 de primari din satele Moldovei, care ne vor cânta împreună un cântec din Basarabia. Vor fi momente foarte emoționante.

Nu obișnuiesc să fac preconizări. Întotdeauna am preferat să las faptele să vorbească. Dar acum, sunt atât de impresionat, de uimit, de răspunsul pe care chemarea noastră îl stârnește, pentru că văd ce fel de oameni se vor aduna, vorbind cu ei la telefon, comunicând în continuu. Cred că oricine cât de cât interesat de cultura tradițională a Europei, indiferent dacă e român sau străin, și-ar dori să afle ÎNAINTE, ce fel de eveniment, absolut unic din punctul meu de vedere, se dospește aici, în Maramureș!

Reuniunea Satelor este un fel de AGA a SATELE UNITE ALE ROMÂNIEI. Propunem să fie gazduită în fiecare an de o altă comunitate din România. Nu pregătim un spectacol popular, ci un dans masiv, participativ, spontan. Bariera dintre performer și observator se va dizolva. Nu ai nevoie de costum tradițional, nu trebuie să știi să dansezi, tot ce ai nevoie vei învăța pe loc, în câțiva pași! Nu există scenă, ci un pod de lemn la nivelul solului în jurul unui fus cu zurgulăi masiv. Fără playback, nu cântăm pe negativ, nu dansăm pe CD-uri. Sută la sută LIVE!

Fără mici, fără grătar! Vom servi numai mâncare tradițională!

Mai mult decât o promovare a satului Săpânța sau a Maramureșului, este o promovare a României însăși, despre acel ceva pe care voi îl numiți România profundă. Din ceea ce am văzut, de 25 de ani, de când locuiesc aici, voi, mai mult decât oricine altcineva din Europa, cunoașteți încă secretul generării bucuriei. Unii zic al ospitalității. Dar este ceva mult mai adânc. Este ceva autentic, onest, moștenit, pe care toți ceilalți europeni l-au uitat. Acesta este aurul vostru, ca un mare foc de tabără. Bucurați-vă de căldura lui!” (Peter Hurley)

Filmul de promovare: https://www.youtube.com/watch?v=Y5ZeCT4DMJI
Website: www.sateleunitealeromaniei.ro
Asociația Interculturală de Tradiții
Peter Hurley: peterhurley68; tel.: 0744.649.687

Se presupune că orice om decent știe care este diferența dintre bine și rău. Știi, pentru că așa ai fost crescut, educat, simți că anumite lucruri nu sunt corecte sau cusute cu ață albă sau exagerate. Și atunci de ce în România această diferență este extrem de greu de făcut și are multe variabile?

Poți să spui eu nu fac politică dar nu știu câtă dreptate mai ai. Poți și să nu mergi la vot dar apoi ce drept mai ai să te plângi? Îți permiți să mergi la mitinguri, la proteste sau unde mai vrei tu, să postezi ce dorești pe facebook sau pe alte rețele de socializare dar nu ai nicio certitudine că vei putea face asta peste câțiva ani, când vei vrea, de câte ori vei vrea. Viața noastră, a fiecăruia depinde de faptul că iei sau nu atitudine, că te declari de o parte sau de alta a baricadei, că îți susții punctul de vedere și îți asumi responsabilitatea. Dar să te declari neinteresat, să trăiești doar în mica ta bulă personală, să nu riști nimic, să nu ai nicio părere, asta nu știu cât de ok este. Mai devreme sau mai târziu vei ajunge cu o problemă minoră sau majoră într-un spital, vei sta la cozi la primărie, îți vei strica mașina mai mult sau mai puțin pe drumurile din România, vei merge într-o stațiune în concediu și vei constata că nimănui nu-i pasă de tine, tot ce se așteaptă de la tine este să plătești fără să pui întrebări.

Întotdeauna în politică au existat interpretări, simpatii, doctrine, limbaj de lemn, manipulări și influențe dar acum sunt toate  înmulțite cu 100. Sau chiar cu 1000. Parcă nu mai știi în care parte să te uiți, sunt peste tot, nimeni nu este fără pată și atunci te întrebi bine dar eu, eu de ce îmi plătesc întreținerea, mă strădui să nu întârzii la serviciu și încerc să fiu cât mai cinstit, cât mai onest? Și atunci nu-i de mirare că nu mai vrei să deschizi televizorul pentru a vedea  politicieni care  caută tot timpul să pareze acuzații, care au nevoie să strige insistent sunt nevinovat, alții sunt vinovați, cei care îmi înscenează diverse mizerii. Cam mulți oameni importanți avem care sunt nedreptățiți de soartă. Normal că te apucă scârba și revolta și te simți nedreptățit gândindu-te la ultimul concediu pe care ți l-ai permis, tu, om cinstit. Normal că îți vine să îți iei lumea în cap dar faptul că am ajuns așa se datorează și celor care au spus pe mine nu mă interesează, eu am o viață, eu nu fac politică. Este de fapt un cerc vicios.

Apoi este foarte greu de înțeles de ce s-ar preocupa cei care au puterea mai mult de condițiile din închisori decât de condițiile din spitale de exemplu. Este de bun simț și asta. Să zicem că nu există excepții, nici interpretări. Nici un om rațional nu ar putea spune că e mai important să rezolvăm situația oamenilor din închisori. Și totuși sunt unii care îți spun privindu-te în ochi că este o problemă ce trebuie neapărat rezolvată după care vor veni și altele. Dar mai întâi asta.

Sunt atâtea paradoxuri, suntem atât de frumoși și atât de urâți, atât de sensibil și atât de cinici, atât de darnici și atât de risipitori! Și aici vă pot da câteva exemple, toate actuale.

Primăria Iași a cheltuit zilele astea 85.000 de euro pe un steag pentru a se mândri în anul centenarului. Casa lui Iuliu Maniu din satul Bădăcin din Sălaj este restaurată prin bunăvoința unui preot cu ajutorul unor donații individuale, venite de la diverse persoane în măsura în care Iuliu Maniu a donat și el pentru construirea școlii de acolo. Are nevoie de încă 200.000 de euro. Casa pentru părinți ai căror copii bolnavi de cancer sunt internați la Institutul Fundeni   s-a făcut prin donațiile a peste o sută de mii de români prin proiectul Magic Home. Bazinul de înot al unei școli din București nu este dat în folosință din cauza unor nereguli și stă în paragină deși au fost cheltuiți în jur de 100 000 de euro. Elevii din lotul național de matematică s-au întors cu 5 medalii de aur și una de bronz de la Olimpiada Balcanică din Grecia, ceea ce a plasat România pe primul loc printre cele 18 națiuni participante. Potrivit unui studiu al Centrului de Evaluare și Analize Educaționale aproximativ 40% din elevii români de 15 ani sunt analfabeți funcționali. Un studiu făcut de iSense Solutions arată că românii din mediul urban cheltuie 80 % din salariu pe mâncare, întreținere și rate ceea ce în alte țări europene se rezolvă cu doar 15% din salariu. Potrivit clasamentului european două treimi dintre români își petrec vacanța acasă. În alte țări din Uniune doar o treime își petrec vacanța acasă. Nu mai spun de persoanele cu dizabilități care nu au prea multe șanse în România la o viață independentă, să nu mai vorbim de participarea lor la un festival în aer liber sau obținerea unui loc de muncă.

Așa că, înainte de a spune eu nu fac politică, pe mine nu mă interesează, am viața mea, nu merg la vot, toți sunt o apă și-un pământ și altele de genul acesta, mai gândiți-vă! Este ușor să ne considerăm victime atunci când nu am făcut mai nimic, am stat în banca noastră și am așteptat doar să treacă furtuna.

Autor, prof. Crina Voinaghi

În urma Revoluţiei din februarie 1917 sau  revolta soldaţilor de la Petrograd şi a căderii ţarismului prin abdicarea lui Nicolae al II-lea ( 3 martie 1917), la   Chişinău, la începutul lui martie 1917 în jurul redacţiei gazetei Cuvânt Moldovenesc, se înfiinţa Partidul Naţional Moldovenesc, care avea în frunte un comitet compus din Vasile Stroescu, Pavel Gore, Pan Halippa, Onisifor Ghibu ş.a. În toamna aceluiaşi an, basarabenii în haină militară organizează Congresul Soldaţilor Moldoveni, la care au participat 800 de delegaţi, reprezentând aproximativ 200 000 de ostaşi. Congresul a decis ca Basarabia să se bucure de autonomie teritorială şi politică în cadrul unei Rusii republicane, federativ-democratice. Totodată, s-a hotărât constituirea Sfatului Ţării, până la întrunirea Constituantei alese prin vot universal, egal, direct şi secret.

Prima adunare solemnă a Sfatului Ţării a avut loc la 21 noiembrie 1917 la Chişinău,  în „Casa nobilimii” de pe strada Sadovaia,  unde funcţiona Gimnaziul nr.3 de băieţi. Alcătuit din reprezentanţi ai tuturor naţionalităţilor, confesiunilor şi orientărilor politice, ai asociaţiilor profesionale şi culturale, Sfatul Ţării şi-a ales preşedintele, în unanimitate, în persoana lui Ion  Inculeţ. La 2 decembrie 1917, Sfatul Ţării a adoptat o Declaraţie prin care se proclama Republica Democratică Moldovenească şi se încredinţa puterea executivă unui Consiliu al Directorilor Generali, care s-a întrunit la 7 decembrie în frunte cu Pantelimon Erhan.

Planurile unei revoluţii bolşevice pe teritoriul Moldovei, orchestrată de Cristian Racovski şeful Rumcherod, sunt dejucate de către Armata a II-a Română. Guvernul rus reacţioneză: la 31 decembrie ministrul român la Petrograd, Constantin Diamandy este arestat şi închis în Bastionul Trubeţkoi al fortăreţei Petru şi Pavel din Petersburg. Va fi eliberat, asemenea celor 72 de români din cadrul Legaţiei Române şi Misiunii militare,  în urma protestului întregului corp diplomatic acreditat în capitala rusă şi a medierii de către ambasada Statelor Unite ale Americii a disputei româno-ruse cu privire la abuzuri.

În primele zile ale anului 1918, situaţia Basarabiei a fost deosebit de gravă: anarhia bolşevică a trecut de la devastări şi mari dezordini, la atacuri la adresa noii Republici Democratice. Din aceste considerente, Sfatul Ţării şi Consiliul Directorilor au solicitat sprijinul armatei române; astfel, pe 8 ianuarie 1918, Divizia 11 Infanterie  a trecut Prutul. Intrarea armatei române în Basarabia a fost decisă în şedinţa Consiliului de Miniştri (Iaşi, 1 ianuarie 1918), iar comunicatul oficial a fost dat presei în 12 ianuarie 1918. Marele Cartier General a trimis în Basarabia 4 divizii: 11, 13 Infanterie, 1 şi 2 Cavalerie sprijinite de către Grupul Aeronautic compus din Escadrila F4 (de recunoaştere) şi Escadrila N3 bis (de vânătoare). La 13 ianuarie, Divizia a 2-a Infanterie condusă de generalul Ernest Broşteanu intră în Chişinău, cântând Deşteaptă-te române!.

Reacţia Consiliului Comisarilor Poporului al R.S.F.S. Ruse de la Petrograd s-a materializat prin ruperea relaţiilor diplomatice dintre Rusia Sovietică şi România şi confiscarea tezaurului României aflat la Moscova. „Puterea sovietică – se spunea în hotărârea guvernului de la Petrograd –  îşi asumă răspunderea de a păstra acest tezaur, pe care îl va preda în mâinile poporului român.” Documentele sovietice publicate în anul 2011, de către regretatul istoric Florin Constantiniu, relevă faptul că autorităţile bolşevice au început să cheltuiască din tezaurul românesc imediat după confiscarea lui, în vederea stimulării revoluţiei în Basarabia şi Moldova.

La 24 ianuarie 1918, Sfatul Ţării a proclamat independenţa cu unanimitate de voturi. Consiliul Directorilor se dizolva, puterea executivă trecând asupra Consiliului de Miniştri, în frunte cu Daniel Ciugureanu, preşedinte al Republicii rămânând Ion Inculeţ.

În ianuarie-februarie, atât România cât şi Republica Democratică Moldovenească erau supuse unor presiuni puternice; asupra guvernului român, presiunile exercitate de către Puterile Centrale în vederea semnării tratatului  au căpătat un caracter ultimativ. Pentru tânăra republică de la Chişinău, un pericol iminent îl reprezentau pretenţiile Ucrainei asupra Basarabiei. Guvernul Ucrainei a cerut să i se admită participarea la conferinţa de la Buftea – Bucureşti, dar, până la urmă, cererea nu a fost acceptată de Germania.

În această atmosferă tensionată, la 5 martie 1918, rezerva regală, conservatorul Alexandru  Marghiloman  este numit Şef al Executivului român. Menirea acestuia era să continue tratativele şi să încheie pacea cu Puterile Centrale, precum şi de a veni în întâmpinarea evenimentelor din Basarabia. La 23 martie, în cadrul şedinţei guvernului român de la Iaşi, la care au participat şi Ion Inculeţ, Daniel Ciugureanu şi Constantin  Stere, s-a hotărât plecarea acestora la Chişinău, pentru a supune chestiunea unirii Basarabiei în Sfatul Ţării. Alături de aceştia, la 26 martie a sosit la Chişinău şi premierul Alexandru Marghiloman.

În ţinutul dintre Nistru şi Prut, curentul care cerea unirea era de nestăvilit. Şedinţa Sfatului Ţării a avut loc în după-amiaza zilei de 27 martie 1918. Ea a fost deschisă de preşedintele ei, Ion Inculeţ, care, printre altele, a declarat: „Şedinţa de astăzi, domnilor deputaţi, va fi o şedinţă  istorică pentru naţiunea noastră, pentru poporul nostru. Noi trebuie să depunem toate silinţele ca să reuşim cu cinste în acest moment istoric.” Din partea guvernului român a vorbit Alexandru Marghiloman, care, după încheierea declaraţiei, însoţit de ceilalţi reprezentanţi, s-a retras pentru ca deputaţii Sfatului Ţării să discute şi să decidă nestingheriţi. În privinţa exerciţiului electoral, secretarul Sfatului, Ion Buzdugan a insistat asupra votului deschis, îndemnând la unire: „Fiţi tari şi îndepliniţi-vă datoria, fiindcă ceasul unirii a sunat /…/”. Rezultatul votului rezoluţiei propuse de Blocul Moldovenesc: 86 de voturi pentru, 3 contra şi 36 de abţineri.

Declaraţia de Unire a fost primită de către prim ministrul român cu cuvintele: „Trăiască România, una şi nedespărţită.” Ea a fost primită cu entuziasm şi satisfacţie de românii de pretutindeni, conştienţi că, în vremuri grele, se realiza un pas important în înfăptuirea României întregite. „Actul unirii – scria istoricul basarabean Alexandru Boldur – a fost acceptat în mod solemn. Tot ce se petrece în urmă în Basarabia poate fi socotit ca o afacere internă a României întregite”.

prof. Marius Voinaghi
C. N. Dragoș Vodă

N.r. Articol publicat în revista Muzeului Maramureșean, Acta musei maramorosiensis, 2017.

Foto: mediafax.ro