TO DO LIST – 31 decembrie 2021

Pregătește platoul.
Sună la mătușa de la 4 și transmite-i toate cele bune. N-ați vorbit de anul trecut, știu; ți-a mai și gândit de rău – știu, dar mai știu și că nu-i porți pică pentu nimic.
Fă cumparaturi. Vezi la ce oră mergi ca să nu nimerești 20 000 de leghe aglomerări. Stai cam prost cu răbdarea.
Nu uita să faci curat.
Udă florile. Merită și ele atâta tratament.
Împachetează ultimele cadouri și vezi să nu le uiți acasă.
Vezi că la ora 20:00 vin musafirii. Să îți fie casa casă și masa masă.

Abia 6:00. Nu știu dacă le termin pe toate într-o zi și pe anul viitor nu pot să las… Treaba de azi se face în 24 de ore, nu în 48. Dau la o parte lenjeria de finet fără Moș Crăciun (nu m-am conformat la acest trend. Ziceam că o să le fac față si altora, dar m-au prins până la urmă. Sclipiceală, goană-n vânt, o fi, dar dacă ai intrat în horă, joacă. Nu o să rămân tocmai eu înțepenită. Deși, uneori, nu mi-ar fi stricat.)
Gata, acum chiar mă ridic și mă apuc de treabă… Veselă beau un pahar cu apă și… deschid telefonul. Am contemplat destul pentru azi si lumea nu stă în loc pentru filosofiile mele. Nu stă nici pentru ale ei, dar asta e o altă poveste. Brazi împodobiți, rețete de consevare a preparatelor rămase de la sărbători, păreri peste păreri și doctorii peste doctorii, nou-născuți (asta da, mă bucură), familii fericite și familii „fericite”. Am bifat și asta. Dai like, capeți like. Ce dimineață productivă: am făcut de toate și nimic. Bine, dar e diferită de cea de săptamâna trecută: atunci nu vedeam postări cu brazi.

7:48 – Întârziere maximă. Nu mai ezit nicio clipa. Sar și peste micul dejun că doar m-am hrănit sufletește cu tik-tokuri.
Noroc că azi sunt liberă… Noroc sau binecuvântare? Ei bine, nu stau acum să mă gândesc… O să am timp mai încolo; nu știu când, dar nu azi…
Cobor la bucătărie. Scot tocătorul, tai, prepar, coc, aranjez, iar tai că doar am făcut puține până acum. În liniștea casei doar lama cuțitului se aude. Parcă ar vrea să mă anunțe că mai tare doare singurătatea. Însă ce nu știe el e că oamenii vorbesc adesea cu mine, până când mă uită toți. Sau aproape toți, mereu va fi cineva acolo: probabil chiar aceia pe care i-am rănit mai mult, dar care m-au iubit pentru ce sunt.
Oficial, masa e plină…. De, doar azi contează că e plină. Restul anului, nu contează că servești oaspeții cu pâine și ceai. Azi, dacă nu ai 7 feluri, ba nu esti găzdoaie, ba nu ești în rând cu lumea. Și e abia 12:00. M-am mișcat bine… cu atâta tehnologie în bucătărie nici nu mă mir. Păcat că nu mai simt miros de turte coapte pe plită… Erau bune, erau bune și făcute cu dragoste.
Pasul doi: fii centrala telefonică. Sună, urează de bine, acceptă uneori și răul, salută, închide, formează alt număr și ia-o de la capăt. Ți-ai dori să îi suni și într-o zi oarecare și să le urezi de bine, dar s-ar uita la tine ca la felul 14 de la masa de Crăciun și ar spune că profiți, că ai vreun interes. Dar azi, nu, azi sigur ești lipsit de interes. Doar e a 365-a zi din an, nu prima în care ți-ai promis că te schimbi, dar ultima în care nu ți-a ieșit. De la anul, New Year. New Me… Însă uiți că uneori, acest new Me nu poate veni doar de la Old me fără ajutor de acolo. De unde? Privește în sus!
Am făcut-o și pe asta. Ce urmează? Asta lăsăm pe mai târziu, aici nu e prea important… Gata! Ultimele cumpărături… Ies afară îmbrăcată bine. Măcar iarna e iarnă! Și, Doamne, ce frumos e când lucrurile sunt exact cum ar trebui să fie; cum le-ai creat Tu! Ajung la magazin, tot prin viscol, tot prin zloată (pe astea le simt doar când e de mers la colindat și de făcut bine, în rest, nu mă plâng, parcă nici n-ar fi). Cumpărături în grabă, prețuri mari, Mon Cher (așa e când dreptatea se vinde ieftin), lume multă (oameni mulți, dacă vrei să îi vezi; dacă nu, vei spune simplu: Aici nu sunt oameni), cu măști sau fără măști însă mânați parcă de aceeași poruncă domnească: Sarbătoriți! (Offf, de in loc de asta era Să fie pace în lume! Oare zelul rămânea același?). Ajung grăbită la casă, plătesc în și mai mare grabă cu cardul, că doar nu mai stau să număr banii (ceea ce nu e rău, însă viteza asta ne-a costat mult în alte părți). Aranjez frumos cumpărătuile (încă sunt o perfecționistă când vine vorba de asta), ies și mă întorc la mașină. Veche și ea, însă mai vie decât mine. A văzut multe și a auzit multe…. De-ar spune toate gândurile și conversațiile, nu știu sub care cer m-aș ascunde: cel al dezamăgirii sau cel al empatiei?
Cheile în contact, ambreiaj, accelerație și înapoi spre casă. Îmi e dor să merg prin zăpadă… Dar nu azi, altă dată. Ascult colinde, dar colinde, nu cântece de Crăciun și parcă sărbătoarea prinde contur. Nu e nici despre mine, nici despre mese pline, ci despre El, despre ea….
Parchez. Cobor în și mai mare grabă. Despachetez, aranjez (am zis deja că sunt perfecționistă).
15:00. Ora perfectă pentru curățenie. Sau, mai bine spus, un fel de revision al curățeniei, că pe ea propriu- zisă o tot fac de la 1 decembrie. Aspiră, dă cu mopul, aranjează globul care a căzut, șterge praful și, dintr-odată dau peste un bilețel: Hei, cum îți e inima în acest moment? Nu știu cum a ajuns aici, acum, după atât timp de când e scris. Însă știu că oricât de mare om modern aș fi, neînfricată și distrugătoare, zelul meu aici a luat o pauză. Stau pe canapea… Parcă nici ea nu e la fel de comodă când sunt doar eu singură, fără telefon, fără nimic care să mă distragă…. doar eu. Și cine sunt eu??
Sunt mai bătrână cu un an… Fir-ar! Nu asta am întrebat! Însă nu știu să dau alt răspuns. M-am întrebat mereu cât am, câte fac, câți cunosc, cine mă vede, care e miza, însă rareori cine sunt? Ce am învățat? Ce vreau? Bine, am tot zis în 2020 că dacă scap voi fi altfel, dar dacă am scăpat și fiind la fel, ce rost mai are să mă schimb? Pentru ce atâta bătaie de cap? Lumea să mă placă și așa…. Minciuna secolului XXI. Păcat că doar eu nu mă plac: om modern, ce nu renunță la visele sale, ci continuă… să doarmă.
Hei, cum îți e inima în acest moment?
Ea se opune să răspundă. O avea vreun motiv…. Însă eu, nu! Nu mai tac!
De la 6:00 îmi tot îngrop gândurile. Poate, poate o să treacă. Și nu doar de azi de la 6:00, ci de câte zile…. Da, sunt un om profund și am considerat asta vulnerabilitate. Însă e cel mai mare curaj…
E cel mai mare curaj să vezi lucrurile pe de-a-ntregul, fain și simplu. Poate am greșit când m-am grăbit să-mi trimit copilăria spre Muntele de Zahăr ce nu există. Voiam atunci doar să scap de ea și să fiu om mare! Azi, azi aș vrea să îi aud înțelepciunea…. Fără copiii simpli nu există oameni mari.
Am crescut la Maramureș. Mi s-a spus mereu să nu îl alung pe cel ce vine. Însă, dacă cel ce vine e tocmai cel care îmi arată unde greșesc? Îl țin la ușă sau îl chem în casă?
Hei, cum îți e inima ÎN ACEST MOMENT?
Mai amară și mai veselă ca niciodată. Și e deja 17:00…. N-am făcut nimic în două ore… nimic ce poate să pară util pentru maratonul în care trăim azi. Însă mi-am dat seama de ceva: că iar o să greșesc scriind 2021 în loc de 2022. Și nu doar în scris… Fac asta voit. Nu-mi închei socotelile cu trecutul ca să păcălesc prezentul… O să mă chinuie viitorul, știu, dar mai am până acolo. Fix câteva ore… Destul timp cât să distrug o viață și să o clădesc la loc.
Iau o foaie de hârtie și îmi notez obiectivele (o parte dintre ele). Brian Tracy m-a învățat asta. Bine, sper să n-ajungă și ale mele ca preceptele din Ferma Animalelor că anticipez deja finalul și nu îl vreau așa.
Nu-mi plac cele cu Promit să fiu mai bun. Promit să zâmbesc mai mult. Ar trebui să le pun în aplicare și fără să le văd scrise și lipite de frigider cu un magnet din una dintre vacanțele exotice. Și începem:
1. Promit
Nu promit nimic. Aplic deja!
Reformulăm!
1. Mă grăbesc încet la mânie și superficialitate. Nu mă grăbesc deloc la ură. Alerg spre țintă.
2. Plec după oameni lângă care să cresc, cu care să cresc. Nu mă întorc repede. O să îi caut cât e nevoie. Unii or fi deja lângă mine. Pe ei vreau să-i văd.
3. Să am mereu o scară cu mine fie că îi ridic pe alții, fie că unii ar vrea sa îmi sape o groapă în loc de un adăpost.
4. Nulla tenaci invia est via. – Pentru cei stăruitori, niciun drum nu e de nestrăbătut.
5. Vorbesc cu alții ca și cu mine, fără menajamente.
6. Timpu-i timp! Atât!

19:30. Mă opresc aici. Anul din față e lung și timpul-scurt. Cobor, din nou, la bucătărie. Zăresc un tablou… E demult acolo, pe peretele din hol, doar ca să arate bine. Abia azi îl și înțeleg: Scoală-te, luminează-te! Căci lumina ta vine și Slava Domnului răsare, răsare peste tine! Îl mut mai aproape… Poate, dacă-l văd, realizez că dormeam degeaba…
19:45. Apar primii musafiri. Mi-s dragi oamenii, dar și mai dragi îmi sunt cei punctuali.
20:00. Pentru prima dată simt că noul an nu e noroc sau ghinion… E pură binecuvântare!

TO DO LIST – 31 decembrie 2022
Nu repeta greșelile de anul trecut! Permite-ți să fii altfel.

Gabriela MICH
studentă, Facultatea de Matematică și Informatică
Universitatea de Vest, Timișoara

Poveste de iarnă
(întâmplări din 1960)

Despre modul în care se sărbătorea la ţară Crăciunul am aflat de la elevii mai mari. L-am întrebat pe tata: „De ce nu sărbătorim şi noi?”. Tata mi-a răspuns că în clădirea şcolii, unde locuiam noi, nu e voie. Ştiam doar de Moş Gerilă de la sindicat care venea cu daruri înainte de Anul Nou. Făceam pom de iarnă, un brad încărcat cu bomboane învelite cu staniol, cu globuri de sticlă aduse de la Cluj sau Bistriţa, lumânărele adevărate, care se prindeau cu cleme de crenguţele de brad şi pe care le aprindeam seara, şi figurine din hârtie glasată sau din zahăr.
De Anul Nou, toată familia se aduna la Săcel, în casa bunicilor. Era sărbătorit bunicul, de ziua lui onomastică. Bunicii aveau un brad împodobit cu nuci învelite în staniol, mere şi figurine din zahăr. Aveau şi câteva bomboane de pom, cumpărate de la oraş.
De la Vişeu, duceam prăjituri şi portocale. Bunicii se bucurau întotdeauna de portocalele aduse de noi. Bunicul zicea: „Astea-s bune, că-s moi. Le pot mânca şi eu.”
Acolo, la ţară, am văzut colindători şi am vrut să-i colindăm pe bunici. Dar nu ştiam nici o colindă. La cine să apelez? La tata, doar el le ştia pe toate.
Şi tata a început să colinde:

„Puică neagră bagă-n sac,
Scoală, gazdă, dă-mi colac!
De mi-i da, de nu mi-i da,
Altu’ nu ţi-oi colinda,
Că mi-i scurtă gubuţa
Și mă tem c-oi îngheța!”

Nu ştiam ce e gubuţa. După ce am aflat că aşa i se spune hăinuţei, am învăţat colinda şi i-am colindat nu numai pe bunici, ci şi pe naşi, dar şi pe celelalte rude care au mai venit în vizită.
După ce au plecat musafirii din sat, am vrut să-i cânt bunicii un cântec pe care îl învăţasem la şcoală.

„Bradule frumos,
Pleacă-ţi vârfu-n jos
Şi ne spune-anume
Din ce colţ de lume
Şi pe care drum
Ai venit acum,
Ai venit acum!”
„Eu, voinici mărunţi,
M-am născut în munţi.
M-a izbit furtuna,
Ploile şi bruma,
Dar mai dârz prin greu,
Am răzbit mereu,
Am răzbit mereu!
Dar când mă făcui
Brăduleţ, brădui…”

Mult i-a mai plăcut bunicii cântecul! A trebuit să-l cânt de câteva multe ori. Au urmat şi alte „momente artistice”… Un adevărat spectacol cu cântece învăţate la şcoală sau de la difuzor.
Se făcuse târziu. Nu mai plecam în acea seară la Vişeu. Începuseră pregătirile pentru culcare. Mătuşa care locuia cu bunicii în casă, alerga ba cu cergi, ba cu cearşafuri, ba cu perne să le pună la dispoziţia musafirilor de la oraş.
Între timp, uncheşul Ştefan, fratele cel mai mic al tatălui meu, ne-a povestit că, pentru a se deosebi între ele, familiile din Săcel cu numele Grad aveau câte o poreclă. Familia noastră era „a lui Toderaş”. Numele venea de la bunicul lui, tatăl bunicului nostru. Acest Toderaş era unul dintre cei mai importanţi locuitori ai comunei. Avea pământ, animale şi ştia să citească şi să calculeze. Nu purta opinci. Purta cizme din piele, cumpărate de la oraş. Doar el şi primarul aveau cizme. Şi ce mândru trebuia să fi fost străbunicul când trecea prin sat! Şi cât era de admirat!
Uncheşul Ştefan ne-a mai spus că au estimat vechimea casei, luând în considerare modul în care a fost construită, zugrăvită, ţinând seamă de povestirile bătrânilor familiei.
– Mioara, casa asta a fost construită în timpul răscoalei conduse de Horea, Cloşca şi Crişan. Tu ai învăţat istorie. Ştii în ce an a avut loc răscoala?
– Cred că pe la 1780… Nu mai ştiu exact. Nici voi nu ştiţi exact când s-a construit casa.
– Măi Ştefane, nu mai obosi fata!
– Nu mă oboseşte! E interesant.
Am mai povestit puţin. Despre familia bunicii am aflat că se numea tot Grad, dar erau „ai Cârsnicului”.
Celor mici „le-a făcut patul” pe cuptor. Poate vă miraţi că se poate dormi pe cuptor. Orice casă bătrânească din Săcel are două camere: una de zi şi alta pentru ocazii. Pe două laturi ale camerei de zi sunt bănci de lemn, mai late, numite lăiţi. În colţul format de lăiţi este o masă. Pe pereţi sunt icoane, cea mai importantă icoană este cea de deasupra mesei. În colţul opus mesei este soba. Este zidită din cărămidă, are plită şi cuptor pentru prepararea mâncării. Lângă sobă, se află cuptorul pentru pâine. E atât de mare că, deasupra lui, se poate dormi. Un alt colţ este ocupat de patul gazdei. Bunicii mei aveau un pat înalt. De sub el, se trăgea un alt pat, mai puţin înalt, numit pătuţ. Deasupra patului se află ruda pe care sunt aşezate frumos cergi cu dungi albe, roşii şi negre. Pe peretele dintre uşă şi sobă se află tipsiile pentru copt pâine, iar în stânga uşii este podişorul, dulapul pentru veselă.
În camera „domnească” se afla mobilă de dormitor, o canapea, dar şi lăiţi pe două laturi ale camerei. Şi încă un podişor. Pe pereţi sunt icoane cu ştergare şi blide de Scomârcea, vestite în ţară, dar şi blide cumpărate din târg, blide de Horezu.
Eu am vrut să dorm pe laiţă. Era o experienţă nouă. Nu am vrut să mănânc sarmale pentru că erau făcute cu mirodenii pe care nu le cunoşteam. Bunica mi-a făcut ceva „special”: omletă în smântână. Am vrut să învăţ cum se face. M-am mirat când am văzut-o pe bunica punând smântâna în crăticioară. Când smântâna s-a topit, bunica a pus ouăle bătute în smântâna care sfârâia.
În timp ce mâncam, din curte se auzeau voci de copii. Aş fi fugit la geam să-i văd, dar nu aveam voie să mă ridic de la masă decât după ce terminam tot din farfurie.
Copiii intraseră în tindă şi cântau. Am cerut lămuriri. Tata îmi explică: „Aşa se urează la începutul anului aici, la ţară. Se umblă şi cu sorcova.” „Ce e sorcova?” Veni rândul mamei să-mi explice.
Din hârtia de pe bomboanele de pom mâncate şi din alte hârtii colorate, ajutată de mama, am făcut o crenguţă cu flori. Apoi, am învăţat şi cântecul. Şi am început să sorcovesc:

„Sorcova, vesela,
Să trăiţi,
Să înfloriţi,
Ca merii,
Ca perii,
În mijlocul verii!
Ca un măr,
Ca un păr,
Ca un fir de trandafir!
Tare ca piatra,
Iute ca săgeata,
Tare ca fierul,
Iute ca oţelul!
La anul şi la mulţi ani!”

Ce m-am mai amuzat când am văzut că fiecare dintre cei prezenţi voia să fie sorcovit! Pentru aceasta, răsplata era un măr Jonathan, un pumn de nuci, o bancnotă de un leu…
La amiază, uncheşul Nicoară a venit cu sania trasă de cai. Am plecat la gară. Pe drum, ne salutau oamenii. Unii spuneau „Laudi-să!”, iar eu nu înţelegeam. Observam că i se răspunde „Veci amin!”. Tata mi-a explicat că maramureşenii sunt renumiţi prin prescurtările pe care le fac. Salutul complet este „Lăudăm pe Iisus!”, iar răspunsul este „În veci amin!”.
În gară am avut timp să văd cum, printre dealuri, ieşea trenul din tunel. Din tren, de pe primul viaduct am văzut casa bunicilor. Am recunoscut-o după nucul mare de lângă geam şi după plopii de lângă moara de pe Iza. Pe al doilea viaduct trenul pilota, adică mergea mai încet. De acolo, am văzut casa unde locuiau verii mei.
Şi tare-mi mai plăcea ceea ce vedeam pe geam: copaci încărcaţi de zăpadă, căsuţe ale căror geamuri abia se vedeau, cărări de la case la grajduri şi fântâni…
La Vişeu de Jos, am schimbat trenul. Am urcat într-un vagon mai mic şi mai urât, cu scaune din lemn. Şi geamurile erau mai mici. Dar mergeam la oraş! Vişeu de Sus fusese declarat oraş încă din 1956.

Maria TIRENESCU

foto: Peter Lengyel