În urmă cu 75 de ani, în lunile mai- iunie 1944, în Transilvania de Nord, aflată sub ocupația fascistă a regimului lui Horthy, a avut loc deportarea evreilor la Auschwitz. Din gările localităților Baia Mare, Tîrgu Mureș, Reghin, Sighetu Marmației, Vișeul de Sus, Dej, Cluj Napoca, Satu Mare, Șimleu Silvaniei, Oradea, Bistrița Năsăud, 131.639 de evrei, bărbați, femei și copii au fost deportați, majoritatea fiind exterminați.

În data de 16 mai 1944, din Sighetu Marmației, orașul natal al laureatului Premiului Nobel, Elie Wiesel, pleca primul tren cu 3007 evrei.

Joi, 30 mai 2019, Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” în colaborare cu Primăria orașului Sighetu Marmației, Comunitatea Evreilor din Sighet și Casa Memorială „Elie Wiesel” organizează o serie de activități comemorative la care vor participa reprezentanți ai administrației prezidențiale, ai administrației locale și județene, membri ai corpului diplomatic, membri ai comunității evreiești din Sighet, reprezentanți ai societății civile:

• Ora 12.00, la Memorialul Holocaustului din Sighet, va avea loc o ceremonie de comemorare și depunere de coroane.
•  După-amiază, la Casa Memorială „Elie Wiesel” va avea loc proiecția filmului „Dire l’indicible. La quête d’Elie Wiesel”, documentar despre întoarcerea lui Elie Wiesel în orașul natal și premierea elevilor care au participat la concursul de eseuri „Elie Wiesel și lecțiile sale de viață”.

Comunicat de presă

După 5 ani de refugiu și un drum greu și lung de întoarcere, în decembrie 1945 am ajuns din nou la Sighet, orașul nostru pe care-l părăsisem în 1940 în conjunctura dramatică a cedării Ardealului de nord.

Cum arăta orașul în ’45 față de cel pe care-l părăsisem în ’40 ? Fiind doar de șapte ani la plecare, amintirile mele erau puțin conturate, deci o comparație riguroasă nu puteam face. Totul era marcat de sărăcia de după război și semnele comunismului incipient. Am observat totuși existența unor clădiri noi pe care autoritățile maghiare le-au construit în anii de ocupație pentru funcționarii și muncitorii forestieri precum și eleganta clădire de la Grădina Morii (actualul hotel Marmația/ Grădina Morii).

Am observat însă o realitate mult mai dramatică – dispariția populației evreiești (cu excepția unui grup mai puțin numeros care s-a reconstituit din supraviețuitorii lagărelor de concentrare naziste). Bunica mea de pe Mociar cunoștea bine mai multe familii de evrei cărora le vindea zilnic lapte la domiciliu. Mi-a spus cum fuseseră masați în ghetto și apoi deportați.

Vecinul nostru de la Cămara (unde locuisem în ’40), domnul Gavaller, comerciant prosper înainte de război, se plimba singur și trist prin oraș. Mă uitam la el de la distanță… știam că din toată familia (părinții, soția și cele două fiice) doar el s-a întors de la Auschwitz. Fiica lui, Edith (eu îi spuneam Edita), fusese colegă de grădiniță cu mine. Aș fi vrut să-l întreb ce s-a întâmplat cu ea, dar n-am îndrăznit… mi-era frică de răspuns…

Mulți din copiii evreilor întorși din lagăre aveau să fie mai târziu elevii mei la Liceul “Dragoș Vodă”, pentru ca apoi, imensa majoritate să plece cu familiile spre Israel, S.U.A. sau în alte părți. Aveau să revină însă, în număr mare, la întâlnirile de 30, 40, 50 de ani… și să-și exprime, fără excepție, respectul și recunoștința față de profesorii sigheteni și față de învățământul românesc în general. Și bucuria mea a fost mare de fiecare dată…

Prof. Aurelia VIȘOVAN

Azi, 6 iunie, se împlinesc 70 de ani de la trecerea în veșnicie a lui Alexandru Vișovan (1891-1948), unul dintre românii maramureșeni care au militat activ pentru Unirea Transilvaniei cu România.

Născut la Breb, satul de sub Gutâi, la 30 martie 1891, unde absolvă școala primară, Alexandru Vișovan (Alexa lui Pătru Pintii, după cum era cunoscut în sat) va fi înrolat în armata austro – ungară (asemenea altor mii de tineri maramureșeni) pe toată perioada primului război mondial, participând la luptele din nordul Italiei și din alte sectoare ale frontului.

Menționat în documentele maramureșene ale Unirii, ca participant la adunarea electorală de la Giulești din 27 noiembrie 1918 și semnatar al credenționalului (împuternicirii) pentru delegații de Valea Marei și a Cosăului (cercul electoral Ocna Șugatag) la Adunarea Națională de la Alba Iulia de la 1 decembrie (Gheorghe Todinca, Marea Unire a Românilor, oameni, locuri, documente din Maramureș (1918-1919), pag. 72 și 75).

S-a deplasat și el la Alba Iulia, dar nu ca delegat cu drept de vot, ci ca membru al gărzilor naționale care au însoțit delegația. Avea să relateze ulterior peripețiile călătoriei inclusiv o situație limită în care viața le-a fost în pericol fiind atacați de soldați unguri (nu e clar dacă erau trupe regulate sau bande dezorganizate) dar s-au apărat și au scăpat cu bine. În ianuarie 1919, în publicația sigheteană „Sfatul” (organul de presă al Consiliului Național Român din Maramureș) i-a apărut o poezie, ce reflecta atmosfera momentului de împlinire națională.

După Unire, a ocupat o scurtă perioadă funcția de primar în Breb, apoi – dată fiind experiența sa militară îndelungată – a fost încadrat în Jandarmenia Română cu grad de plutonier. S-a căsătorit cu consăteanca sa Paraschiva Pop, fiica lui Tănase Pop, și el implicat în lupta pentru Unire (Gheorghe Todinca, Marea Unire a Românilor, oameni, locuri, documente din Maramureș (1918-1919), pag. 147). Atât Pop Tănase (socrul său) cât și Pop Arvinte (cumnatul său) au ocupat funcția de primar în Breb în perioada interbelică.

Alexandru Vișovan a ocupat funcția de șef de post de jandarmi în mai multe comune din județele Satu Mare și Sălaj având rezultate deosebite în activitate, pentru care a fost de mai multe ori decorat sau evidențiat (documentele purtând semnătura Regelui Ferdinand I). La Tarna Mare (pe granița de nord) i s-a născut fiica Viorica, în 1922, iar la Sărmășag (lângă Zalău), fiul Aurel, în 1926. Botezul fiului a fost celebrat de 6 preoți greco-catolici (este verosimilă ipoteza că între ei s-a aflat și protopopul locului, Valentin Coposu, tatăl viitorului lider național – țărănist Corneliu Coposu). În această perioadă îl reîntâlnește personal pe Iuliu Maniu pe care-l cunoștea de pe front și ale cărui idei politice le împărtășea. În 1932 s-a pensionat și familia s-a întors în Maramureș cumpărând o casă în Sighet la Locul Târgului (str. Bogdan Vodă, nr.111, casa există și azi). O perioadă scurtă a deschis acasă un mic magazin care aproviziona cu alimente zona înconjurătoare.

La cedarea Ardealului de Nord în 1940, Alexandru Vișovan fiind concentrat la sectorul aprovizionare se retrage cu armata română, familia urmându-l în refugiu două săptămâni mai târziu (fiica Viorica este arestată de paramilitari unguri pentru câteva ore). Vor locui la Timișoara unde copiii vor termina liceul, iar fiica se va căsători cu studentul teolog ortodox Ioan Bărdaș numit apoi ca preot în sate din județele Bihor și Arad (va fi mai târziu arestat și va petrece mulți ani în temnițele comuniste). Alexandru Vișovan va apuca să-și vadă cei 3 nepoți din partea fiicei: Grațian, Valentin și Rodica.

În 1945, familia se întoarce din refugiu la Sighet și își recuperează casa pe care o găsește parțial distrusă. Încercând să obțină despăgubiri din partea activistului horthyst care o ocupase în anii de stăpânire maghiară, află că acesta devenise între timp activist comunist! Nori negri apar la orizont…. În perioada 1945-1948, fiul Aurel, student la drept, devine și profesor suplinitor de chimie, fizică și limba italiană la Liceul „Dragoș Vodă”.

Doborât de o boală cu evoluție galopantă, Alexandru Vișovan se stinge din viață la 6 iunie 1948, cu două luni înainte de arestarea fiului său, Aurel, care va petrece 16 ani în temnițele comuniste (și cumnatul Pop Arvinte și nepotul său, Pop Ioan, vor suferi detenție politică). Probabil, Providența a vrut să-l scutească de o nouă și grea cruce… Soția Paraschiva va mai trăi până în 1982 apucând să vadă strănepoții din partea fiicei și bucuria întoarcerii din temniță a fiului Aurel, și pe fiul acestuia – Marius.

A rămas în memoria familiei o cugetare a sa personală (ce denotă un patriotism realist): “E frumos să mori pentru țară, dar e și mai frumos să trăiești pentru țară!”

Autor, prof. Cristina Teleptean

În atmosfera de reculegere din preajma Luminației, amintirile despre cei dragi și plecați demult, ne năpădesc…

… 1944… Eram în refugiu la Socodor, în județul Arad, aproape de granița cu Ungaria… stăteam acolo de patru ani… din ’40, de la cedarea Ardealului de nord. Tata, învățătorul Ion Chindriș, ofițer în rezervă concentrat, a fost pe front în Rusia, apoi o vreme n-am mai avut nicio veste de la el. Eu, în vârstă de 11 ani și cei trei frați mai mici am rămas cu mama… La liceu la Beiuș (patronat de călugarițe greco-catolice) n-am mai mers din aprilie, fiind transformat în spital militar. La 23 august ne-am bucurat, ni s-a spus că e pace, deci tata va veni acasă; mai mult, noi refugiații speram că ne vom putea întoarce în Ardealul cedat…

Dar imediat armata maghiară ajutată de nemți ne-a atacat. Luptele erau inegale, frontul de vest nu era asigurat. Frontiera – la 12 km de Socodor – a devenit câmp de luptă. Nu știam ce se întamplă acolo dar căruțele cu răniți treceau zi și noapte prin fața școlii în drum spre spital. Erau elevii de la Școala de ofițeri din Ineu. Tunurile se auzeau fără întrerupere, lumea din sat încerca să plece înspăimântată. Eram și eu îngrozită. O imploram pe mama să plecăm și noi dar ea declara răspicat : “-Nu plec nicăieri! Am mai plecat o dată cu hainele de pe mine!”… De la tata, nicio veste.

După 20 de zile, în 10 septembrie un soldat ne bate la ușă. Se înserase deja. Era trimis de tata. “-Nu vă speriați! M-a trimis domnul locotenent Chindriș să vă duc cu primul tren la Vulcan, pe Valea Jiului. Nemții și ungurii au dus trupe noi, în 2-3 zile vor rupe frontul. Aveți încredere în mine. Eu sunt ordonanța dumnealui. Și eu sunt din Maramureș…” Mama a rămas fără grai. Noi copiii strigam de bucurie. Dezmeticită, mama își freca mâinile: “-Dar cum pot să împachetez așa de repede? N-am nici valize, nici lăzi… -Nimic, doamnă ! Am ordin să iau o valiză cu mâncare pe o zi și una cu haine de schimb. Atât. Cu mai mult nu vom putea urca în tren.” Mama a început să plângă în hohote că nu pleacă. Soldatul știa că a primit un ordin și că trebuia să-l execute…

A doua zi dimineața abia am reușit să urcăm în tren. Peronul gării era plin, trenul avea ciorchini de oameni și pe scări. Soldatul și-a făcut greu drum. Pe cei trei băieți i-a urcat pe fereastra vagonului și eu cu mama era să rămânem jos. Să știți că scenele din filme nu sunt deloc exagerări.

Drumul de la Socodor la Vulcan l-am făcut în 20 de ore, cu trei schimbări de tren. În Arad ne-a surprins o alarmă aeriană. De data aceasta erau avioane germane (cu câteva luni înainte fuseserăm bombardați de americani), dar au bombardat la mare distanță. Eram adormiți când am ajuns la Vulcan. Tata ne așteaptă în gară, nu-l mai văzusem de nouă luni. Primul lucru ce i l-a spus soldatului și mamei: “-Nemții au rupt frontul, astă seară au intrat în Socodor și Chișineu – Criș. Slavă Domnului că sunteți aici!” Bucuria noastră a fost imensă iar soldatul era fericit și mândru că își făcuse datoria.

Am rămas la Vulcan un an și trei luni… apoi războiul s-a terminat și ne-am întors la Sighet… și viața a mers mai departe și cu bune și cu multe necazuri… tatăl meu a făcut închisoare sub comuniști și apoi a murit tânăr, la 50 de ani… mai târziu a murit și mama și toți frații mei, am rămas doar eu…

Soldatul care ne-a salvat atunci se numea Petru Vașvari – nenea Petrică, cum a rămas de atunci în memoria noastră. S-a întors și el la Sighet unde a trăit până la adânci bătrânețe. L-am mai văzut de câteva ori și de fiecare dată bucuria a fost reciprocă, ne unea această amintire dramatică dar cu final fericit… Ultima dată l-am văzut în 2003, acasă la el pe strada Gheorghe Doja… apoi la scurtă vreme am aflat că trecuse la cele veșnice.

I-am căutat mormântul în cimitir, am aprins o lumânare și am spus o rugăciune. Dumnezeu să-i binecuvânteze pe toți binefăcătorii noștri !

Prof. Aurelia Vișovan

sursă foto: http://transilvaniareporter.ro