Priveghi pentru Quamishli / Jurnal de tabără
22 Octombrie 2015

Azi în Quamishli, un tânăr de 21 de ani a fost împușcat. Stop, de la început. Azi, în Quamishli, în Siria, un tânăr de 21 de ani, împreuna cu alți douăzeci de tineri, la fel ca el de tineri, au fost siliți să îngenuncheze și au fost împușcați în cap, rând pe rând, de bărbați rânjind a moarte, membri ai grupului IS.

Tânărul de 21 de ani are un frate, îl cheamă Jakub, Heissan Jakub. Și Jakub stă acum chircit pe o margine de pat de campanie, stă acolo deschis ca o rană roșie și nu poate respira, îl strânge de grumaz durerea. Și patul ăsta se află într-o tabără de refugiați din orașul meu, împreună cu alte paturi pe marginile cărora se leagănă alți și alți bărbați din Siria care îl țin de mâini pe Jakub. Jakub are mâini mari și aspre, el e un țăran care nu își mai sapă ogorul său din Quamishli, el are mâini care știu să țină o sapă și un plug, nu și o mitralieră. Astăseară l-am ținut și eu de mână și i-am plâns fratele mort, ca pe un frate adevărat – și acum sunt acasă la mine și nu mă pot opri din plâns pentru toți fiii și frații și tații care mor pe ogoarele lor.

Și apoi mi-a arătat Jakub poze în telefonul mobil – poze cu vecinii lui, o familie de șaisprezece persoane, oameni normali, femei bătrâne și grase zâmbind ca la fotograf, adolescente vopsite pe păr cu roșu râzând în obiectiv, copii unși pe bot cu marmeladă și bărbați voinici și serioși, oameni, oameni, oameni, care azi au fost aruncați unul câte unul în fântâna satului de lângă Quamishli de aceiași bărbați rânjind a moarte rea. Și știți ceva, la noapte cântă moartea la mitralieră, drujbă și cuțit în Quamishli pentru că the bad boys are in town și mâine dimineață o să tacă în praful uliței corpuri mici de copii și de mame calde încă, corpuri țepene de bunici și de tați.

În tot acest timp Jakub șade chircit pe marginea lui de pat în câmpul din orașul meu și privește în gol, în timp ce noi încă suntem calzi sub plapuma noastră de acasă, se leagănă singur în timp ce noi, acasă, ne ținem în brațe unii pe alții.

Telefonul lui Jakub pulsează în mâinile lui mari și inerte ca o inimă care așteaptă un transplant.

Diseară, când se lasă întunericul peste tabără, or să vină oameni care îl cunosc pe Jakub și o să facă un cerc în jurul lui și or să aprindă lumânări și o să îl țină de mâini și în brațe. Acestui om pe nume Jakub i se vor naște diseară frați și surori, în locul celui mort azi-noapte.

Și în locul celui mort anul trecut, același scenariu, aceeași locație.

Despre Quamishli

Quamishli este situat în nordul Siriei, la granița cu Irakul și Turcia. Este un oraș cu etnii mixte, în majoritate arabi, asirieni, kurzi, evrei și armeni. Orașul este considerat centrul creștin al Siriei. A fost fondat de refugiați de asirieni & sirieni care au scăpat genocidului asirian din Anatolia în 1920.

Înainte de războiul lui Assad, populația din Quamishli era de 40.000 din care, 25.000 aparțineau bisericii creștin -ortodoxe siriene. Azi se presupune că jumătate din creștini au părăsit orașul. Se presupune că și celalalte etnii au părăsit orașul.

Quamishli este controlat pe rând când de trupele lui Assad, când de grupările kurde sau de gruparea teroristă IS. Bărbații orașului sunt luați cu arcanul când de unii, când de alții.

Actualizare – Mai 2017

Jakub locuiește acum într-o casă și muncește într-o fabrică. Soția și fetițele lui au ajuns și ele aici, în siguranță. De doi ani jumate așteptau într-un cort în Grecia reunirea cu tatăl lor. Mâinile lui mari și aspre leagănă fetițele. Calde și vii. Quamishli trăiește. În altă limbă, în altă țară, însă trăiește. Jakub visează noapte de noapte zidurile casei sale din Quamishli și simte în vis mirosul reavăn al livezii de măslini după ploaie.

T. Müller (Germania)

L-am privit aproape înțelegător pe amicul meu revoltat, ce nu-și putea ascunde dezamăgirea că voi participa la întâlnirea cu un scriitor recunoscut pe plan internațional, dar în același timp politician… „duplicitar”. Am fost “certat” de bunul cetățean pentru că am înțeles „frica” omului Varujan Vosganian și tentația/tendința fugii de o potențială înfruntare exclusiv juridică.

Pentru că politicianul din umbra scriitorului a greșit, sau poate a fost cuprins de o frică omenească, nu trebuie pusă în discuție valoarea scrierilor sale. Cred că libertatea și înțelegerea libertății reprezintă un bonus doar pentru cei care știu să aleagă din toată zbaterea, esențele. Doar cine dăruie din ce nu are, cunoaște măsura echilibrului. Altfel este o prefăcută anatemă.

„În jurul meu sunt oameni fericiţi/ care nu ştiu că sunt fericiţi,/ în primul rând, lor le vorbesc.”  (Varujan Vosganian – Origami)

Poetul, romancierul, cărturarul propus pentru Premiul Nobel pentru literatură în 2013 și 2014 este un pravoslavnic creștin care-și urmează conștiincios trecutul: „Trecutul merge înaintea mea./ Eu merg în urma trecutului meu.” (Elegie pentru un paltin)

Ascultându-l aici, la Sighet, am simțit în glas dârzenia armeanului adevărat, ce-și iubește genetic țara, numele, fără ostentație. Indiscutabil, Varujan Vosganian, prim – vicepreședintele Uniunii Scriitorilor din România, este un intelectual ce-și caută în oglinzile sufletului toate personajele pe care le-a întâlnit, iubit, urât dintr-o viață trăită din plin. Uneori ne șoptește povestea/ poveștile dar atât de apăsat că doare/ dor tare.

Dacă șoaptele de altădată au fost înlocuite cu vorbe grele, palme ucigătoare și ură, la fel de adevărat și angoasant este războiul pe care-l duce/ ducem mai departe. Citindu-l iubim doar ceea ce rezonează cu noi, iubim ce înțelegem și înțelgem blocați de constrângerile din inima/mințile noastre. Restul este filozofie, civism utopic.

N-au niciun fel de importanță numele personajelor ce se perindă prin scrierile lui Varujan Vosganian, indiferent dacă se numesc Matei, Eugen, Lucian, Matilda, Haralambie, Prodan, etc. Dialogurile și veridicitatea faptelor, ancorarea lor într-un realism “morbid”, limbajul crud, ne (re)aduc lumile pe care, unii, le-am cunoscut și trăit sau, revelația – pentru alții – amintirilor părinților.

Nici secolul XX nu s-a vindecat în noi, nici noi – urmașii părinților noștri – nu ne-am vindecat, războiul îl ducem, îl perpetuăm ca să nu ne uităm suferința și să ne refuzăm viitorul plat, “banal”.

“Şi astfel viitorul merge în urma mea,/iar eu merg înaintea viitorului meu.” (Elegie pentru un paltin)

Scurta vizită la Sighet a scriitorului Varujan Vosganian m-a făcut să remarc omul focalizat pe destinul încercatului popor din care provine, l-am ascultat vorbind despre mucenicii martiri ai Armeniei, trimițându-ne in/direct și la pictorul Simon Hollosy, locuitor al Imperiului Austro – Ungar, plecat în pribegie pentru a duce mai departe spiritul artei, liant pentru calitatea multiculturalismului transferat peste zeci de ani lumii noastre „moderne”.

Războiul nostru este continuu, îl ducem, uneori, din păcate, între noi, între prieteni, luptându-ne pe false teme, ignorând frumusețea clipei/clipelor. Lupta noastră, războiul nostru al celor ce gândim și credem în rațiune dar suntem – din fericire – atât de diferiți, nu se va sfârși niciodată.

Ion Mariș