„Începeți prin a schimba viața unui singur om și veți vedea cum acel gest se multiplică!” (autor, Andreea Biro)
„Vai, sunt atât de emoţionată! El nu ştie! I-au spus doar că vine în Maramureş. Uite, se vede microbusul! Am să plâng… Plâng deja!”
Uneori considerăm, în mod eronat, că nimic nu ne mai poate surprinde. Uneori, angrenaţi în tăvălugul unei existenţe care nu prea lasă loc de introspecţie, tindem să privim oamenii şi faptele lor ca pe o simplă normalitate, pentru că, deh!, fiecare face cum şi ce poate, deci ce atâta tevatură?!
Dar nu e chiar aşa. Sau, cel puţin, n-ar trebui să fie.
Sunt clipe şi oameni care, dacă le dai şansa, ar putea să-ţi aducă o rază de speranţă! Că încă se poate! Că umanitatea încă nu şi-a epuizat resursa de lumină sufletească!
Pe Viorica Opriş o cunosc de ceva vreme; îi cunoşteam în parte şi activitatea, fie că vorbim de îngrijirea persoanelor fără adăpost – tineri sau vârstnici – ori de protejarea animalelor străzii.
Ne-am întâlnit la finalul lunii iunie la Cinema Mara, cu ocazia premierei filmului artistic Izidor, povestea băiatului salvat din ceea ce a devenit cunocut drept „orfelinatul groazei”.
M-a întrebat atunci dacă aş fi dispusă să ascult – şi, eventual, să scriu – povestea tânărului care a reprezentat pentru ea şi soţul ei… pacientul 0, cel care i-a schimbat iremediabil cursul vieţii şi felul în care priveşte societatea, cu metehnele şi neajunsurile sale. Am agreat să avem o discuţie mai aplicată în scurt timp; mi-a trimis mai apoi câteva date despre Alexandru, fotografii şi scurte înregistrări reale de la începuturile relaţiei lor.
Vara ne-a luat pe sus, n-am mai vorbit; până săptămâna asta când m-a întrebat simplu „Vrei să-l cunoşti?”
Cum aş fi putut refuza?… Povestea mă impresionase profund, atât cât am perceput-o din datele furnizate de Viorica Opriş.
Întâlnirea cu Alexandru şi colegii săi de la cămin a fost o revelaţie! Nu ştiu cum altfel să o definesc. Am înţeles atât de multe, în scurtul timp petrecut alături de ei! Despre om, despre responsabilitate asumată, despre abnegaţie, despre iubire pură. Senină. Fără piedici, ori limite.
Despre un crez. Al ei. Al acestei femei debordând de energie. Un crez în care a atras pe mulţi – în primul rând propria sa familie.
Andreea Biro (A.B.): Cine este, în câteva cuvinte, Viorica Opriş?
Viorica Opriş (V.O.): Nu-mi place să vorbesc despre mine, pentru că nu cred că e important cine sunt eu, ci ceea ce pot face pentru ceilalți. Totuși, dacă trebuie să mă descriu, aș spune că sunt, înainte de toate, mamă. Apoi, sunt voluntar și inginer de profesie – dar mai presus de orice, sunt un om care a înțeles că adevărata împlinire vine din a dărui.
De câțiva ani, mi-am dedicat timpul și resursele celor care au cea mai mare nevoie: bătrâni uitați, tineri ieșiți din sistem, oameni ai străzii și suflete rănite care au nevoie de sprijin, de un acoperiș și de o mână întinsă. Cred în puterea rugăciunii, în bunătatea sinceră și în faptul că fiecare om are dreptul la o șansă.
Nu fac lucrurile pentru recunoaștere, ci pentru că simt că așa trebuie. Dacă aș putea alege cum să fiu reținută, aș vrea doar să se știe că am fost acolo unde era nevoie de mine.
A.B: Cine compune familia Dumneavoastră?
V.O: Familia mea este formată din soțul meu și cinci copii minunați, fiecare cu propria lui poveste. Unii ne-au fost dăruiți prin naștere, iar alții ne-au fost trimiși în viață prin împrejurări care ne-au pus la încercare inima, dar ne-au și îmbogățit sufletul.
Toate aceste lucruri au fost posibile doar cu binecuvântarea Domnului. Am trecut prin multe încercări, dar ele ne-au învățat să ne sprijinim unii pe alții și să ne clădim familia pe iubire, credință și iertare. Așa am devenit mai mult decât o familie – o mică mână de oameni care încearcă, împreună, să fie lumină pentru cei din jur.
Ei sunt binecuvântarea și sprijinul meu cel mai mare. Soțul meu, omul fără de care nimic din ce am făcut nu ar fi fost posibil. Copiii noștri, care au crescut în mijlocul acestor realități și care, fiecare în felul lui, ne-au fost alături.
A.B: Povestiţi-ne, pe scurt, momentul primei întâlniri cu Alexandru şi în ce fel v-a schimbat prezentul şi viitorul?
V.O: Prima întâlnire cu Alexandru m-a marcat pentru totdeauna. Era o seară obișnuită, veneam de la cursuri, când l-am văzut pe partea cealaltă a străzii, ținându-se de semaforul roșu. Când s-a făcut verde, băiatul s-a lăsat în patru labe și a traversat strada, trecând printre oameni care nu păreau să observe nimic neobișnuit. Lacrimile mi-au curs instant pe obraz. Nu doar durerea lui m-a cutremurat, ci și indiferența celor din jur – părea că nimeni nu vede, că toți consideră acest lucru normal.
Am rămas acolo, la distanță, urmărindu-l, în timp ce trei tineri l-au ridicat brutal și l-au dus într-un loc ascuns, forțându-l să facă lucruri împotriva voinței lui. Am simțit atunci că trebuie să fac tot ce îmi stă în putință ca să-i ofer ajutor, protecție și șansa la o viață normală. Am început să-l urmărim discret, să-i înțelegem rutina, să-i oferim hrană și sprijin, până când am reușit să îl apropiem de noi și să-i fim vocea către autorități.
Acea întâlnire a schimbat totul pentru mine. M-a făcut să înțeleg cât de fragili sunt oamenii care trăiesc în invizibilitate și cât de mult contează să vezi, să acționezi și să nu aștepți ca alții să facă asta. Prin credință, rugăciune și iubire, am reușit să-i oferim lui Alexandru căldură, hrană, siguranță și, mai ales, speranță. Astăzi, el nu mai este doar un caz, ci un simbol al puterii binelui făcut din inimă și al importanței de a fi VOCEA celor care nu mai au pe nimeni.
A.B: Cum reuşiţi să vă faceţi timp pentru activitatea, deloc uşoară, a asociaţiei Suntem vocea lor, al cărei preşedinte sunteţi?
V.O: Nu este ușor, dar când faci ceva din iubire, timpul se lărgește cumva. Nu am program fix, nu există «orar de voluntariat» — sunt acolo când e nevoie, uneori zi, alteori noapte. Împart timpul între familie, muncă și asociație, dar niciodată nu simt că pierd ceva, pentru că fiecare gest de ajutor se întoarce în sufletul meu ca o binecuvântare.
Dar adevăratul motor al fiecărui proiect sunt voluntarii, oameni minunați care dau totul pentru cei aflați în dificultate. Donatorii noștri ne sprijină și „ne pun la treabă”, transformând ideile în fapte concrete. Eu vin cu ideile, dar forța care le pune în mișcare aparține oamenilor de bine din jur. Și știu că, împreună, putem face cu adevărat diferența în viețile celor care au nevoie de noi.
A.B: Cum au înţeles şi îmbrăţişat copiii Dumneavoastră activitatea pe care o desfăşuraţi?
V.O: La început, nu le-a fost ușor. A trebuit să le explicăm de ce alegem să ajutăm oameni pe care ceilalți îi ignoră. Dar odată ce au cunoscut poveștile, au înțeles. Astăzi, copiii noștri sunt cei care ne ajută să strângem, să distribuim, să comunicăm. Nu pentru că le cerem, ci pentru că au simțit pe pielea lor câtă nevoie e de un strop de bunătate. Au crescut printre oameni răniți, dar au învățat să iubească vindecarea.
De-a lungul anilor, au văzut că gesturile mici pot schimba vieți și că fiecare persoană merită să fie văzută și sprijinită. Au înțeles că ceea ce fac nu este doar o activitate, ci o misiune, și că implicarea noastră aduce bucurie și speranță celor aflați în dificultate.
Ei ne-au fost alături în multe momente, chiar dacă în moduri diferite – fie prin mici ajutoare, fie prin încurajare și răbdare. Le-am explicat că voluntariatul nu înseamnă sacrificiu, ci o oportunitate de a fi mai buni și mai empatici. În felul acesta, au învățat că bunătatea și implicarea nu sunt doar cuvinte, ci acțiuni care transformă vieți, și le-au făcut parte din propria lor viață.
A.B: Care a fost cel mai dificil moment al acestui parcurs şi cât de aproape v-a adus el de o eventuală renunţare?
V.O: Au fost multe momente grele, dar cel mai dificil este când vezi cum sistemul îți pune piedici acolo unde ar trebui să fie sprijin. Când vezi oameni pierduți, iar tu ești ultima lor speranță, iar dacă nu reușești, rămâne golul. Au existat clipe în care am vrut să renunț, dar de fiecare dată apărea un semn, un zâmbet sau o mână întinsă din partea cuiva, și înțelegeam că trebuie să continui.
A fost extrem de dezamăgitor când am fost amendați pentru că nu aveam licență să ajutăm, chiar dacă acei oameni ajunseseră pe stradă tocmai din cauza indiferenței sistemului. Totuși, credința, sprijinul familiei și implicarea voluntarilor ne-au dat puterea să mergem mai departe și să nu abandonăm ceea ce am început. Fiecare mic succes ne reamintește că efortul nostru contează și că viața celor pe care îi sprijinim se poate schimba cu adevărat.
A.B: Cum vedeţi continuată activitatea asociaţiei? Strict de către familie, sau poate într-un context mai larg?
V.O: Îmi doresc ca activitatea Asociației «Suntem Vocea Lor» să continue mai departe, nu doar prin familia noastră, ci și printr-un context mai larg. Familia va rămâne mereu nucleul iubirii și sprijinului, dar ceea ce construim trebuie să fie sustenabil și să inspire și alți oameni de bine să se implice.
Visul meu este ca asociația să devină un punct de referință pentru cei care vor să ajute, un loc unde voluntarii, donatorii și cei care cred în schimbarea vieților celor vulnerabili să se întâlnească și să transforme ideile în fapte. Cred că, atunci când mai multe inimi bune lucrează împreună, impactul poate fi mult mai mare decât putem imagina și poate ajunge la cât mai mulți oameni care au nevoie de ajutor și speranță.
A.B: Mi-aţi mărturisit că doriţi ca povestea lui Alexandru şi a altora ca el să fie cunoscută publicului larg, sens în care am convenit să o scriem împreună. Ce finalitate speraţi să aibă acest demers?
V.O: Vreau ca lumea să nu mai întoarcă privirea. Să vadă că, dincolo de statistici, dosare sau rapoarte, sunt vieți reale, oameni cu dureri, cu povești, cu speranțe și nevoi. Povestea lui Alexandru nu este doar despre un băiat salvat de pe stradă, ci despre toți tinerii care au trecut prin suferință, care au fost uitați sau ignorați de societate și care au nevoie de o voce care să le fie alături.
Îmi doresc ca această poveste să deschidă inimi, să miște instituții, să trezească conștiințe și să le arate oamenilor că fiecare gest de bunătate contează. Sper să inspire curajul de a acționa, să determine oamenii să spună: «Și eu pot ajuta!» și să înțeleagă că fiecare faptă, oricât de mică, poate schimba destinul unui om.
Vreau ca Alexandru să fie simbolul speranței și al schimbării , să fie o voce pentru cei invizibili, pentru cei care au nevoie de sprijin, pentru cei care simt că nimeni nu mai crede în ei. Și cred că, dacă vom reuși să transmitem această poveste cât mai multor oameni, am făcut primul pas spre o societate mai empatică, mai responsabilă și mai umană. Pentru mine, aceasta nu este doar o poveste, ci o misiune – o misiune de a aduce lumină acolo unde e întuneric și speranță acolo unde există suferință.
A.B: La urmă, un mesaj către toţi cei care doresc să desfăşoare activitate de voluntariat, în beneficiul diverselor cauze sociale, dar nu ştiu de unde să înceapă!
V.O: Celor care vor să se implice în voluntariat le spun doar atât: începeți cu ceea ce simțiți în inimă. Nu așteptați să aveți totul perfect planificat sau toate resursele la dispoziție. Fiecare gest de ajutor, oricât de mic, contează enorm.
Căutați oamenii care au nevoie, întrebați, observați, implicați-vă pas cu pas. Nu trebuie să salvați lumea deodată, începeți prin a schimba viața unui singur om și veți vedea cum acel gest se multiplică. În drumul vostru veți descoperi oameni minunați (voluntari, donatori, profesioniști) care vă vor sprijini și vă vor arăta că împreună puteți face cu adevărat diferența.
Și nu uitați: tot ceea ce faceți cu iubire și credință se întoarce în sufletul vostru ca o binecuvântare. Fiecare acțiune bună pe care o faceți nu doar că schimbă vieți, ci vă schimbă și pe voi în cel mai frumos mod posibil.
A.B: Vă mulţumesc în numele cititorilor „Salut, Sighet!” şi vă asigur de toată determinarea mea pentru ca povestea lui Alexandru să vorbească lumii atât dintre coperţile unei cărţi, cât şi de pe scena teatrelor.
Andreea BIRO
Sighetu Marmaţiei, Septembrie, 2025
