Printr-o fericită întâmplare, am în față o fotografie cât o pagină de istorie, făcută acum aproape un veac. Este reproducerea tabloului de absolvire al primei promoții de elevi ai Liceului „Dragoș Vodă”, înființat în orașul nostru în toamna anului 1919. Chipuri de adulți exprimând o sobră mulțumire și încredere, și chipurile unor tineri ale căror priviri pline de speranțe scrutează viitorul și toți, tineri și adulți împreună, așezați sub greutatea uriașă a devizei pe care singuri ș-au ales-o: „UNIȚI ÎN CUGET ȘI SIMȚIRI PENTRU PATRIE ȘI NEAM”… câteva cuvinte înțelept alese și inspirat așezate pe capetele panglicii care-i „leagă” pe cei prezenți și-i obligă ca, oriunde vor fi, să rămână uniți, pentru a realiza ceea ce și-au propus: să-și servească neamul și țara. Niște idealiști, niște… zicem noi, astăzi.

Din rândul de sus ne privesc profesorii. În mijlocul lor – figura impunătoare a lui Mihail Șerban, fiul învățătorului din Săpânța (una dintre figurile cele mai luminoase între dascălii maramureșeni luptători pentru unire). După cursul primar, făcut cu tatăl său, Mihai a urmat la vestitul liceu românesc, „Iosif Vulcan”, din Beiuș și-apoi cursuri de matematică și fizică la Universitatea din Budapesta. După o specializare în filosofie, de un an, la Universitatea din Viena, a fost repartizat profesor la unul dintre liceele din Blaj. Recunoscându-i-se meritele și rezultatele deosebite, în 1920, i s-a oferit posibilitatea unei frumoase cariere la Universitatea clujeană, dar chemarea spre Maramureș a învins și, în toamna anului 1920, a fost numit profesor de matematică și director al Liceului din orașul nostru. A adunat copii de prin sate, a adus profesori, a pus în funcțiune un internat cu cantină și gospodărie proprie, s-a străduit ca numărul bursierilor să crească an de an, pentru a da posibilitatea copiilor săraci dar merituoși să facă studii, urmărindu-le cu atenție evoluția și, când se convingea că nu există resurse intelectuale suficiente, la terminarea ciclului secundar chema părinții și-i sfătuia, să-și ducă băiatul la o școală de meserii, fiindcă intrarea în cursul superior se făcea după o selecție severă și obiectivă. Nici cu colegii profesori nu era mai puțin exigent. Când se nimerea unul mai puțin corespunzător, ori se adapta cerințelor, ori pleca în altă parte. Mihail Șerban a fost printre puținii dascăli, care nu s-au amestecat în politică, grija sa permanentă fiind liceul, pe care l-a ridicat la nivelul celor mai bune din țară. A activat însă cu seriozitate și eficiență în rândurile Asociațiunii pentru cultura poporului român și al ASTREI locale, în cadrul cărora a ținut o serie de conferințe cu caracter științific și a colaborat cu presa locală. Cei mai mulți dintre intelectualii maramureșeni, care s-au ridicat și s-au afirmat după unire în diverse domenii, i-au fost elevi și i-au păstrat și cinstit memoria așa cum se cuvine. Juristul și diplomatul, dr. Mihai Marina, și profesorul universitar, dr. Andrei Radu, au scris despre el rânduri de mare frumusețe și încărcătură emoțională în cărțile lor, iar Ministerul Instrucțiunii i-a atribuit „Medalia de Aur” pentru merite deosebite în domeniul învățământului. În toamna anului 1940, pe când pregătea deschiderea celui de al 20-lea an școlar al liceului, Diktat-ul de la Viena l-a obligat să-și ia familia și să se refugieze. A primit imediat postul de director al unui liceu din Sibiu și, dacă nu s-ar fi întâmplat să moară brusc în vara lui 1945, în mod sigur s-ar fi întors la Sighet. Din păcate, nu s-a întâmplat așa și pentru liceul nostru a urmat o perioadă de frământări politice și de reforme de inspirație sovietică, specifice de altfel întregului sistem de învățământ românesc.

În dreapta directorului Șerban distingem figura profesorului dr. Iacob Dermer, o altă mare personalitate, venit tot în 1920, ca profesor de istorie și geografie. Bucovinean din zona Sucevei, cu studii superioare la Cernăuți și doctorat la Viena, Iacob Dermer s-a integrat repede în viața spirituală a locului. Mare iubitor de natură și amator de excursii și drumeții, deschis și comunicativ, a câștigat repede simpatia și încrederea intelectualității locale dar și pe cea a elevilor săi, cu care, de câte ori se ivea ocazia, „bătea” dealurile și munții din zonă. Fotograf pasionat, a imortalizat frumusețile întâlnite în nenumărate fotografii, împrăștiate prin tot felul de publicații. Unul dintre elevii săi, Francisc Nistor (regretatul Feri Bacsi), fostul director dar și re-fondator al muzeului etnografic din orașul nostru, și-a amintit la bătrânețele dumisale, cum și-a făcut ucenicia în tainele fotografiei și ale drumeției, alături de bunul său profesor.

Pornind cu intenția de a elabora un manual de geografie pentru ciclul primar, după câțiva ani de muncă, adunând un material mult mai bogat decât era necesar, Dermer a elaborat, împreună cu inginerul Ion Marin (din zona Vișeului) lucrarea „Maramureșul Românesc”, tipărită în 1934 de Editura „Cartea Românească” din București, primul studiu (în limba română) pe această temă, întocmit pe criterii științifice la zi. Coperta realizată de pictorul Traian Bilțiu-Dăncuș, fotografiile deosebite și aparatul științific riguros întocmit i-au asigurat cărții o foarte bună primire. Dar profesorul Dermer a fost și o prezență activă și permanentă în activitățile ASTREI și ale Asociației presei, unul dintre ziariștii de frunte ai Maramureșului interbelic și corespondent al unor publicații centrale de prestigiu. În toamna anului 1940, a fost și el forțat să părăsească Maramureșul.

Următorul portret fotografic îi aparține preotului greco-catolic, Vasile Ciplea (văr cu folcloristul Alexandru Ciplea), profesor de religie. A făcut și politică și a ajuns (în timpul guvernării lui Nicolae Iorga) senator de Maramureș.

Din stânga directorului Șerban ne atrage atenția, în celebrul său costum popular de Muscel – pe care-l purta cu mândrie la toate ocaziile festive – profesorul de limba și literatura română, Ion Modreanu.

Ajuns la Sighet în 1922 a preluat numaidecât coordonarea Societății de lectură a liceului, a reorganizat-o și, în 1924, a scos publicația „Zări senine”, prima revistă literară a liceului. Președintele – elev al societății era Gheorghe Tite (clasa a VIII-a de liceu) și vicepreședinte – Mihai Pop (clasa a VII-a), binecunoscutul folclorist ajuns membru al Academiei. Orator și povestitor excelent, ușor teatral dar cu o cultură destul de serioasă, mai cu seamă din clasicii literaturii române, când a ajuns la Sighet, Modreanu avea publicat volumul de povestiri „Clipe din viața de tranșee”, trăite de el pe frontul primului război, unde s-a purtat cu adevărat vitejește și de unde s-a întors cu gradul de căpitan și cu o serie de decorații. A fost unul dintre cei mai iubiți profesori din liceu. Din păcate, a intrat în politică, a ajuns în parlament și, din anul 1936, s-a dedicat acestei activități, ajungând în cercul apropiaților lui Carol II, al cărui admirator a fost tot timpul și căruia, împreună cu alți doi admiratori, i-a dedicat volumul „Carol al II-lea Regele Românilor”, apărută în 1935. El este și fondatorul Asociației „Vitejii Neamului”, pe care a înființat-o, când era la Sighet.

Din ultima fotografie a rândului de sus ne privește foarte tânărul profesor, Gheorghe Popovici, care a predat timp de câțiva ani limba franceză.

La mijloc, între elevii săi, a fost așezat dirigintele clasei, profesorul de limba latină și filosofie, Iosif Cațavei, om de o vastă cultură clasică, excelent cunoscător de limbă și cultură latină și italiană, un adevărat corifeu al breslei, implicat în viața și activitatea culturală și artistică a urbei, ziarist și membru activ al Asociației presei.

Și, în sfârșit, cei 11 tineri absolvenți. De ce așa de puțini?… Simplu: fiindcă doar aceștia au reușit să urmeze, în școlile ungurești din oraș, cursurile gimnaziale și să acceadă, în toamna 1919, la cele ale liceului românesc tocmai înființat. Ne oprim la câțiva dintre ei: Ștefan Bell (în dreapta, între rânduri), unul dintre numeroșii nepoți de-ai lui Ilie Lazăr, a urmat științele juridice, s-a întors la Sighet și a practicat avocatura, dar a fost și ziarist și membru fondator al publicației periodice țărăniste, „Acțiunea Maramureșană”. Lângă el, puțin mai jos, este Acațiu Almași, tot cu studii juridice; a ajuns unul dintre avocații cunoscuți ai Clujului. Un frate al său mai mic, tot avocat, a rămas la Sighet și a profesat până prin anii 1960. Alături de Almași este colegul său, Iuliu Cerveny, fiul inginerului cu același nume, fost, mulți ani, director general al minelor de sare din Maramureș, naturalizat prin căsătoria cu o fată din familia veche și nobilă, Ivașco, care a avut doi copii: fiica, Dora, absolventă a conservatorului clujean, căsătorită cu profesorul de muzică, Dimitrie Stan, cel care, prin anii 1930-’40, ca director, a ridicat Școala de muzică din Sighet la rang de „Conservator popular de muzică și dicțiune”, din care coboară actuala Școală de artă „Gh. Chivu”. Refugiat la Lugoj, D. Stan a ajuns unul dintre cei mai mari dirijori de coruri din țară și a fost distins cu titlul de „Artist al Poporului”. După 1924, tânărul, Iuliu Cerveny, a urmat studii politehnice și a ajuns unul dintre marii specialiști din industria siderurgică românească. Următorul elev, Alexandru Ofrim, a urmat studiile la Academia militară, dar a murit înainte de a le termina. Ultimul la care ne oprim (în partea stângă, între rânduri), este tânărul, Gheorghe Tite, din Săpânța, care, după studii juridice la Cluj, a făcut un doctorat la Paris, specializându-se în drept internațional, ceea ce avea să-i fie de mare folos în viitoarea sa carieră diplomatică. Dar, după doctorat, el s-a întors la Sighet, a intrat în avocatură și a participat activ la viața culturală și politică. Avocat de succes, ziarist-membru fondator al „Graiului Maramureșului”– director al Clubului ziariștilor și membru în comitetul de conducele al Asociației presei, primar al Sighetului (1938-39) Gheorghe Tite a fost în perioada interbelică (și nu numai) una dintre figurile de întâie mărime ale Maramureșului. După Diktat, a fost dus de administrația maghiară în lagărul de muncă de la Carei, ceea ce l-a determinat să părăsească Maramureșul. Ajuns la București, cu sprijinul lui Petre Țuțea, cu care legase o frumoasă prietenie în timpul studiilor clujene și care era funcționar superior în Ministerul Economiei și Finanțelor, a fost cooptat în cadrul Ministerului de Externe, iar în 1945, a fost numit consul general cu rang de ambasador la Legația Română de la Budapesta. În 1947, Regele Mihai i-a acordat „Steaua României”, dar, la scurt timp după aceea, regimul „puterii populare” l-a rechemat în țară și l-a exclus din ministerul condus acum de Ana Pauker. În pofida sfaturilor de a rămâne în București s-a întors la Sighet, a fost arestat și, după câțiva ani de Aiud, tot aici s-a întors și și-a trăit cu demnitate ultima parte a vieții. Cei care l-au cunoscut, își amintesc figura sa de aristocrat întârziat, trecând pe holurile tribunalului sau pe străzile orașului și ridicându-și pălăria cu un gest de o eleganță cum nu se mai întâlnește în zilele noastre. În vara anului 1969, la nici 65 de ani, Domnul ambasador Dr. Gheorghe Tite s-a așezat pentru veșnicie în Cimitirul Vesel din Săpânța, așa cum a dorit. Acum, ulița copilăriei și școala din comună îi poartă, cu mândrie justificată (!) numele.

Și povestea acestei fotografii cu fotografii poate continua, orice completare (sau corectare) venită de la cititori fiind binevenită.

P.S. Tabloul după care s-a făcut această fotografie, în 1924, cu siguranță nu mai există. Fotografia aceasta a fost păstrată cu grijă în familia distinsului domn, Alexandru Țiplea, cel care, în anul trecut, a donat bibliotecii liceului peste 5.000 de cărți din biblioteca personală. Așa a înțeles el să-și arate recunoștința față de Școala în care a fost de-a lungul anilor elev, profesor și director.

Ioan ARDELEANU-PRUNCU

Școala de Artă „Gheorghe Chivu” din Sighetul Marmației este una dintre cele mai vechi din țară. Începuturile activității ei sunt marcate în ziarul „Maramarosi”, la data de 8 mai 1867, ca școală de muzică, cu 11 elevi. În anii care au urmat, ea și-a dezvoltat activitatea astfel încât, la începutul anului școlar 1907, ocupa patru încăperi ale unei importante clădiri din centrul orașului. Directorul școlii era Irșa Bela, profesor de muzică la preparandia maghiară și dirijorul orchestrei orașului și preda pian, flaut și canto clasic. A publicat, prin 1913, și o broșură de popularizare a școlii: „A Maramaroszigeti Zeneiskola hivatasa” (Menirea Școlii de Muzică din Sighet).

La sfârșitul anului școlar 1907-1908, elevii școlii au prezentat un concert foarte apreciat de public, în cadrul căruia s-au remarcat, printre alții, și elevele Mihalyi Iuliana (fiica cea mai mare a lui Ioan Mihalyi de Apșa) și Lazăr Valeria (fiica lui Alexandru Lazăr, președintele tribunalului), ambele de la clasa de canto. La începutul anului școlar 1908, școala s-a mutat într-o clădire mai mare, cea în care a avut sediul Șantierul de construcții. Număra peste 120 de elevi care învățau cântul, pianul, vioara, violoncelul, flautul, țambalul, istoria și teoria muzicii.

La 1 decembrie 1913 a fost inaugurat, cu mare fast, Palatul Culturii și Școala de muzică avea acum o sală pentru concerte de cea mai bună calitate, din păcate însă, după nici un an de zile-în oct. 1914 – orașul a fost ocupat de trupe rusești. Ocupația a fost de scurtă durată, dar distrugerile cauzate Palatului au fost considerabile. Fiind cea mai reprezentativă clădire din oraș și, având acoperișul prevăzut cu ferestruici și un fronton cu metereze de apărare, a fost întotdeauna prima clădire rechiziționată de armată. Din 1920, la conducerea instituției s-a aflat o altă personalitate a lumii artistice și muzicale locale, Ida Puschmann*(1), profesoară de pian, canto clasic și teorie muzicală. În Calendarul Asociațiunii pentru cultura poporului român din Maramureș, pe anul 1921, o găsim Școala de muzică menționată alături de celelalte școli din oraș, cu Ida Puschmann directoare și Dr. Florent Mihalyi curator. În 1922, pe structura Școlii de muzică, a luat ființa Societatea artistică-muzicală „Harmonia”, care a organizat în perioada următoare o serie de concerte și spectacole, frecventate și apreciate de public și comentate pozitiv în presa vremii.

În 1933, a venit la Sighet tânărul profesor Dimitrie D. Stan*(2) din Lugoj, fost elev al lui Ion Vidu*(3). Ca profesor de muzică la Liceul „Dragoș Vodă”, a format aici un cor deosebit de valoros, cu care a ajuns, în 1934, la București și a făcut câteva înregistrări la radio. Printre cântecele înregistrate atunci s-a aflat și piesa „Câtu-i Maramureșu”, armonizată în premieră, pentru cor și cunoscută apoi ca imn al Maramureșului și cântată frecvent și în zilele noastre. Activitatea sa cu totul deosebită l-a impus numaidecât ca director al Școlii de muzică, în locul Idei Puschmann, care se pensionase. Intrată sub patronajul Astrei și beneficiind din plin de sprijinul administrației locale – primarul dr. Petre Mihalyi și vice-primarul Alexandru Filipașcu fiind susținători declarați ai culturii – noul director a transformat Școala de muzică din Sighet în Conservator de muzică și dicțiune, ridicându-l la nivelul celor mai bune conservatoare din Ardeal. Cu corul Astrei dirijat de el și cu orchestra acesteia, formată, în principal, din profesorii și elevii Conservatorului, Dimitrie Stan a pus în scenă spectacole de operetă precum „Crai Nou”, de Ciprian Porumbescu și „La șezătoare”, de Tiberiu Brediceanu, prezentate pe scena sălii de spectacole din Palatul Culturii, dar și la Vișeul de Sus, Baia Mare, Satu-Mare, Cernăuți și câteva localități din Cehoslovacia vecină.

Anii în care la conducerea școlii a fost Dimitrie Stan, la conducerea Astrei Vasile Ilea și la cea a administrației locale Petre Mihalyi și Alexandru Filipașcu au fost anii de glorie ai mișcării și vieții culturale și artistice a Maramureșului. În 1938, Guvernul Octavian Goga a propus Comisiei interimare a județului Maramureș (Consiliul județean) – și aceasta a aprobat – cedarea Palatului culturii pentru sediul nou înființatei Episcopii Ortodoxe a Maramureșului, iar Astra – care îl închiriase în 1927 – cu Conservatorul de muzică și cu toate activitățile ei a fost nevoită să-l evacueze. Conservatorul s-a mutat în Redută și a funcționat acolo până în 1940. Despre perioada 1940-1945, negăsind documente, știm doar că s-a revenit la „Zeneiskola” (Școala de muzică) și că a funcționat, într-o formă mult redusă, și în timpul războiului. În 1946, profesoara de pian, Irma Weltner, rămasă din corpul profesoral al Conservatorului, a fost găsită continuând activitatea în câteva săli din Redută.

În 1948, Petre Dreab, absolvent al Conservatorului de muzică din Cernăuți, a fost trimis ca director al nou înființatului Liceu ucrainean din Sighet și i s-a atribuit și sarcina de a prelua Școala de muzică. Sub conducerea lui școala s-a reașezat în Palatul culturii, a devenit „Școala populară de artă”, a fost inclusă în rețeaua școlară locală și subvenționată din bugetul de stat. În 1956, P. Dreab a fost mutat la Școala populară de artă din Arad, iar în locul său a fost numit Ludovic Brukstein, absolvent al Școlii de literatură, scriitor și dramaturg aflat la început de carieră și tânăr activist al P.C.R. dar cu o mare deschidere pentru cultură și artă.

Din 1972 școala a fost condusă de profesorul Ioan Ardelean, din 1989 de subsemnatul, iar din 2010 de Ioan Tivadar. Dar, o școală este importantă mai ales prin rezultatele sale, prin elevii pe care îi formează și, din acest punct de vedere, bilanțul Școlii de artă din Sighet este unul grăitor și miile (multe) de elevi formați aici certifică acest lucru. Copiii familiilor din înalta societate sigheteană, unguri, români, evrei sau ucrainieni au fost, în marea lor majoritate, elevi ai școlii de muzică. Pictorul Simon Hollosy cânta foarte bine la violoncel, dar stăpânea destul de bine și pianul și vioara, învățate în copilărie, la Sighet. În timpul studenției, în Germania, a cântat într-o trupă instrumentală, iar când mergea în vizită la familia Mihalyi, cânta împreună cu fetele, la pian*(4). Episcopul Victor Mihalyi avea o voce foarte frumoasă și cânta foarte bine la flaut, fetele lui Ioan Mihalyi – opt la număr – cântau la pian, iar fratele lor, Longin, cânta la vioară. Izidor, fiul lui Iosif Man, a urmat studii strălucite la Academia de muzică din Budapesta, iar Valeria Pop-Herbaly *(5), după terminarea aceleiași academii s-a dedicat vieții muzicale clujene. Dintre surorile Mihalyi, cea mai mică, Adriana, a făcut carieră ca pianistă și a fost apoi, mulți ani, profesoară de pian la școala noastră. Sigheteanca Dora Cserveny, după terminarea studiilor la Conservatorul din Cluj, s-a întors acasă, s-a căsătorit cu profesorul Dimitrie Stan și a devenit profesoară de canto la Conservatorul din Sighet.

Peste ani, devenind școală populară de artă, și-a adaptat structura noilor cerințe sociale, au apărut noi discipline: teatru, arte plasice, dansuri și o necesară și firească orientare spre bogățiile folclorului local. Astfel, devenind neîncăpătoare, în 1960 s-a hotărît ca partea de muzică instrumentală cultă, cu profesorii și elevii respectivi, să se desprindă și să devină secție separată și cu un alt sediu. Atunci a luat ființă actuala Școală de Muzică (la care s-au adăugat mai târziu și artele plastice). A fost, de fapt, revenirea la forma inițială a vechii școli de muzică.

La Școala populară de artă, pe lângă catedra de canto clasic a luat ființă cea de muzică ușoară și cea de canto popular, iar catedra de vioară s-a tranformat treptat în catedră de instrumente specifice (ceteră, zongură, dobă) zonei Maramureșului. Celelalte discipline școlare: teatru, dansuri, arte plasice etc. rămânând pe loc, au sporit mereu în activitate. Tot în această perioadă s-au inițiat în diversele dișcipline artistice ale școlii o serie de elevi care au devenit apoi personalități marcante ale vieții culturale românești. Amintim doar câțiva dintre aceștia: Gheorghe Turda și Viorel Costin, Szeibert Ștefan și Molnar Ioan (de la Opera maghiară din Cluj), Ducu Bertzi și Ștefan Hrușcă, Năstăcuța Iuga, Măriuca Verdeș, Vlad Roman și mulți alții. Dacă până prin anii 1975 ceterașii Maramureșului erau fierarii și potcovarii satelor noastre – cântăreți după ureche – acum nu există sat în care să nu fie câțiva tineri (feciori și fete), foști elevi ai claselor de canto și instrumente populare, care cântă la petreceri, unii dintre ei asigurându-și în felul acesta chiar existența. Au fost cazuri în care elevii școlii veneau și din satele românești de peste Tisa,  (precum Hrin din Slatina, la vioară, sau Gheorghe Țiplea, din Biserica Albă, la canto, și care, continuând studiile, este acum un cunoscut cântăreț de operă la Moscova*(6), ori din Huta sau Huta Certeze (Oaș), și aceasta fiind, fără îndoială, una dintre realizările școlii.

De asemenea, în ultimii 5o de ani, au luat ființă o serie de secții externe, în satele în care existau meșteri populari cunoscuți precum: ceramica de la Săcel – cu meșterul Tănase Cocean, sculptura în lemn, de la Vad – cu Gheorghe Borodi, de la Săpânța – cu Ion Stan-Pătraș și cea de la Valea Stejarului – cu Pătru Gogea-Pupăză, cusături, țesături, clopuri și multe altele, reprezentând meșteșugurile tradiționale ale Maramureșului. Din acest punct de vedere, Școala de artă din Sighet a fost un model pentru celelalte școli din țară și singura care a avut, timp de aproape 20 de ani, un magazin propriu, prin care și-a valorificat produsele de artă populară. În loc să fie sprijinită și să crească în continuare, în urmă cu câțiva ani, i-a fost luat spațiul magazinului de artă populară și a fost transformată în „secție” a unui Centru cultural, probabil ca efect al politicii de… descentralizare. Anul acesta, când secția (Școala de artă „Gheorghe Chivu”) se pregătea, totuși, să sărbătorească 150 de ani de existență, (iarăși!) Episcopia ortodoxă a Maramureșului a dat-o afară din Palatul culturii, unde a „trăit” un secol. 

Scriu aceste rânduri în primul rând pentru a face cunoscută istoria acestei școli pe care Maramureșul a avut norocul să o aibă, dar, recunosc, și dintr-un sentiment de adâncă amărăciune. Am fost în anii 1955-65 elevul acestei școli, apoi colaborator și profesor, iar între 1989-2010 conducătorul ei. În 1992 am obținut aprobarea pentru a-i atribui numele unuia dintre cei mai iubiți și devotați profesori ai ei din ultima vreme: profesorul, pictorul și poetul Gheorghe Chivu. În 1996 am obținut de la Consiliul local spațiul și am deschis magazinul „Artis”.

În 2006, după peste 10 ani de documentare, am publicat lucrarea: „Școala de artă „Gheorghe Chivu” Sighetul Marmației – 140 de ani de învățământ artistic”, (format A4, cu peste 400 de pagini) în care a fost scoasă în evidență, cu documente, importanța de netăgăduit a acestei instituții de cultură.

Acum, când Maramureșul – și unii maramureșeni – caută să-și sporească valențele turistice reale și să le transforme în factori de dezvoltare, rolul acestei școli ar trebui să fie unul tot mai important și mai bine folosit, pentru că ea răspunde unora dintre cele mai importante cerințe culturale ale celor de aici.

NOTE: 1.* IDA PUSCHMANN – profesoară de muzică, pianistă și compozitoare. A fost printre primii muzicieni care a prelucrat teme din folclorul muzical local. A fost pasionată și de arta fotografiei. Vezi „Școala de artă „Gheorghe Chivu” Sighetul Marmației…..pg. 30.

2.*DIMITRIE D. STAN, născut în 1906, la Lugoj, a fost remarcat de Ion Vidu și luat sub protecția sa. A urmat teologia și cursurile Academiei de muzică din București. A fost printre studenții preferați de Kiriac și Brăiloiu, a cântat în corul „Carmen” (patronat de Casa Regală) și s-a bucurat de aprecierea lui Enescu. Ajuns profesor la Sighet, s-a căsătorit cu Dora Cserveni (nepoata lui Ilie Lazăr), absolventă a Conservatorului din Cluj. Refugiat la Lugoj, după 1940 el a făcut carieră ca dirijor al Corului „Ion Vidu”, a ajuns unul din marii dirijori de coruri, premiat, medaliat și declarat „Artist Emerit”. A fost și director al Casei de creație a județului Timiș și, împreună cu soția, au predat și la Facultatea de muzică din Timișoara. A murit în puterea vârstei, în 1968, pe scenă, dirijând Corul „Ion Vidu”, unul dintre cele mai cunoscute din țară. Despre rolul său în mișcarea culturală maramureșană, vezi „Școala de artă „Gheorghe Civu” Sighetul Marmației – 140 de ani de învățământ artistic”, pg.45-50.

3.* ION VIDU (1863 – 1931), compozitor și dirijor, un maestru al muzicii corale românești. A fost profesor de muzică la Arad și Lugoj și inspector general de muzică pentru școlile normale din țară, calitate în care a fost și la Sighet, în 1930. Colegiul național de artă din Timișoara îi poartă numele.

4.*Dintr-o relatare a Luciei Mihalyi.

5.* Valeria Pop, fiica profesorului Ioan Pop de la Preparandie, a studiat la Academia de Muzică din Budapesta și la Viena, cu celebra cântăreață Roza Papir. I se prevedea o strălucită carieră de cântăreață de operă.Vezi și „Școala de artă „Gheorghe Chivu”…..pg. 166.*Vezi „Școala de artă „Gheorghe Chivu”…. pg. 249

Autor, Ioan Ardeleanu – Pruncu

De-a lungul timpului urbea de pe malul Izei a dat sportului adevărate valori, confirmându-se faptul că Sighetul are un potențial de netăgăduit. Printre cei care se află în plină ascensiune se numără și tânărul fotbalist George Gavrilaș. La cei 26 de ani pe care îi are a ajuns să acumuleze rezultate dintre cele mai bune.

Liviu Șiman: Cum ai ajuns să practici fotbalul?
George Gavrilaș: Inițial, deoarece aveam rudenii care activau în box, mama m-a trimis la o sală de box în ideea să îmbrățișez această disciplină sportivă. După ce am văzut cum decurge un antrenament mi-am spus că boxul nu este de mine. Am început să joc fotbal de la vârsta de 7 ani la imboldul dat de către fratele meu, Tudor. Acesta era pregătit de regretatul antrenor Lulu Stan. Deoarece fratele meu juca pe post de atacant și neavând portar am ajuns și eu să joc sub îndrumarea antrenorului Lulu Stan. După o perioadă, fiind junior, am plecat la “Luceafărul Dej’’, unde am continuat junioratul de la vârsta de 12 ani până la 19 ani.

Liviu Șiman: Cum a fost la Dej?
George Gavrilaș: După ce am trecut probele de joc, cei de acolo au decis să rămân la Centrul de Copii Și Juniori. După 4 ani am intrat la Unirea Dej.

Liviu Șiman : Tot în intervalul de timp petrecut la Dej exista posibilitatea să fii selecționat la „A.C. Milan”?
George Gavrilaș: Da. A venit o echipă de scouteri din Italia. M-au urmărit cum joc timp de 2 săptămâni, după care și-au dat avizul pentru a fi transferat. Din păcate, cele două cluburi nu s-au înțeles și am rămas acasă.

Liviu Șiman: Ce a urmat după Dej?
George Gavrilaș: În anul 2009 am venit la „F.C. Baia Mare”. După o perioadă mai scurtă de timp am plecat la „Astra Giurgiu”. Am jucat pentru un timp și la „F.C. Brăila”, fiind împrumutat la această echipă.

Liviu Șiman: Cum ți s-a părut la „Astra”?
George Gavrilaș: La ’’Astra’’ am găsit cu totul altceva față de Dej. Difereau foarte mult condițiile de joc și antrenament, în sensul că erau mult mai bune.

Liviu Șiman: Care a fost meciul de debut la „Astra”?
George Gavrilaș: Am debutat într-un meci jucat cu „Universitatea Cluj’” într-o atmosferă aparte. A fost un debut fericit. Am câștigat meciul cu 3-1.

Liviu Șiman: Cu care dintre colegii tăi de echipă te înțelegi mai bine ?
George Gavrilaș: Suntem o echipă unită. Nu pot zice că mă înțeleg mai bine cu unul decât cu altul. O relație mai aparte, să zic așa, am avut-o cu William De Amorim (acesta joacă în prezent la „Steaua’’ n.red.). Am fost colegi de cameră 5 ani.

Liviu Șiman: Care sunt calitățile pe care trebuie să le posede un portar de fotbal?
George Gavrilaș: Capacitate de muncă enormă, dublată de responsabilitate.

Liviu Șiman: Cum relaționezi cu antrenorul Marius Șumudică?
George Gavrilaș: Ne cunoaștem încă dinainte să devină antrenor. El a avut un rol foarte important în formarea mea.

Liviu Șiman: Recent ai avut un eveniment ferict în viața ta. Despre ce este vorba?
George Gavrilaș: Anul 2016 a fost un an foarte bun pentru mine. Pe lângă câștigarea „Super Cupei României” m-am și căsătorit. Așteptăm deja și un copil.

Liviu Șiman: Crezi că fotbalul poate fi un element benefic în procesul de formare/dezvoltare psiho-somatică a generației tinere?
George Gavrilaș: Cu siguranță. Din păcate, copiii nu prea ies la joacă pentru a bate mingea, ori să practice alte sporturi. Cred că ar fi benefică suplimentarea orelor de pregătire fizică în cadrul instituțiilor de învățământ, chiar să devină obligatorii. Mulți se eschivează și de la ora de sport.

Liviu Șiman: Ce îi sfătuiești pe tinerii care vor să îmbrățișeze fotbalul, în special pe cei care vor să devină portari?
George Gavrilaș: În primul rând să dea dovadă de seriozitate însoțită de multă determinare, antrenamente multe.

Liviu Șiman: Ce rol are familia în procesul de formare/dezvoltare a unui fotbalist?
George Gavrilaș: Un rol foarte important. Nu aș fi reușit să fac nimic fără sprijinul familiei mele, care m-a susținut și mă susține în continuare în tot ceea ce fac. Îmi aduc aminte de o fază de la meciul de debut când am jucat cu „Universitatea Cluj’’. S-a executat o lovitură liberă din lateral. Am ieșit pe centrare și am boxat mingea, după care a venit un jucător de la „Universitatea Cluj” și m-a lovit. Am căzut la pământ. Era pe final de meci. Tata era în tribună și când m-a văzut la pământ a s-a speriat foarte tare. Nu este prea plăcut să-ți vezi copilul în asemenea ipostaze. Nu pot să nu amintesc de sprijinul primit din partea soției mele, Corina, căreia îi mulțumesc că mă înțelege și-mi este alături.

Liviu Șiman: Crezi că la Sighet se mai pot forma fotbaliști de valoare?
George Gavrilaș: Desigur. Sighetul a dat de-a lungul timpului jucători de mare valoare. Sunt convins că la Sighet se poate face performanță dacă se și vrea acest lucru.

Liviu Șiman: Păstrezi contactul cu fotbalul sighetean?
George Gavrilaș: Da. Apreciez eforturile pe care le fac unii și care vizează pregătirea copiilor și a juniorilor. Aici îl amintesc pe domnul antrenor Neluțu Hotea, care dă dovadă de multă implicare în formarea noilor generații de fotbaliști sigheteni.

Liviu Șiman: Ce proiecte de viitor ai?
George Gavrilaș: Mai am o jumătate de an contract cu „Astra”. Aștept să se încheie contractul și voi vedea ce voi face. (interviul a fost realizat la finele anulu 2016. Recent George a plecat, înainte de expirarea contractului, la F.C. Voluntari, existând un acord între cele două echipe n. red.)

Liviu Șiman: Îți dorești să joci la o echipă din străinătate?
Geeorge Gavrilaș: Da. M-au contactat câțiva impresari și, cine știe, poate voi pleca și la o echipă din afară.

Liviu Șiman: Cum îți petreci timpul liber?
George Gavrilaș: Ies cu soția la plimbare. Mai mergem pe la familia soției.

Liviu Șiman: Ai vreun model de portar care te inspiră?
George Gavrilaș: Favoritul meu este Oliver Kahn.

Liviu Șiman: Ce echipă din afară îți place?
George Gavrilaș: Real Madrid.

Liviu Șiman: Îți mulțumesc, George, pentru interviul acordat și-ți doresc să reușești să joci la o echipă din afară și să ai rezultate dintre cele mai bune.
Geeorge Gavrilaș: Vă mulțumesc și eu și vă asigur, indiferent unde voi juca, că voi fi mereu aproape de sighetenii mei dragi!

Autor, Liviu Șiman

Bârlea, Ion (Berbeşti, 11 ianuarie 1883 – Bucureşti, 12 mai 1969), preot, profesor, folclorist. Autorul celei mai bogate culegeri folclorice din Maramureş, preotul Ion Bârlea s-a născut la 11 ianuarie 1883 în satul Berbeşti, într-o familie de preoţi (tatăl Petru a fost protopop iar mama, Elena Man, provenea şi ea dintr-o familie de preoţi). Ion Bârlea face şcoala primară în satul natal apoi clasele gimnaziale la Sighet, „la şcoala ungurilor romano-catolici, condusă de ordinul piariştilor”. După terminarea lieului confesional reformat calvin, îşi continuă studiile la Academia Teologică din Gherla pe care o absolvă în anul 1905. Între anii 1905 şi 909, colindă satele şi culege „însemnările de pe cărţile rituale biserceşti, de pe icoane, de pe iconostase, de pe clopote”, însemnări care – prin intermediul lui Nicolae Iorga, vor fi publicate în anul 1909 în volumul „Însemnări din bisericile Maramureşului”. În acelaşi an se căsătoreşte cu fiica preotului din Botiza şi este hirotonit de episcopul dr. Ioan Sabou din Gherla. Între anii 1909-1913 este preot paroh la Ieud, între 1913-1920 la Călineşti apoi profesor de religie din 1920 la Sighet. Este preşedinte al Ligii Culturale din Maramureş, membru corespondent al secţiilor de istorie şi folclor ale „Astrei”, conduce „Gazeta de Maramureş” şi colaborează la numeroase reviste. Cariera de pedagog o continuă la Cluj şi Colegiul „Sfântul Sava” din Bucureşti. S-a stabilit la Orţişoara apoi din 1958 la Bucureşti unde moare la 12 mai 1969.

Dintre lucrări: „Contribuţii la Istoria Maramureşului” (1929), „Bartok Bela şi legăturile lui cu Maramureşul” (1957), „Balade, colinde şi bocete din Maramureş” (124), „Cântece poporane din Maramureş. Descântece, vrăji, farmece şi desfaceri” (1924).

Autor, Ioan J. Popescu