LECTURI: „…pe_semne” sau frontiera dintre Aici și Dincolo (Echim Vancea)

Echim Vancea

O carte, precum cea semnată de Ion MARIȘ, Semne, pe_semne (Editura Limes, Florești – Cluj, 2022), este „dificil” de citit darămite a mai fi și comentată. Chiar publicată fiind cartea Semne, pe_semne este o carte scrisă „pentru sine”. Noua carte a lui Ion Mariș nu mi se pare a fi abordabilă în termenii altor cărți ale sale.
Evidentele forme de hemografie – subst. – cuvânt creat de Nichita Stănescu în volumul „Tresăriri”, 1982: „știința pe care eu am creat-o este atât de subtilă încât uneori se confundă cu firescul. Ea se numește hemografie, scrierea cu tine însuți. […]. Te scrii pe tine pe dinăuntrul sufletului tău mai întâi, ca să poți pe urmă să scrii pe dinafară sufletele altora.[…] Această scriere încearcă să oprească în loc ceea ce nu poate fi oprit niciodată în loc; starea fericirii, adică. Speranța secretă a celui care există, adică Pricina secretă de a exista a celui care există, adică.” – „de scriere cu materia propriei și nemijlocitei suferințe” nu se lasă lesne „descuiate” precum o ficțiune oarecare.
Revenind la volum – pentru a nu produce disconfort și/ sau confuzie în percepția necunoscătorilor, a indiferenților, ori a celor care astăzi sunt pe cale de a „detesta” Limba Română „cea frumoasă ca o Duminică”, „scheletizându-le” în favoarea anglicismelor împrumutate din engleza britanică și americană, textele care îl alcătuiesc sublimează poetic despărțirea poetului de cei doi dragi Ștefan, tatăl și fratele, cărora autorul le dedică volumul. Textele au o substanță interioară plină de vitalitate. „Au inimă!” Sunt răspunsuri date unor interogații profund umane și în care recunoaștem multe dintre ele ca fiind ale noastre. Este aici „la dispoziția dumneavoastră”, un jurnal care, la o grăbită privire (a se citi lectură!) pare impersonal, cum impersonală se grăbește a fi „noua poezie”, numai că la o lectură atentă descoperim „ițele” unei „povești” scrise la persoana întâia, o poveste despre sine. Despre „plonjeul” când în întunericul, când în lumina unei vieți. Ion Mariș aduce la suprafață, cu durere, lumina, chiar dacă-i este rușine să privească lumina (… eu nu recunosc întunericul) în funcție de ora la care se află „semnele” personale, (ceasul [fie și digitalizat] tău la care te-ai închint o viață): la răsărit, în amurg sau în miezul zilei.
Chiar dacă volumul se vrea a fi o „pagină” de intimitate la o lectură atentă a acestuia vom da peste o „suferință individuală universalizată” depășind limite de timp sau de spațiu, mai ales pe cele personale.

Textele volumului „orbitează”, după cum, inspirat, coperta acestuia (copertă realizată de Attila Cosovan) ne previne, în jurul semnului astral al întrebării („semnul întrebării este o altă stare/ poate a materiei în segregare/ ne face un pic mai nefericiți/ poate moartea are gust/ tridimensional/ și se duce singură singură singură/ cu viteza cuvântului” – subl. aut.), provenind dintr-o altă dimensiune etimologică a cuvântului, a cărei „voce” , vocea poetului-cuvânt, alergând „pe urmele victimelor”, se adresează celor dispăruți, a celor plecați (tată și frate!) în același an, 2021(!) dar și „saltimbancilor durerii”, unor „generații înhumate/ în propriile deznădejdi identice repetabile/ doar noaptea și umbra mână-n mână/ nu se mai cenzurează în amintiri/ Fiecare alege o pârtie pe care nu-i vizibilă/ zăpada ” (subl. aut.). Este emoționantă capacitatea poetului de a privi suferința în față, de a nu se lăsa înfrânt de aceasta. Poemele sunt marcate de un lirism matur, durerea nu este strigată, poetul nu se lamentează, înfruntă cu „stoicism” absența ființelor dragi pierdute în condiții tragice (fratele!), Thánatos împăcându-se cu viața: „Din noapte nu se zăresc copacii ei nu mai sunt/ au dispărut numărând visele fără trunchiuri/ sunt niște cărări ce se despart nefiresc poate/ ce aduc ofrande celor blestemați să-și aleagă/ îngerul.// Tu n-ai așteptat la răspântie/ piatra filosofală/ ai încercat să te împaci cu noaptea și-ai uitat/ să te oprești să-mi povestești de ce/ ai tăcut mai devreme” (subl. aut.) sau „De fapt nu sunt pregătit pentru a-mi recunoaște/ înfrângerea e o simplă oprire/ un salt peste clișee te iubesc doar tu pleci./ Nu-i o comunicare între viață și moarte doar/ câteva cuvinte fără înțeles” (subl. aut.). Ion Mariș își pune suferința în vers nu pentru că acesta i-ar aduce mângâiere, ci pentru că prin vers, prin cuvânt deci, el o „trăiește recursiv” fără a se lamenta pentru pierderea celor dragi. Apelarea la recursivitate îi permite poetului în a privi moartea „în ochi”: „…nu/ răspunzi la declarații de moarte sau de dragoste./ De fapt nu știu ce s-a-ntâmplat alergam/ printre gloanțele alea alea ce lasă urme și se/ schimbă pe moarte dar nu mi-am găsit/ liniștea doar o ușă închisă/ dar asta făcea parte din trădare.// Despre spectacolul final nu pot mărturisi nimic/ locul meu e întotdeauna gol/ și cuvintele mele sunt selectate/ pentru a fi condamnate.” (subl. aut.).
Ion Mariș realizează în „regimul disimulării” un discurs poetic în care neliniștea sa sufletească se mișcă alternativ dintr-o parte în alta între melancolie și starea sufletească apăsătoare „Mi-am fost lumină și mi-am fost păcat/ când am rămas știam c-am fost plecat./ Nu m-am oprit să mă privesc în timp/ zburând m-am prăbușit peste Olimp./ Când Dumnezeu mi-a dăruit ultima cruce/ știam că fără visuri mă voi duce” (subl. aut.), între revolta direct mărturisită: „Medicul mi-a recomandat să-mi ascult/ respirația/ sunt foarte atent mi-a prins bine avertismentul/ sunt foarte atent la toate semnele deși/ știu că nu ajută noaptea și nici frica/ dar nu știu cum voi reacționa când/ n-o să-mi mai simt respirația./ Ce le voi spune când nimeni/ nu mă va întreba?” (subl. aut.) și discursul știut doar de poet: „Doamne, când te privesc la final/ mă gândesc la mine doar la mine/ într-un exercițiu timid de conservare și știu/ cred că știu că nu-s destule locuri și nopți anonime/ pentru a tăcea și-a rămâne viu/ când nu mai rămâne nicio poartă închisă/ și exilatul nu-și dorește să plece. / Mi-am lăsat cerul deschis fără restricții/ (rugăciunea nu mi-a fost interzisă)/ ceasul meu ticăie doar noaptea/ are ochii mari și plânge.” (subl. aut.). Dominant declarată tematica volumului este suferința asumată dramatic uneori într-o „viață de amator”: „Off mamă uită-te la durerea asta care umblă/ singură din casă-n casă tu/ mă tot cerți de ce nu mă rog zi și noapte ca să/ nu rămânem să nu rămânem în dezechilibru și/ să ne găsească cei care au plecat/ am rămas unul și pentru asta nu-i nevoie să/ ne divulgăm numele în numele lui/ ne învârtim după fiecare noapte aceeași noapte/ lăsată într-o capcană pentru amintiri./ O procesiune a gândurilor goale a rămas/ se descompune în noi.” (subl. aut.). Asumarea condiției de „unul” constituie deseori imaginea „umilității” ceea ce contează este să rămână în poem (versuri) urmele experienței triste prin care a trecut poetul dar și ale unei resemnări senine fără note emfatice sau melodramatice.

Semne, pe_semne” sunt „darul tragic” al unui eu poetic dispus la înțelegerea tragică a lumii din jur. Volumul, în ciuda limbajului „dur” uneori, degajă o respectuoasă discreție îmbiindu-te să-l citești și recitești la nesfârșit în singurătate. Volumul nu-i, așa cum s-ar putea crede la o lectură sperficială dată de dedicația „in memoriam” înscrisă pe prima pagină, o „carte de doliu”. Absența fizică a „eroilor” din carte este umplută în imaginație, în amintire, în meditație mai mult sau mai puțin abstracte despre viață și moarte în ciuda faptului că discursul poetic este, pe alocuri, cerebral. Volumul lui Ion Mariș „Semne, pe_semne” este dincolo de titlu „povestea delicată”, dramatică a amintirii celor tragic dispăruți (cărora li se alătură și soția Maria, chiar dacă aceasta i-a premers pe cei doi Ștefan, tată și frate), o „călătorie” prin lectură a unui itinerar inițiatic, o traversare prin intermediul Cuvântului a vieții, o descoperire a sensului acesteia în apropiere de Divinitate: „Toți au plecat toți unii spre cer alții/ spre pământul răscolit de povești/ fără plânsete fără clipe rostogolite fără vești/ a fost doar o auroră ireală/ pe care s-a dansat s-a cântat s-a căzut/ și uneori s-au amestecat anotimpurile pe care/ nu le mai deosebeai când ne opream era/ fără drumuri noi nu ne întretăiam umbrele fiecare/ într-o altă galaxie de aceea/ nu-mi pot explica nu-mi pot imagina/ cine pe cine a văzut ultimul./ De ce ultimul nu mai pleacă/ și nu privește spre viitor și nu poartă/ niciun nume.” (subl. aut.).
Poemele cărții ar putea fi citate aproape în totalitate în întregime. Fiecare dintre ele, luate separat, pun în evidență, reliefează o nuanță menită a înțelege mai bine acest fenomen mereu straniu care este moartea.
Versurile cuprinse între copertele acestei cărți „universalizează suferința individuală” transgresând frontiera dintre Aici și Dincolo. Impresionează și emoționează deopotrivă prin puterea poetului de a-și privi în față suferința. Într-un anume sens, în ochii cititorului, însemnările de față ar putea constitui o impietate, o imixtiune în sufletul poetului. Dar o lectură profundă, atentă a cărții mă va deculpabiliza atât în fața poetului cât și în fața cititorului.
În toate un volum profund și curajos! Volumul poate fi citit în mai multe „chei”. A mea, în „calitate de iubitor de vorbire poetică”, este cea pe care tocmai ați citit-o!
În toate un volum profund și curajos, „amestecul” de emoții, de „răceala” unor cuvinte și senzația umană se atenuează de versuri precum: „Ei sunt acolo sus/ dar nu toți sunt acolo sus./ Îngerii nu mai vor să vorbească./ Dumnezeu se joacă cu umbrele noastre/ le botează și plânge.” (subl. aut.). O vastă cultură poetică îi susține poetului Ion Mariș mesajul, în multe dintre versurile cărții sunt necesare descifrări care nu afectează puritatea poetică.
Ion Mariș este un poet pentru care cuvintele sunt necesarul habitat diurn și nocturn.■

Echim VANCEA




o ceremonie existențială: „sentimente neasigurate” (autor, Echim Vancea)

Ion MARIȘ în cea mai recenta carte a sa (sentimente neasigurate, Editura „Școala Ardeleană”, Cluj-Napoca, 2021) mânuiește cu dexteritate ludicul, sarcasmul și (auto)ironia care primesc pe parcursul „„narațiunii” poetice conotații cu totul și cu totul „frisonante”, o tehnică bine articulată întru a masca neliniști, spaime și angoase… abisale, cât și moduri ironic-umoristice și senzaționaliste pentru a trata teme grave, existențiale (iubire, moarte, singurătate, scris) și o face cu talent și, adesea, în complicitate cu cititorul, într-un volum în care descoperim versuri puse într-o matrice a însăși existenței poetului, sugestiv ilustrată de coperta cărții, un colaj artistic de Attila Cosovan.

În poezia lui Ion Mariș totul se întâmplă firesc de dual, nefirescul, atâta cât este, îl găsim mereu într-o conjunctură astrală favorabilă, graţie căreia sensul comun se zdrobeşte şi lasă sânge pe zidurile lui poate şi probabil, marcând semantic locul, ca spaţiu al jocului observat. Ion Mariș scrie „pentru cei ce nu-nțeleg când/ bate dumnezeu la ușă” pe foi negre cu cerneală roșie cu miros de brad, fără niciun punct de graniță, o poezie a utopiilor minimaliste dar subversive, între dilemă/e şi luciditate, evitând strigătele de lebădă neagră. Ion Mariș scrie „într-un cavou confort redus”/…/ „despre rugăciunile noastre misterioase” /…/ „într-o risipă perpetuă fără/ fără frică fără iertare fără destin/ un țipăt firav repetat/ primul cuvânt același” despre peste fapte şi urmări leneşe, în timp ce în umbră au loc efecte fotoelectrice care permit un lanț de zâmbete şi strigăte enigmatice. O poezie pe muzică de Bach-Björk, clasică şi suprarealist de romantică (părți orchestrale, coruri, vocal tăcute, teme personale și vulnerabile) fără să alunece în melodramatic pentru că poetul nu vrea „printre spectatori” (cititori, n.n.E.V.) „niciun somnambul„, nu vrea ca „fiecare pahar să conțină/ muzică și silabe și aproape nimic” ci doar „o privire de-a lungul/ străzii cu multe muulte second-hand-uri/ unde (să) dispărem printre atâția cerșetori și sfinți transpirând de nepăsare„. Fără şuvoaie lirice, fără gesticulaţii pompoase, fără paradă, frondă, fast, departe de imperative şi invective, Ion Mariș scrie o poezie sentențioasă „reclamată” de universul în care își duce existența poetul, iar cel al poeziei nu este întotdeauna confortabil și simplu: „Eu plus niciunul/ din lașitate nu-mi permit suferința/ nu suport pietrele fără nume/ …/ doar câteva firimituri din umbre/ minciuni dispuse în semicerc/ și vizita la ultimul bolnav credibil” ci şi dramatic fără precedent: „Nu se mai recunoaște nicio culoare privește/ în zadar sunt ochii gura umerii vai/ s-au arătat nu văd îngerii nu-i înțeleg nu/ vorbele se așează mint și dor din dor din/ aproape nu mai rezistă viața tranșată pe/ fiecare felie din amintire e o durere o of anatemă/ de ce ne prefacem că nu doare soarte/ e mereu o mișcare un genom despre om/ din sinceritatea dimineții maturității un altfel/ joc de-a primăvara de-a nimic. Eu dspre noi.// Am aproape un pat gol fără lacrimi o of/ pânza unui vis atât de dureroasă. Ce lună/ plină de nesiguranță. Aproape un punct.” „Totul este aproape. Până şi cele mai catastrofale condiţii sunt, la urma urmei, excelente. Scândurile vor fi întotdeauna albe sau negre. Noi tot nu vom dormi niciodată” – spune André Breton în Manifestul suprarealismului. „O singură noapte a fost calmă până la lacrimi/ era fără nici o mișcare fără aer/ fiecare-și respira propria umbră tremura/ ușile toate zăvorâte nici un suflet treaz/ oameni buni să nu ne trezim ce putem vedea/ pe cine să acuzăm despre ce să vorbim/ primeniți-vă somnul cu lumânări nu deschideți/ cavourile nu se spune nimic secret nescris/ poate nu pentru a rcunoaște frigul de dincolo/ percepția este că somnul e prea scurt pentru/ a înțelege toate visurile fabricate în viitor/ rămân doar câtva falsuri/ incredibil de credibile.” – o spune Ion Mariș.

Poezia din volumul recent publicat de Mariș este „marcată” de imaginarul suprarealist și de tehnicile așa-zicând suprarealiste (asocierile dictate de „hazardul obiectiv”, dar și jocurile de cuvinte mizând pe polisemantism sau sonorități asemănătoare, mulțimea de cuvinte tehnice, vorbirea cotidiană etc.). Secvențele poetice de acest tip se găsesc la fiecare pas (rând) ca un contrapunct la „narațiunile” ce pornesc, deseori, de la propria biografie sau din viața cotidiană: „Uite manuscrisul de adio mesajul pentru/ toate faptele dispărute aranjate/ frumos pe rafturi explicații de ce pentru cine/ sacrificiul neînțeles din vorbe uff imaginația/ de-a trece peste rugăciuni și peste lacrimi/ în zadar pe colțul fricii doarme doarme/ nou-născută și moare fără nume. // te-ai născut doar în trecere fugar liniște printre/ meterezele genelor și poate dormim îmbătrânind/ dschidem televizorul se termină sezonul/ am închis sfârșitul doar pentru mine.” Poetul este mânuitorul din spatele cuvântului, instanța auctorială care jonglează cu memoria și imaginația, tratând teme grave, existențiale (iubire, moarte, singurătate, scris, trecerea timpului și existența „perisabilă”, confruntarea cu moartea a celor apropiați, invadarea memoriei de către propriul trecut), „liricizând” realismul epic, antrenându-și complice cititorul în „jocul” său liric, într-un dialog cu „„fosta” (falsa?) sa memorie, într-un volum metaforă, ludic și „„acidulat” pe alocuri: „Cât poți străbate singur străbate fără să respiri/ n-am numărat nici nu mai știu pe unde/ am copilărit cu pietrele cu furnalele/ fantastic de mult s-a schimbat decorul/ doar ei cântă înghesuiți/ ca să nu pot să-mi aranjeze un sunet lângă celălalt/ aleatoriu/ gata, neîntrebaților, fără repetiții/ la nunta de înmormântare.” Poetul Ion Mariș pune în scenă cu nedisimulată plăcere și o rară vervă un dialog între experimentul livresc din perspectivă narativă și vocea lirică „poliglotă” dar acesta (dialogul) nu este nicidecum gratuit ori facil, ci are o miză extrem de importantă: „Punctul terminus al frazelor se decide/ urcând pe platforma ambiguă a nopții.”, pentru că „azi nu se spun rugăciuni nici nu se vând depresii pe/ rețete trucate// diletant este/ nu cuvântul abandonat doar pe linia 35/ orașul se închide-n ziduri colorate și forme holografic/ proba nu o consituie viața golită-n livresc/ nici punctele de suspns pentru cunoscuții din ceruri.// Mai trece câte-un nor prin dicționarul tău deschis la/ genealogie/ mai bate-n aortă câte-un infarct/ doar, doar păcălim/ declarația de condamnare la incinerare.// uneori, câte un înger mai evadează din cerul strâmt/ al cercului.” Poetul, cu „un gând neelegant aproape criminal„, „demontează” cu răbdare înțepenitele podiumuri literare și aruncă fără frică mănușa cititorului și, de ce nu, și unor poeți ai zilelor noastre. În plus, poetul construiește, „pe drumuri de munte” mai multe puneri în abis, încât poezia sa dă o stranie impresie de vertij din care nu se poate ieși și a cărei fascinație nu poate fi uitată ușor, volumul fiind un excelent exercițiu în care poetul vorbește cât se poate de direct despre formele și manifestările pe care le poate lua uneori iubirea, depre comunicarea în cuplu, despre dificultatea comunicării cu ceilalți, și despre spaima de marea singurătate ce prefigurează moartea.
Prin acest volum poetul Ion Mariș, care cu câtva timp în urmă a „schimbat prefixul” adjudecându-și nobilul titlu de sexagenar aduce în fața cititorului său cu adevărat dispus să intre în complicatul lui joc, o simbolică oglindă care, fără îndoială, îi are ca protagoniști pe poet și cititor care privindu-se cu atenție, să dobândească curajul de a spune cu voce tare: „O, Doamne, cât ne mai rabdă/ cuvintele/ unde se duc singure unde se ascund de ce/ să le mai rostim când toate se finalizează dezgustătoare aici…/ […]„Noi doi suntem singurii trecători.”!
Poet autentic, de mare trăire interioară, de o sensibilitate aparte, cuceritoare, ferită de patetisme, Ion Mariș lăsând versul să „curgă” firesc, cu o nuanță de amărăciune, pe un ton „evenimențial”, ușor elegiac, prilej de speculație asupra existenței umane înseși, din conștiința unei relații între dezamăgire și vinovăție. Ion Mariș își construiește textul poetic pe dezvăluirea dezacordului dintre aparență și realitate: un „psalm antidepresie„!

––––––––––––––––

Echim VANCEA




#CNDV100 – Attila Cosovan, profesor universitar budapestan, a fost și rămâne un sighetean… exemplar! (autor, Ion Mariș)

Attila Cosovan este sighetean, a demarat studiile universitare la București, s-a transferat și stabilit ulterior la Budapesta, azi bucurându-se de o familie frumoasă în capitala Ungariei. Orice întâlnire cu prietenul Attila este o desfătare. Este un om atât de pașnic, de sincer, de discret, de corect și profesionist încât discuțiile noastre sunt… “profit” 100% (cred că nu doar pentru mine!).

Familia Cosovan care are doi copii, Iza și Max, ajunge cel puțin o dată pe an pe la Sighet și consideră Maramureșul un adevărat… balsam spiritual.

Azi, Attila a urcat pe culmile academice, fiind profesor universitar la cunoscuta Universitate Corvinus din Budapesta. Este maestru în domeniul lui preferat, designcommunication, în cadrul Facultății Media – Marketing & Designcommunication și își trăiește profesia cu multă pasiune și…. imaginație.

Dincolo de plăcerea discuției, motivul principal pentru care l-am abordat zilele acestea pe Attila este desigur subiectul “secolului”, neprețuitul nostru liceu/ colegiu, lăcaș sacru de educație: DRAGOȘ VODĂ!

Ion Mariș (IM): Spune-mi te rog Attila, când ai absolvit liceul “Dragoș Vodă”? Ce promoție ești?
Attila Cosovan (AC): Am absolvit “Dragoș Vodă” în anul 1988, la liceul care a “trimis” în întreaga lume profesioniști în domenii foarte diverse.

IM: Ai avut profesori apropiați în liceu? Dar profesori…. “neprietenoși”?
AC: Amintindu-mi, toți profesorii mei trăiesc în memoria mea cu imagine pozitivă. Din anumite motive îmi amintesc de fiecare și, de obicei, zâmbesc când mă gândesc la ei. După cum demonstrează evoluția mea, prezentul meu, nimeni dintre aceștia nu mi-a “distrus” cariera, așa că le sunt recunoscător.

IM: Cum s-au “descurcat” colegii tăi în viață?
AC: Clasa noastră a fost una de “supraviețuitori”, probabil nu la cel mai bun nivel din liceu în ceea ce privesc rezultatele noastre la învățătură, dar am învățat să folosim oportunitățile… am observat că majoritatea colegilor mei s-au descurcat bine în viață. Mulți au absolvit universitatea, dar aproape toți suntem în străinătate.

IM: Ce preocupări concrete aveai în anii de liceu din… epoca de aur?
AC: Am avut o mulțime de hobby-uri; am făcut dresură de câini, tenis, ping-pong, m-am ocupat de porumbei voiajori etc. De asemenea, am avut propriul meu laborator de chimie și am făcut tot felul de experimente cu prietenii mei din Liceu. În acei ani, de exemplu, am reușit să obținem diverse materiale de la domnul Benk, un profesor de chimie, pentru că l-am ajutat cu injectarea de modele didactice de atomi și molecule din material plastic. Cred că metoda de vizualizare a d-lui Benk a fost grozavă la vremea aceea…

IM: Ce-mi poți spune despre abilitățile tale artistice din… tinerețe?
AC: Abilitățile mele artistice s-au manifestat de foarte devreme. Știam să desenez, așa că linia de artă frumoasă a fost foarte ușoară. Abilitățile mele de proiectare vin, probabil, din copilărie când cream tot felul de obiecte, pentru că nu sunt nici artist, nici designer, ci amândouă; designer-artist. 🙂

IM: Cum “arătau” visurile în anii de liceu?
AC: Am vrut să fiu profesor de sport, domnul profesor Ilnițchi m-a influențat foarte mult în privința asta. După părerea lui, aș fi avut șanse, chiar dacă în acele timpuri au fost recrutați aproape exclusiv sportivi de vârf. Apoi m-am gândit mai degrabă să fiu un chimist, un farmacist sau un medic… dar mi-am dat seama că memorarea mecanică nu merge pentru mine, iar pe vremea aceea era nevoie să cunoști cărțile pe de rost pentru o admitere reușită. Apoi m-am întors spre locul de unde am plecat; la creativitate, design și artă…

IM: Noi ne-am întâlnit la Întreprinderea Mecanică prin anii ‘90 ai secolului trecut. Dacă n-ar fi “eșuat” comunismul ce ai fi devenit? Ce drum ai fi urmat?
AC: Nu știu. Probabil că departamentul tehnic al Fabricii de Șuruburi ar mai exista și astăzi și mi-aș petrece viața acolo, având fiecare zi plină de savurarea de cafea și conversații “bune”, întrerupte uneori de câteva sarcini care nu ar fi prea… obositoare.

IM: Sighetul anilor tăi de liceu prezenta “urme” de… frumusețe?
AC: Am doar amintiri frumoase. Tot ceea ce am experimentat la vremea respectivă ca suferință (să zicem viziunea magazinelor goale) îmi dă o experiență nostalgică astăzi. Să nu mai vorbim că prezența frenetică a societății de consum de astăzi este destul de supărătoare. Deci, la acea vreme, nu prea erau de găsit produse – branduri care ne-ar fi distras atenția de la esențe. Au fost doar interacțiuni umane, conversații, vise, dorințe, iubiri, petreceri greu de organizat dar cu atât mai savurate. Frumusețea orașului a constat din frumusețea oamenilor și a naturii; pentru că nu era altceva.

IM: Ești angajat pe un post important la Universitatea Corvinus din Budapesta. Care este poziția ta exactă acum? Mai poți avansa?
AC: În calitate de profesor universitar, sunt în topul clasamentelor academice. De aici, numai poziția mea în administrație se poate schimba, dar nu mă interesează, deci probabil că nu voi fi niciodată decan sau rector.

IM: Colegii tăi de la universitate, îți cunosc obârșiile? Ce părere au că rădăcinile tale merg spre estul… “sălbatic”?
AC: Majoritatea oamenilor o știu, dar nu acordă o atenție deosebită … în mod evident, la nivelul umorului, cu unii dintre prietenii din Transilvania suntem obișnuiți să menționăm trăsăturile noastre speciale care ne particularizează în marea masă, dar, în esență, nu au o semnificație specială. Este suficient pentru noi să o cunoaștem și să o simțim.

IM: Cât de des ajung Iza și Max la… Sighet? Le place orașul nostru?
AC: O dată pe an copiii mei ajung la Sighet. Le place să fie acolo. Ei iubesc atmosfera străzii și zgomotul copiilor. În cel mai scurt timp, Iza a devenit foarte bună prietenă cu vecinii români cu care nu a putut comunica la nivel lingvistic, dar acest lucru nu a fost un obstacol în calea contactului permanent pe tot parcursul zilei.

IM: Te simți, ești împlinit? Ce-ți lipsește?
AC: Întotdeauna ne lipsește ceva. Cultura occidentală ne aminteste permanent despre acest lucru; despre performanță, concurență, bani și individualism, obiective permanente. Este uneori obositor și nici măcar nu îmi merge atât de ușor. Uneori nici nu înțeleg cum am ajuns aici. Deși s-ar putea ca astea să le simt doar în ultima vreme. Cu toate acestea, pot să declar că sunt mulțumit!

IM: Care este legătura dintre artă și viața… ordinară?
AC: Arta este viața însăși. Contextul cultural ne definește, ne definește identitatea și ne arată locul în diversitatea popoarelor lumii. Arta este o graniță culturală care este liber permeabilă, sau dacă există control la frontieră, nu este în documente, ci în suflete. Deci, cred că arta ne ajută să transformăm zilele obișnuite în zile de sărbătoare.

IM: Cum percepi/ rezonezi cu tumultul vieții budapestane?
AC: Uneori îmi place, alteori urăsc acel tumult. Uneori mă revigorează, alteori mă deprimă. Scopul nostru acum este să ne mutăm din oraș, nu prea departe, dar într-un loc în care să nu fim continuu “atenționați” de sirenele de ambulanță, poliție sau ale mașinilor de pompieri, permanent aducându-ni-se aminte cât suntem de vulnerabili.

IM: Cât de implicat civic ești la Budapesta?
AC: A fi profesor este un act civic. Am o profesie în care statutul civil este foarte important pentru că educăm oameni obișnuiți, dăm un exemplu, dăm ocazii în timp ce și noi învățăm în mod constant. Apropo, cred că suntem cu toții civici (probabil nu este întotdeauna conștientizată postura noastră).

IM: Cred că legăturile tale cu locurile de origine sunt destul de slabe. Mai are relevanță locul de unde ai plecat?
AC: Punctul de plecare este întotdeauna important! De acolo, începe numărătoarea inversă. Acolo s-au format dorințele mele și relația mea cu adevărul. Acolo am devenit un om conștient, care acționează… constructiv. Dacă acei 18 ani de interacțiuni umane ar fi fost diferiți, aș fi fost o persoană diferită. Nu-mi pot schimba trecutul; de aceea, e vital ceea ce mi s-a întâmplat atunci și unde s-a întâmplat totul.

IM: Ce ne propui pentru a contribui la prosperitatea Sighetului?
AC: În general, sugestiile sau acțiunile mele pentru dezvoltarea culturală a Sighetului sunt făcute prin tine. Știi că sunt întotdeauna disponibil și, bineînțeles, ascult cuvintele de chemare și ale celorlalți prieteni sigheteni.

IM: Așa este, Attila! Întotdeauna, dezinteresat, ai oferit cunoștințele și abilitățile tale prietenilor sigheteni. Spune-mi… în ce direcție se îndreaptă Europa?
AC: Opiniile pe direcția asta au fost formulate în moduri atât de variate de atât de mulți, încât, probabil, este redundant să faci o altă „profeție”. În 2009 am scris o carte despre comunicarea prin design, prin creativitate, relațiile de designer, intitulată DIS:CO, cu următoarele subtitluri: Omul designer creator în lume; Modelul de supraviețuire-evoluție; Viața după bani. Totuși, într-o singură propoziție răspund la întrebarea ta: Europa va merge acolo unde permite și doreste moralitatea comună a speciei umane.

IM: Cum e percepută România de maghiari?
AC: Persoanele cu care interacționez au, în mare parte, o părere bună sau neutră. De cele mai multe ori aceștia formulează opinii specifice cu privire la evenimente concrete și rareori generalizează. Unii dintre colegii mei merg la Cluj pentru a preda la “Babeș – Bolyai” sau “Sapientia”, deci colaborăm foarte strâns.

IM: Ce planuri de viitor ai gândit pentru tine?
AC: Sper să continui să predau, să practic profesia mea de designer și să organizez seminarii de designcommunication (ateliere/ workshop-uri) pentru companii; dezvoltând astfel un comportament general de designeri/ creatori în cei care influențează schimbările din lumea noastră.

IM: Mulțumesc, Attila! Te tentează să revii în toamnă la Sighet, la sărbătoarea centenarului “dragoșist”/CNDV-ist?
AC: Aș dori, dar, din păcate, nu pot promite! Dar profit de discuția noastră publică ca să îi salut cu drag pe sigheteni, pe prietenii mei sigheteni!

Ion MARIȘ