În completarea atmosferei Centenarului nașterii lui Aurel Vișovan (împlinit recent, la 4 iunie 2026) oferim cititorilor acest text sugestiv și impresionant, scris de Ioan Dunca (la scurtă vreme după trecerea lui Aurel Vișovan în veșnicie, în anul 2002) și publicat de Fundația Academia Civică în antologia de texte intitulată  „Memoria Închisorii Sighet”, ediția a doua, revizuită și adăugită,  îngrijită de Romulus Rusan.

Se face mare caz astăzi de lipsa de „modele” resimțită de tinerii Patriei noastre, explicându-se astfel dezorientarea și dezordinea morală în care se zbat.
Orizontul se caută, ordinea se formează.

Dacă e vorba de modele, noi am avut unul cum altul nu-mi imaginez.  Nu era singular, au fost și alții în vremea adolescenței noastre, trezită în foc, perioada ocupației maghiare (1940-1944), războiul, lupta inegală pentru salvarea Maramureșului de anexarea la Uniunea Sovietică (1945) urmată de mâzga comunismului zis biruitor. În astfel de vremuri apar modele, dar ce fac ele dacă nu-i cine să le urmeze?

În criza de profesori de după război, aceștia au fost supliniți de tineri absolvenți de liceu, de teologie, studenți „particulari”…  înlocuind aceștia cu real succes lipsa titularilor. Se muncea mult pe vremea aceea și era o extraordinară străduință de a umple golurile lăsate de… istorie.

Așa a apărut la Liceul „Dragoș-Vodă” din Sighet tânărul absolvent al Colegiului „Diaconovici Loga” din Timișoara, Aurel Vișovan. Preda ca suplinitor chimia, fizica și limba italiană și studia la Facultatea de Drept din Cluj ca „particular” (fără frecvență). Părea mai degrabă un elev din anii terminali decât un profesor. Cu toate acestea s-a impus repede prin seriozitate și muncă temeinică. Înalt și vertical, frumusețe bărbătească, aspră până îl cunoșteai, totdeauna pregătit la ore, sever și drept, admirat și – ca profesor – temut.

Ne întrebam, cum poate munci atâta ? Știam că e student strălucit, cu toată situația ingrată de „particular”. A mai refăcut, el știe cum, laboratorul de fizică și chimie ca și ce mai rămăsese din colecțiiile naturale devastate de mutările de colo-colo care nu se mai terminau pentru a face loc spitalelor militare sovietice. Când totuși mutările au încetat, printr-o muncă enormă și cu efortul susținut și de corpul profesoral și de elevi, s-a  reclădit din dezastru ce s-a mai putut, urnindu-se din nou școala.

A urmat instaurarea comunismului și reacția noastră. Mă număr printre aceia care au fost acceptați să-l urmeze pe Aurel Vișovan și m-am simțit întotdeauna onorat de aceasta. Era într-adevăr un model de urmat și a fi acceptat în preajma lui, o onoare.

Prima arestare în 1948. Nu intru în amănunte, au fost scrise de alții. Celula ne-a legat și mai mult, ne-am cunoscut și mai bine, și chiar dacă domn’ profesor (cum continuam să i ne adresăm) regreta că ne-a vârât în belea și și-a asumat întreaga responsabilitate la Tribunal, noi nu am regretat.

Regretul a fost în toamna anului 1949 când ne-am despărțit la Jilava și știam că va trece mult până îl vom revedea, având o condamnare de 10 ani temniță grea. Dar nu știam că la Pitești, unde urma să meargă el, va intra în oroarea dezlănțuită acolo din prima clipă. A parcurs totul de la capăt la capăt. Cum a supraviețuit?

Nu bănuiam atunci că ne vom regăsi după 10 ani tot în fața unui Tribunal Militar, judecați și condamnați, tot cu el acuzat principal, deși în intervalul de 10 ani nu ne revăzusem.

Din feciorul falnic, impunător, rămăsese o umbră. Bolnav, descărnat, abia ținându-se pe picioare, cere din nou instanței să-l considere pe el unicul responsabil. Responsabil? De ce? Grupul nou format era în majoritate din vechiul nostru grup de acum 10 ani, dar mai erau și alții adăugați după criterii doar de Securitate știute pentru a alcătui o falsă organizație antistatală, după nevoile momentului. Iar umbra celui care fusese domn’ profesor Vișovan încerca să atragă toată nenorocirea pe capul lui. El care suportase singur chinuri mai mult decât toți la un loc!

Am schimbat puține cuvinte atunci. Bucuria revederii era umbrită de starea lui, disperată din punctul meu (nu numai al meu ) de vedere. Aveam să stăm următorii ani în temnița din Satu Mare, în prima perioadă Aurel fiind separat de noi, ceilalți maramureșeni.

O iarnă întreagă, deosebit de friguroasă, a fost izolat într-o celulă cu un turnător, având caverna de la plămâni deschisă (avea mai multe, dar asta era cea mai mare) fără niciun medicament. În celula aceea cu regim special se introducea căldura excesiv, alternând cu stoparea căldurii la fel de excesiv. Probabil se presupunea că în felul acesta va muri în mod „natural” fără să le mai dea dureri de cap.

Primăvara i s-a făcut o radiografie cu rezultat stupefiant – caverna era închisă și calcifiată!  Ce să mai înțeleagă sărmanii criminali oficiali? Că banditul e tot bandit, dă planurile peste cap așa, de afurisit ce e! Lasă că-l aranjăm noi altfel!

Așa a apărut în celula noastră supraaglomerată. Zece sau unsprezece într-o celulă calculată în vremea chezarocrăiei (a Imperiului austro-ungar ) la maxim trei inși.  E drept, calculul se referea la hoți, ceea ce era altceva. În fine, eram aici aproape toți din grupul nostru. Pentru Aurel era clar:
–M-au adus aici ca să vă îmbolnăvesc și pe voi. Eu știu că până în prezent nu am fost niciodată „pozitiv”. Dar cine știe… mi-e teamă pentru voi!

Era scandalos! Omul acesta nu se gândește niciodată la sine?

Nu!  Aurel, cum începuserăm cu greu să i ne adresăm la cererea lui, nu se gândea niciodată la sine. Se îngrijea în felul lui, cunoscându-și boala pe de rost, dar cu grija noastră spre a nu fi el cauza – chiar indirectă – unei eventuale contaminări în grup.

Situația nu era roză nici pentru alții. Costică Radu era cu nervii la pământ după tratamentul brutal suportat la Ministerul de Interne, Fănică Deac era chinuit de pietre la rinichi, suportate în stilul lui, fără să crâcnească fără un oftat măcar, exasperându-l pe Nistor Man care afirma cu convingere că tipul (adică Fănică) era pur și simplu inuman! Ceilalți la fel, poate nu bolnavi sau mai puțin grav dar slăbiți și lihniți de foame. Dar toate păreau mărunte față de starea jalnică a lui Aurel.

Ce era de făcut? Medicamente primea, dar nu ce-i era necesar. Nu se știe de ce, exact acestea erau lipsă în farmacia pușcăriei! A profitat o dată de bogatele-i cunoștințe de chimie cerând două soiuri de pastile, care sfărâmate și amestecate într-un banal flaconaș de medicamente au dus la un rezultat absolut incredibil. Pe traiectul între nas și trahee a făcut o ulcerație despre care presupunea Aurel – și bine a presupus – că ar fi de natură TBC. Motiv serios de alarmare, din care a rezultat combinația reușită, alcătuită de Aurel. Am fost pe post de infirmieră și am suferit văzând lacrimile de durere scurse din ochii lui Aurel când, strângând din dinți, turnam combinația pe nările larg deschise spre tortură. De câteva ori pe zi!  Dacă eu sufeream, pur sentimental, ce o fi îndurat Aurel? Nu știu. Știu că treptat durerile au scăzut până la dispariția totală. Posibil că ulcerația s-a închis în urma tratamentului auto-prescris.

Dar a mai fost și un alt fel de tratament și anume buna dispoziție pe care ne-am străduit și am reușit să o creem redevenind niște adolescenți, cam întârziați ce-i drept, și generând o voie bună ca în vremea adevăratei adolescențe. Ne-am ocupat timpul și l-am implicat fără rușine și pe Aurel, apucându-ne pentru început de italiană, alții de matematică și tot ce ne mai dădea prin cap că ar trebui să știm și nu știam. Ori așa ceva găsești mereu și aveam și dascălii la îndemână. Treaba asta și afecțiunea noastră absolut sinceră și fără rezerve l-a  înviorat pe Aurel nesperat de mult. Desigur, resortul principal a fost moralul și morala lui. Dar ne place să credem că am ajutat puțin și noi.

Dar când a trebuit să ne despărțim din nou am fost din nou îngrijorați: oare-l vom revedea cândva ?

L-am revăzut. După ce și-a făcut restul „stagiului” la Aiud, unde a fost instalat direct in Zarcă. Și unde a supraviețuit din nou. Cum? Presupun că rugându- se. Întreaga lui viață a fost rugăciune. În gând și faptă. În dăruire totală pentru ceilalți. Niciodată nimic pentru el.

Peste ani, mulți ani, mi-a împrumutat o carte despre Pitești (Dumitru Bordeianu, Mărturisiri din mlaștina disperării) și grija lui era cum să șteargă de acolo sublinierea „Aurel Vișovan, eroul de la Pitești” … dacă nu știu eu cumva ceva, o soluție… ca să șteargă sublinierea de care se jena. Am râs din toată inima, acesta era Aurel și sub acest aspect era indubitabil fără speranță de schimbare…

Amănunte despre el însuși, în cartea de memorii pe care cu greu a fost determinat să o dicteze. Puține. Nu i-a plăcut să vorbească despre sine. Dar generos peste măsură cu alții, toți mai buni în opinia sa decât el. S-a căsătorit cu o fată pe măsura lui, dar viața nu l-a cruțat. A avut dureri de toate felurile, mai ales pierderea unui copil. A rămas cu unul care i-a dăruit pe cât era în viață încă cinci nepoți, al șaselea pe drum. O casă plină de copii și de hărmălaia lor veselă. În toată viața lui, roasă de închisori, de boli, de chinuri atroce și uneori de calomnii și învinuiri nedrepte, pe care nu se ostenea să le combată, a avut totuși marea bucurie, inegalabilă, a unei familii numeroase și devotate.

Mulțumesc pe această cale soției sale Aurelia, în numele tuturor celor care l-am iubit nelimitat pe Aurel, pentru ceea ce a știut să-i ofere.

====

– Tot mor, de atâția ani…

Cuvintele acestea le-am auzit, mai mult șoptite, ultima oară când l-am văzut în viață. Cumplit de adevărate. Murea mereu și revenea miraculos. De atâtea ori ne-am despărțit fără iluzia revederii și totuși ne revedeam. În ciuda a ceea ce era evident am avut și de data asta vaga iluzie că va depăși din nou pragul, că va păcăli moartea.

Dar de data asta nu a mai fost să fie. Era 7 august 2002…

Nu-mi vine să folosesc cuvântul moarte când e vorba de Aurel.

Lui i se potrivește mai degrabă următorul fragment dintr-o rugăciune alcătuită de Padre Pio:
„Rămâi cu mine Doamne, și ajută-mă ca și eu să rămân mereu cu Tine pentru ca să trăiești doar Tu în mine, iar eu să dispar în Tine și să mă consum, mic bob de tămâie în văpaia iubirii Tale infinite. Amin.”

Ioan Dunca
Memoria Închisorii Sighet, Fundația Academia Civică, 2003.

Atrocitățile din închisoarea Pitești din perioada 1949-1951 prin torturarea fizică și psihică a studenților deținuți politici (denumită sinistru „reeducare”) a constituit apogeul cruzimii și terorii regimului comunist din România. În acel context diabolic, sărbătorile creștine nu erau oaze de pace ci din contră, ocazii pervers exploatate pentru noi revărsări infernale, cu scopul de a ucide sufletele… Doar câteva secvențe, deosebit de amare, din dureroasele memorii ale lui Aurel Vișovan, omul care face legătura simbolică între Sighet și Pitești…

Reîncep torturile

„Brusc se deschide uşa şi în cadrul ei, înfiorător, Ţurcanu. – Unde-i Vişovan? urlase din toate puterile. – Treci acolo! Îmi arătase un loc în partea opusă a camerei, după care citise de pe listă mai multe nume. – Acolo, bandiților! O să vă arăt eu vouă! Apoi adresându-se numai mie strigă: – Pentru tine, Vişovane, am ceva deosebit.

La un semnal al lui Ţurcanu săriseră asupra noastră o parte din cei ce erau cu noi în cameră, dar nu-i bănuisem. Au urmat lovituri de bocanci, bâte, etc… Căzut la pământ, nu simţeam durerea loviturilor, căci îmi îngheţase sângele în vine la ameninţarea deosebită cu care m-a avertizat Ţurcanu. Eu care trecusem prin atâtea şi atâtea metode de tortură şi acum urma acel „deosebit”. . .

Nu mai ştiu când au încetat bătăile. Nu mai ştiu ce comitet s-a format… Am simţit doar că mi se  prăbuşise mintea şi sufletul, iar încercarea de a spune „Tatăl nostru” în gând mi  s-a blocat la „Fie voia Ta…”  şi n-am mai putut să continui.

Mă  simţeam  pierdut.  Simţeam  că  nu  mai  am controlul gândurilor mele. O pată neagră se aşezase peste tot. În  mine  nu  rămăsese  decât  acea  groaznică aşteptare de clipă cu clipă a unei şi mai groaznice torturi – pe care nu mi-o puteam imagina –  promisă de Ţurcanu. Ce anume o fi aflat Ţurcanu despre mine ca să vină cu o asemenea groaznică ameninţare…?

Doamne, de ce m-ai părăsit? Era întrebarea mea pe care o simţeam hăuind spre infinit de unde nu primeam nici un răspuns…

Programul de teroare zilnică

Dimineaţa, cum suna deşteptarea, trebuia să sărim prin pantaloni direct în bocanci. Cred că aveam cel mult 10  secunde  pentru  aceasta… După  care,  înainte  ca plantonul să ne poată lovi, să fim cu mâna pe cârpă (pe care noi o lăsam de cu seară la îndemână) şi începeam frecatul  mozaicului  în cerc,  unul  după  altul,  toţi  cei izolaţi. Frecatul se făcea în genunchi, iar în mod ritmic cu o mână  frecam  mozaicul, iar  cu  cealaltă  făcută  pumn trebuia să lovim pe cel din faţa noastră. Aşa aşteptam venirea terciului de dimineaţă.

La sosirea hârdăului cu terci trebuia să intrăm cu toţii pe burtă sub paturile care erau şi aşa destul de joase. Poziţia era de întins pe burtă cu mâinile la spate şi cu capul ridicat pentru a ni se introduce sub bărbie terciul fierbinte. La un semn trebuia să ne băgăm faţa în terciul care ne ardea şi să sorbim din gamelă. N-aveam voie să ne servim de mâini, care trebuia să rămână la spate. Poziţia era extrem de chinuitoare. Terciul ardea, dar şi foamea trebuia satisfăcută, sorbind din gamelă. La un alt semnal trebuia să terminăm. La întrebarea: A fost bun terciul? trebuia să răspundem: Groh… ca porcii. Eram consideraţi porci pentru că nu dădeam dovadă de ataşament faţă de reeducare. Nu  aveam  voie  să  vorbim  între  noi,  pentru  că porcii nu vorbesc. Mâncarea era aşteptată sub imperiul foamei, dar şi cu groaza manierei în care trebuia s-o servim.

Trebuia  tot  timpul  să  notăm  pe  coaja de săpun lucruri pe care nu le spusesem. Spusesem că făcusem şi poezii contra regimului, că compusesem şi poemul incendiar „Rapsodia Maramureşului”… Groaznic era momentul în care nu mai aveai ce spune şi trebuia să inventezi, întrucât ei tot nu te credeau că ai spus totul.

Sub această teroare unii au debitat inimaginabile aberaţii doar ca să poată scăpa de suplicii. Se înjosiseră până a declara despre relaţii incestuoase în familie, despre aberaţii sexuale zoofile. Tot ceea ce putea fi mai obscen, mai groaznic şi mai puţin dicibil, considerând că  doar-doar vor fi crezuţi. Mulţumesc lui Dumnezeu că pe mine m-a ferit de asemenea nenorociri.

Trebuia să ajungi ca ţie însuţi să-ţi fie scârbă de tine. Câte unul era – în sfârşit –  crezut şi trecut în cealaltă parte, unde trebuia să facă proba violenţei asupra noastră a celorlalţi. Dacă accepta să-și bată colegii de celulă era considerat „reeducat”… Nu mai reţin numele şefilor de comitete care se perindaseră prin camere şi care au aplicat metode de teroare.

Într-o zi  – ţin minte –  cum am fost pus să stau într-un picior cu mâinile-n sus, iar după o perioadă de timp au pus pe mine haine, pături (cei reeducaţi aveau pături). Au îngrămădit pe mine un munte de lucruri, iar după ce transpiraţia începuse să curgă gârlă pe mine, m-au obligat să beau două gamele cu apă rece. Era evident că voiau să-mi provoace pneumonie. Dumnezeu, însă, a vrut altfel…

Paștile anului 1951

Se  apropiau  Paştile  unui  nou  an  sub  cerul demascărilor de la Piteşti. De data asta ştiam că se apropie marea sărbătoare, întrucât torţionarii ne anunţaseră. Primiseră – probabil –  şi ei ordine de la oculta care manevra din umbră aceste nenorociri şi trebuia ca răul să-l facă şi mai rău şi mai infam.

Observam cum cei din partea adversă începură să organizeze scene – scene din ce în ce mai blasfemiatoare –  la adresa Mântuitorului şi a Sfintei Fecioare. Se proferau cuvinte din cele mai scârboase posibile, scene care profanau tot ce este sfânt în chipul cel mai dezgustător…

Dacă Paştile lui 1950 au fost sub semnul chinurilor fizice, celor din 1951 li s-a adăugat degradarea morală dusă până dincolo de limita imaginabilului. Nu mai rămăsese nimic care să nu fie pângărit. De partea opoziţiei nu mai rămăsesem decât câţiva…”

(fragmente din lucrarea lui Aurel Vișovan, Dumnezeul meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai părăsit?)

Epilog

Zeci de ani mai târziu, tata avea încă deseori coșmaruri îngrozitoare în care se visa la Pitești…, deși închisorile trecuseră demult și el se bucura (atât cât putea, în limitele sănătății zdruncinate) de familia pe care și-o întemeiase. A fost nevoie de toată dragostea și delicatețea mamei mele pentru a-l ajuta să depășească aceste rememorări cu totul nedorite ale traumelor de atunci…
După alte decenii, în anii ’90, necesitatea descoperirii și prezentării adevărului istoric noilor generații, l-au făcut pe neobositul elev și camarad de pușcărie al tatălui meu, Gheorghe Andreica, stabilit la Constanța (care nu a trecut prin Pitești ), să insiste în dezgroparea și publicarea acestor amintiri, ceea ce nu era deloc ușor. Dacă despre celelalte închisori, tata relata cu relativă seninătate chiar și episoadele grele, când era vorba de Pitești refuza practic orice discuție, orice amintire fiind o retrăire a groazei și ororii absolute. A fost nevoie de efortul și tenacitatea deosebită a lui Gheorghe Andreica (care a făcut mai multe drumuri de la Constanța la Sighet pentru asta) ca această experiență să poată fi scoasă la lumină și să rămână moștenire celor care vor vrea să știe ce a însemnat comunismul și cum au dus fiii acestui neam Crucea pe drumul Calvarului…

Preot prof. Marius Vișovan

Mulți dintre deținuții politici care au supraviețuit temnițelor comuniste și au apucat să scrie (sau să relateze) frânturi din experiența teribilă, îngrozitoare pe care au avut-o (dar cu un mesaj de speranță în Domnul, nevăzut dar prezent și acolo cu cei care își pun încrederea în El) au prezentat și atmosfera de la Crăciun, așa cum l-au trăit în teroarea, frigul și foamea închisorilor și lagărelor unde nimic (dar absolut nimic) din decorul exterior nu te îndemna la bucurie, din contră… și totuși sufletul reușea uneori să evadeze într-o oază de lumină spirituală, acolo unde puterile întunericului nu puteau ajunge. Este și cazul unor nume  sonore de pe cuprinsul țării: Atanasie Berzescu, Dumitru Bordeianu, preot Liviu Brânzaș, Valeriu Gafencu, Aristide Lefa, Dumitru Oniga, preot Nicolae Bordașiu, Traian Neamțu, Petru Baciu, Niculina Moica, Mirel Stănescu, dar și al maramureșenilor Ioan Dunca, Gheorghe Andreica, Aurel Vlad și Aurel Vișovan.

De ce Crăciunul? Poate pentru că atunci contrastul era cel mai mare între idealul de fericire umană din libertate (căldura familiei, fascinația tradițiilor, decorul vizual și auditiv reconfortant, etc) și atmosfera sinistră, amară și dureroasă din detenție (atunci când nu era de-a dreptul infernală, cum a fost la Pitești) unde lipsea totul – familie, biserică, brad, colinzi… chiar și minimul de hrană sau temperatură ambiantă….

Acest contrast este reflectat în poezia „Crăciun” de Aurel Vișovan, compusă la Aiud după 15 ani de incredibile traume… Obosit, epuizat, bolnav, fără speranțe de libertate fizică sau fericire pământească dar cu o anumită pace în suflet, Aurel Vișovan dă glas acestor gânduri, în unire cu Isus.

CRĂCIUN

Crăciun, sărbătoare, colinde
Surghiun, închisoare și ger
Pe undeva-n cer, leru-i ler
Pe-aici doar înghețul se-ntinde
Pe suflet, pe oase, pe fier.

Nu-s florile zorile dalbe
Să ningă colinzile albe

Cânt sfânt, bucurie și pace
Mormânt, moarte vie-n război
Pe aici pe la noi, doar strigoi
Colindă la geamuri opace.
Cum seamănă, Doamne, cu noi!

Doar umbrele sumbre s-adună
Să cânte cu noi împreună
Doar sumbrele umbre – au adus
Un cântec cu pruncul Isus.
                                                      (Aiud, decembrie 1963)

Preot prof. Marius VIȘOVAN

Foto (colaj): I. Mariș

Mulți ani în urmă am avut privilegiul să stau de vorbă cu unul dintre martirii pușcăriilor comuniste: domnul Gheorghe Jijie, care executase 17 ani de detenție. Îmi aduc aminte discuția de parcă aș fi purtat-o ieri. Avea un aer etern, care făcea să îngenuncheze istoria.

Domnul Jijie, în pușcăriile comuniste dumneavoastră ca ortodox ați avut vreodată dispute teologice cu ceilalți confrați creștini, fie ei catolici sau greco-catolici?

Nu, domnul Dan, nu mai aveam timp pentru așa ceva. Timpul care ne rămăsese era să murim. Și în fața morții toate lucrurile se simplifică și ajung la esență. Ne dădeam pe furiș bucata de pâine uscată de la unul la altul, având o grijă frățească fiecare, nu atât față de suferința personală, cât față de suferința celuilalt. Nu mai era loc de dogme, ci numai de sufletul creștin. Îmi aduc aminte că în penitenciarul de la Aiud, după două zile de înfometare și de tortură fizică, eram într-o celulă cu un alt deținut care era catolic. Ne murmuram dimpreună cumplita singurătate și suferință. Și dintr-o dată, parcă Dumnezeu vrând să ne arate că există și suferințe mai mari, s-a deschis ușa de metal a celulei noastre și a fost aruncat în fața noastră un rest de om, desfigurat de bătaie. Era o rană deschisă, care nu mai avea nici măcar forța să geamă. Ne-am uitat la el amândoi și am înțeles că răutatea omului fără Dumnezeu nu are limite. Undeva sus, pe fereastra cu zăbrele, am văzut cum se așezase o cioară, care ținea o nucă în cioc. Și din cauza unui zgomot făcut în celulă, cioara s-a speriat și a scăpat nuca la noi pe podea.
Domnul Dan, știți ce era, în acea clipă, nuca aceea pentru noi? Echivala cu trei feluri de mâncare la un restaurant de lux. Asta era nuca aceea coborâtă din cer! Dar ea era una singură și noi eram trei. Și-atunci, în regim de urgență, eu cu colegul meu de celulă, catolicul, ne-am privit unul pe altul și într-o clipă am făcut cel mai fulgerător și important sinod ecumenic. Am hotărât dimpreună să dăm nuca celui din fața noastră, fratelui mult mai suferind decât noi, care era greco-catolic. Știți cine era omul acela aruncat aproape fără viața în celulă lângă noi? Era Aurel Vișovan! Domnul Dan, unul dintre cei mai nobili și demni oameni pe care i-am întâlnit. Unul dintre marii martiri pe care ni i-a dăruit Dumnezeu, care prin mărturisirea lui, plină de cinste și curaj, neclintită, a reușit să îngenuncheze atrocitatea pușcăriilor comuniste.

Asta mi-a relatat domnul Gheoghe Jijie, fie-i pomenirea eternă, lângă Drepții acestui neam! Mai târziu aveam să aflu că marele martir creștin Aurel Vișovan lăsase pe lumea asta trecătoare o candelă, care să-i țină aprinsă veșnica-i lumină a sublimei lui jertfe pentru credința creștină și pentru demnitatea acestui neam în lumea îmbeznată care avea să vină.
Personal, m-am întâlnit cu paznicul demn al acelei lumini, cu acea candelă testament, lăsată de marele martir și anume cu fiul său, părintele Marius Vișovan. Și de ce oare, întâlnindu-l pe părinte, parcă dintr-o dată, m-am întâlnit cu demnitatea neștirbită, cu tăria de caracter și cu durerea surdă și infinită a tatălui său. Scriu aceste rânduri ACUM, când în celula de pușcărie mare, care este astăzi România, îl văd lovit și suferind pe părintele Marius, precum odată domnul Jijie l-a văzut pe tatăl său.

Și de aceea, ceva mai adânc decât mine, din propria ființă, mă îndeamnă să spun, indiferent cine te-a neîndreptățit, părinte, cine ți-a deschis răni sufletești vechi, neținând seama de nimic, călcând peste demnitatea și curățenia dumneavoastră sufletească, eu, fratele dumneavoastră ortodox, vă dau din nou NUCA aceea, pe care la vremuri de crucificare a primit-o părintele dumneavoastră, marele martir Aurel Vișovan.

Cu dragoste creștină,
Dan Puric

După 16 ani de temniță comunistă și suferințe îngrozitoare, la 31 iulie 1964 Aurel Vișovan este eliberat din închisoarea Aiud. Încotro s-o apuce? Spre casă, spre Sighet! Dar va mai găsi oare pe cineva acasă?… Îl lăsăm să depene firul amintirilor la persoana I… (Marius Vișovan)

Eliberarea din Aiud

În ziua de 31 iulie 1964 mi s-au înmânat biletele de tren şi – bineînţeles – biletul de eliberare din închisoarea Aiud.
Privind nemişcat hârtia atât de mult râvnită, l-am citit de mai multe ori . . . deodată mi-am dat seama că data eliberării coincidea cu o sărbătoare din calendarul catolic: 31 iulie, ziua Sfântului Ignaţiu de Loyola, fondatorul ordinului călugărilor iezuiți. Cu ani în urmă, după Piteşti, am făcut o devoţiune pentru acest sfânt, căruia îi închinasem ziua de joi.
De altfel, în fiecare zi din săptămână aveam – în acest sens – o devoţiune specială : Luni – zi închinată Sf. Tereza de Lisieux; Marţi – Sf. Anton de Padova; Miercuri – Sf. Iosif; Joi – Sf. Ignaţiu de Loyola; Vineri – Preasfânta Inimă a lui Isus; Sâmbătă – Inima Neprihănită a Mariei; Duminica – lui Dumnezeu Tatăl.
Cu toţi aceşti sfinţi mi-am dus greul închisorii. Ei sunt cei care m-au întărit şi de atunci am fost convins că Dumnezeu nu m-a părăsit. Era comoara mea de spiritualitate, de trăire intimă cu cei ce mă protejau, peste privirile gardienilor și anchetatorilor, în pofida timpului atât de lung petrecut în închisoare. Şi iată că ziua de 31 iulie, ziua Sf. Ignaţiu de Loyola, un mare sfânt, născut în Spania dar cu o misiune universală, era ziua punerii mele în libertate.

Libertate amară

Ieşirea s-a făcut pe grupuri. Mie mi-a venit rândul cam pe la ora 11 noaptea. O atmosferă stranie ne cuprinsese pe toţi. Nici o exuberanţă, nici o explozie de bucurie, deşi era firesc, când te vedeai liber după atâta amar de ani petrecuţi după gratii. La intrare eram tineri. Doamne, ce tineri eram! Alţii erau atunci în floarea vârstei. Acum părăseam închisoarea cu o oboseală generală care ne era adânc săpată pe faţă.
Fiecare avea semnele lui de întrebare: -Oare mai găsesc pe cineva din familie? Mă voi putea adapta la noua viaţă? Voi găsi de lucru? Voi putea munci?
Ani de-a rândul ne gândeam că dacă va exista o zi a eliberării va fi o explozie de bucurie. Chiar ne temeam că nu vom fi în stare să o depăşim. Dar n-a fost aşa. Unul din motive mai era şi sentimentul că ne eliberam în acelaşi regim în care am fost arestaţi.
De pe poarta închisorii am ieşit cu ultimul grup. Ne-am dus direct la gară. Puteam privi nestingheriţi înainte, înapoi, la stânga, la dreapta, dar mai ales cerul.
Aveam tren abia peste trei ore. Am început să mă plimb singur de-a lungul liniei ferate din gara Aiud. Mai erau călători în gară ce aşteptau acelaşi tren. Mă uitam la chipurile oamenilor ce treceau pe lângă mine şi care nu ştiau de unde vin. Unii mai perspicace vor fi ghicit imediat – prea mult cenuşiu se adunase în privirea noastră. Încercam să îmi imaginez ce preocupări poate avea un om ce n-a cunoscut închisoarea, ba mai mult, cum îşi reprezintă cei liberi noţiunea de „închisoare”.
Ca la orice plecare din ultimii ani m-am întrebat: -„Încotro ?” . . . şi tot eu mi-am răspuns: -„Acasă ! ACASĂ !”

Drumul spre Sighet

Cei din compartiment – obosiţi – nu bănuiau şi nu-i interesa că printre ei se afla unul care, doar cu câteva ore mai înainte, era între zidurile închisorii. Am încercat să aţipesc. Imposibil. A doua zi dimineaţa, ajuns la Beclean, a trebuit să aştept mai multe ore.
În trenul ce mergea de la Beclean la Sighet, lângă mine s-a aşezat un cetăţean care – spre surprinderea şi neliniştea mea – mi-a zis :-„Dumneata eşti Vişovan şi vii de la închisoare ?”- „De unde ştiţi ?”- „Vă ştiu de mult . . .”
M-am ferit să discut prea multe cu el, dar spre a nu observa că-l suspectez (era oare de la Securitate ?) am pus şi eu câteva întrebări de circumstanţă: -„Ce mai este prin Sighet?. . . Ce schimbări s-au mai făcut?. . .” După care retrăgându-mă în sinea mea m-am prefăcut că dorm. Trenul mergea încet, foarte încet, gândurile o luau cu mult înaintea trenului, ajungând acasă, apoi iar se întorceau la Aiudul din care abia am ieşit.
În a doua noapte de călătorie, să fi fost ora 1 sau 2 după miezul nopţii, am citit pe frontispiciul gării: SIGHETU MARMAȚIEI. Era o noapte răcoroasă de Maramureş şi asta mă convingea că sunt în oraşul meu. –„Ei, şi acum ce fac? Să merg direct acasă?”.

În brațele mamei

Mă neliniştea gândul că, dacă mama mai trăia, s-ar fi putut speria prea tare dacă o trezeam din somn. Bătrână şi plăpândă cum era după atâta amar de suferinţă, mă temeam să nu facă vreun şoc. M-am aşezat pe o bancă în sala de aşteptare, dar a fost peste putinţă să aţipesc. Era atâta clocot în mintea şi inima mea încât mă miram că nu-l aud şi cei din jur. . .
Odată cu zorii, am ieşit pe peron, m-am înviorat cu apă rece, apoi cu sacu-n spate am pornit încet-încet spre casă. Nu păream şi nu eram ca un om scăpat din închisoare şi care acum e liber. . . Eram bântuit de nelinişte. Oare ce voi găsi acasă? Treceam pe lângă oameni fără să-i văd şi fără să le atrag atenţia. […]
Aproape fără să-mi dau seama am ajuns în faţa casei. Deschizând poarta o văd în curte, harnică de dimineaţă. Nu ştiu cum a zburat în braţele mele. . . apoi sora mea la fel. Plângeam în hohote toţi trei. Timpul şi-a oprit tic-tacul. Încet, încet lacrimile s-au mai potolit făcând loc surâsului şi fericirii.
-„Dragul mamei, drag . . .”
-„Să-ţi rostesc, mamă, o scrisoare pe care ţi-am scris-o în gând cu câtva timp în urmă, pentru momentul pe care-l trăim acuma:
. . .
„Pentru tot ce-a fost odată
cântec, basm şi leagăn dus pe aripe de fluturi,
mamă, azi poem de flori să scuturi
ţi-am adus din zarea-nsângerată.
Vin de departe, mamă, din ţara de departe,
din greu de ani, de viscole şi moarte.

Nu plânge . . .
Florile nu-s flori de sânge,
ci flori de măr, îngemănate-n rouă ;
sunt pentru mâinile tale amândouă
ce-au ridicat odată un prunc spre aurori.
Sunt pentru ochii tăi, ce luminau culori
când îmi vorbeai de Maica Preacurată.
Vin de departe, mamă, din zarea-nsângerată
să-ţi străjuiesc cărările cu flori!”.

Aurel Vișovan
(Sighet, 7 martie 2000)

Arestați în august 1948 și întemnițați în închisoarea din Sighet (actualul Muzeu Memorial), tinerii maramureșeni din grupul de rezistență anticomunistă (majoritatea elevi la Liceul „Dragoș Vodă”) au fost mutați toți la venirea iernii în celula 74, de la etajul 2, o celulă mai mare cu 9 paturi, iar ei erau 18 (dormeau doi într-un pat). Frigul, alimentația insuficientă, restricțiile de tot felul și îngrijorarea pentru ce va urma nu au putut stinge bucuria tinerească de a fi toți împreună, într-o atmosferă de solidaritate și comuniune spirituală cultivată încă din libertate dar sudată enorm în anii de detenție. Amintirile lui Gheorghe Andreica sunt pline de farmec…

„Cu post, cu rugăciune, cu repetarea tuturor colindelor zile la rând, învăţând unul de la celălalt tot ce s-a uitat sau ce nu s-a ştiut deloc, am ajuns în seara de Crăciun. Puiu Andreica (cel mai mic din lot, 15 ani ) nu-şi putea imagina să treacă seara de Crăciun fără să plângă când îşi va aduce aminte de alte Ajunuri petrecute cu familia. Era şi normal să cugete astfel. El încă nu trecuse pragul copilăriei. Noi, ceilalţi, chiar dacă nu depăşisem cu mult hotarul – eram măcar cu ambele picioare pe acest prag şi pregătiţi a face pasul următor, spre bărbăţie.
Întreg programul închisorii a fost devansat (încă nu intrase în vigoare noul regulament, de tip comunist, care evident excludea orice sărbătoare religioasă). Cina s-a servit cu o oră mai devreme. Gardienii erau îmbrăcaţi în haine curate şi parfumaţi. Chiar şi moş Tivadar (un gardian mai în vârstă, din Rona de Jos) mirosea a busuioc şi măghiran – parfumul cel plăcut şi sănătos al ţăranilor din Maramureş. Arpacaşul primit la cină era mai gros ca de obicei.
Pe două paturi am aranjat puţină mâncare din pachetele de acasă (care la scurtă vreme au fost complet interzise), aşa cum am crezut noi că ar fi mai cu gust. Am aprins focul şi am aşteptat să iasă fumul. Dintr-o bucată de hârtie rătăcită prin pachete am tăiat 18 fâşii subţiri, care trebuiau să simbolizeze lumânările de pe pomul de Crăciun.
Cum a trecut „închiderea”, am aprins cu toţi aceste mici torţe, iar Nelu Dunca a dat tonul colindelor, începând cu „O, ce veste minunată”. Ne-am ridicat cu toţii în picioare şi am cântat în surdină. După ce am terminat de mâncat, am continuat cu toate colindele pe care le ştiam şi am evocat toate obiceiurile din Maramureş.
A fost o seară de înălţare sufletească cum până atunci nu mai trăisem. Ne miram cu toţii, şi mai ales Puiu Andreica, cât de sublimă a fost acea seară în care – după socoteala lui – ar fi trebuit să plângă.
Ne-am culcat târziu, după miezul nopţii, iar în loc de rugăciunea de seară am colindat „Nouă azi ne-a răsărit”… (Gheorghe Andreica, Cu ghiozdanul la închisoare)

În anii următori, ziua de Crăciun îi va găsi pe tinerii sigheteni la Pitești, Aiud, Gherla, Canal… în împărăția torturilor și a groazei, unde „înghețul se întinde pe suflet, pe oase, pe fier…” iar deținuții păreau niște „strigoi care colindă la geamuri opace…” (cum avea să spună mai tîrziu Aurel Vișovan). Prin comparație, Crăciunul de la Sighet din 1948, chiar petrecut în închisoare, li se părea retrospectiv ca un moment luminos,  de bucurie și speranță…

Emmanuel! Dominus nobiscum! Domnul e cu noi!

Preot prof. Marius Vișovan

Ieșit din închisoare în august 1964, cu sănătatea zdruncinată după 16 ani de iad, Aurel Vișovan se întoarce la Sighet, își regăsește mama și sora și se încadrează în muncă la cooperativa „Deservirea”, apoi la „Mara”, cu un salariu minim. Atmosfera de parțială relaxare politică din țară îl face să spere în posibilitatea reluării studiilor universitare, dar aici se va lovi de un baraj organizat din partea sistemului comunist, care bloca în mod constant promovarea persoanelor indezirabile.

„Într-una din zile, nu ştiu nici eu cum mi-a venit ideea – sau poate mi-a fost sugerată de cineva ? – să mă adresez Facultăţii de Drept din Cluj, prin care să solicit reînmatricularea. Astfel că am făcut prima cerere. La arestarea mea, în 1948, eram student în anul III la Drept. Mă gândeam că, poate, mi se va acorda posibilitatea de a-mi termina studiile. Se vorbea atâta despre legalitatea socialistă, despre dreptul la învăţătură, încât m-am gândit… Cine ştie ?!
Ştiam că întreprinderea era supravegheată pas cu pas de un ofiţer de Securitate, ca, de altfel, peste tot în ţară. Acest ofiţer se ocupa cu strângerea de informaţii prin oamenii lui. Eram, desigur, în centrul atenţiei, dar asta nu mă neliniştea. Îmi făceam atât de conştiincios munca, încât ajunsesem să fiu apreciat. Discuţii duşmănoase nu mi se puteau reproşa. Eram convins că oricine ar fi dat informaţii despre mine nu avea lucruri grave de menţionat.
Nu fără emoţie, am făcut cererea, în care am explicat detaliat situaţia. Spre surprinderea mea, nu după mult timp primesc un răspuns pe cât de politicos, pe atât de încurajator. Mi se cerea doar să trimit un memoriu care să fie avizat favorabil de conducerea Cooperativei. Mă şi vedeam din nou student!
Sora mea, fiind secretară, face un plan de acţiune. Aveam aprecieri pozitive din partea tuturor factorilor decizionali, trebuia, totuşi, evitat… preşedintele Terner. Acesta, ca fost ofiţer de Securitate, s-ar fi putut opune. Astfel că, după ce redactez memoriul, îl dau la semnat. Îl avizează favorabil şeful contabil Gheorghe Negrea, juristul întreprinderii şi, culmea!, chiar şi secretarul de partid, un om simplu şi cinstit. Spunea că aşa este corect, să mi se dea posibilitatea să-mi termin studiile. Sora mea plănuise să ducă memoriul la semnat la vicepreşedinte, în ziua când preşedintele era plecat. Aşa am făcut.
Întâmplarea – sau poate nu era întâmplare – a făcut ca vicepre-şedintele să întârzie prin oraş, iar preşedintele să vină mai repede de la Baia Mare decât de obicei. Îi plăcea în mod deosebit să-şi pună rezoluţia pe acte, cu scrisul lui aproape analfabet. Am aflat mai târziu că în dosarul său personal la rubrica studii scria: „doi ani ziar de perete”. Ce-o fi însemnat asta cine poate şti! Dar a fost suficient, ca să ajungă ofiţer de Securitate şi apoi… preşedinte!
Când a dat cu ochii de memoriul meu, s-a făcut foc de nervos şi a convocat, imediat, toată conducerea la el în birou. Ce le-a spus am aflat mai târziu…   „Cum aţi putut semna favorabil un asemenea memoriu?! Să ajungă Vişovan Aurel procuror sau judecător în republica poporului împotriva căreia a luptat ?!… Niciodată !…”
Mi-am revenit cu greu, dar mi-am zis: Am trecut eu prin situaţii mult mai grele! …

Anul următor am încercat din nou… De data aceasta, mă adresez Ministerului Învăţământului, unde auzisem că funcţionează o comisie pentru cazuri mai deosebite. Îmi iau inima în dinţi şi scriu un memoriu cât mai exact al situaţiei mele. Ştiam că datele vor fi verificate ! După vreo două-trei săptămâni, răspunsul: „Cererea dv. NU se aprobă!”. Nici nu m-am mai mirat. Mă aşteptam…, dar am simţit încă o dată gustul amar al nedreptăţii. Anul următor, din nou cerere și același rezultat. Am sunat la Cluj și la întrebarea mea: „De ce nu mi se aprobă ?” mi s-a răspuns : „Știți dumneavoastră de ce…”

În al patrulea an, am mai făcut o cerere de reînmatriculare. Eram sigur de refuz, dar îi „bombardam” cu cereri şi ca să mă răzbun pe refuzul repetat. Mă gândeam la parabola din Evanghelie cu judecătorul nedrept la care femeia s-a adresat de atâtea ori, până a obţinut dreptatea. Era deja a patra cerere şi totodată al patrulea refuz. „Nu-i nimic, vă scriu eu şi la anul!” Şi – ca să anticipez puţin – până în 1973 am trimis 8 cereri. Aproape că mă jucam repetând cererea de atâtea ori, dar continuam această luptă atât de ingrată.

După sărbătorile de Paşti din 1973, îmi zic: Hai să mai fac o cerere de reînmatriculare la facultate! Era a opta, în opt ani consecutivi. N-o să mi-o aprobe, dar nici eu nu renunţ, nu-i las în pace! Cât despre informaţiile venite de la Sighet despre mine (din partea cui ?) și despre care mi-a vorbit inspectoarea generală la Minister, cerusem să fie verificate. Erau infame… dar așa se explică probabil refuzurile repetate la cererile mele din trecut.

După vreo trei săptămâni, mă caută la birou soţia mea. N-am văzut-o demult surâzând.

– Ce crezi că este în acest plic?
– O fi rezultatul de la Minister – mă aşteptam!
Citeşte: „Prin prezenta vi se aduce la cunoştinţă că vi s-a aprobat cererea de reînmatriculare la Facultatea de Ştiinţe Economice din Cluj, cu susţinerea tuturor examenelor din anii I, II, III în anul şcolar 1973-1974. Vă prezentaţi la secretariatul Facultăţii pentru explicaţii suplimentare.”
– Uraaa!!!, a fost prima mea reacţie. Soţia mă privea cu oarecare rezervă.
– Ai citit bine adresa?
– Bineînţeles. Sunt reînmatriculat în anul III, an în care fusesem arestat…
– Dar unde eşti reînmatriculat ?! Citesc cu atenţie.
– Cum unde? La Cluj… Abia atunci observ: „Facultatea de Ştiinţe Economice”.
– O, asta este o greşeală! O scăpare de redactare. Eu am fost la Drept. Sunt sigur că au greşit. Le cer imediat să verifice!

Merg triumfător la preşedintele Negrea, care mă felicită din toată inima. Îl rog să-mi dea voie să dau un telefon la Minister, pentru a face corectura… Mă prezint la telefon, mulţumesc pentru aprobare şi-i atenţionez de greşeala strecurată în adresă.
– Nu, nu este nici o greşeală, tov. Vişovan… Aţi fost reînmatriculat la Ştiinţe Economice, cu susţinerea celor 3 ani într-un singur an.
– Dar, doamnă, eu am fost student la Drept!
– Ştim, dar aşa am hotărât noi ! Şi pune jos telefonul.

Hmmm… Nu am dorit niciodată să fac științe economice, cu atât mai puțin într-o economie comunistă. Mă voi duce la Cluj şi voi lămuri acolo situaţia. Preşedintele a fost de acord imediat. A treia zi, eram deja la secretariatul Facultăţii. Soţia mea a ţinut să mă însoţească. Acolo, o doamnă mai în vârstă, distinsă, cu trăsături frumoase.
– Sunt Aurel Vişovan şi am fost îndrumat de la Minister să mă prezint la dvs. în legătură cu reînmatricularea.
– Da, am primit şi noi o adresă prin care am fost anunţaţi că aţi fost reînmatriculat la noi prin transfer de la Facultatea de Drept, direct în anul III. Aveţi obligaţia să promovaţi toate examenele din anii I, II, III în acest an şcolar, 1973/1974. Cred că vă daţi seama ce vă aşteaptă… Am mai avut unul sau două cazuri când s-au făcut doi ani într-un an. Dar 3 ani?! Credeţi că e posibil? Mai ales că ştim că aţi trecut prin multe necazuri… Și cum veţi face să susţineţi atâtea examene? În sesiuni, nu văd cum! Vă sugerez să faceţi o cerere la Senatul universitar să vă aprobe sesiune deschisă.

Când Senatul a răspuns favorabil, am scos primul oftat de uşurare. O rudă din Cluj îmi spune să cer părerea unui profesor universitar originar din Maramureş, Ioan Florea. În urma unui telefon, ne întâlnim în aceeaşi zi. Spre marea mea surpriză, sunt întâmpinat cu o voce caldă.
– Domnule profesor, îmi spune, v-am fost elev la Sighet. Sunt Ioan Florea din Șieu. Vă amintiţi de mine? Sunt bucuros să vă văd. Am auzit de dvs. de-a lungul anilor… Caut să-l plasez în căsuţa memoriei, dar n-am reuşit să identific băiatul de 14-15 ani cu autoritatea universitară de acum. Mă bucuram mult de această coincidenţă.
– Am auzit că sunteţi student la noi.
– Da, dar în nişte condiţii cu totul excepţionale. Pe scurt, îi expun situaţia.
– Este într-adevăr greu, dar vă ştiu de pe vremea când eraţi un tânăr curajos. Aşa că… Ştiţi cu ce aş putea să vă ajut eu?… întrucât aveţi aprobată sesiune deschisă, va trebui să stabiliţi cu fiecare profesor data prezentării la examen. Când veţi avea vreo dificultate de programare, să mă căutaţi. Poate voi reuşi eu.
Ne-am despărţit cu o strângere bărbătească de mână. Mai sunt pe lume oameni buni şi curajoşi, mi-am zis… Iată-mă student la 47 de ani!

Cu aceste gânduri, mă trezesc în faţa bisericii Universităţii – biserica piariştilor. Cu 15 ani înainte, pe treptele acestei biserici părintele Vasile Chindriş, preot greco-catolic de mare valoare, a oficiat împreună cu alţi preoţi o liturghie în aer liber, demonstrând autorităţilor comuniste că Biserica Greco-Catolică există, că n-a pierit odată cu desfiinţarea ei prin decretul din 1948. Mulţimea îngenuncheată, peste 5.000 de oameni, cu lacrimi în ochi, participa cu tot sufletul. A fost scump plătit acest act de curaj. Alţi ani de închisoare s-au adăugat celor dintâi, dar momentul liturgic a avut un răsunet până departe în inima celor prigoniţi pentru credinţă.  După ce a ieşit din închisoare şi după ce i s-a ridicat domiciliul obligatoriu, a venit prin Maramureş. Fiind unchiul soţiei mele, în drum spre Ieud ne-a vizitat şi pe noi. Era în vara anului 1970. De atunci nu l-am mai întâlnit – nu mult după aceea a trecut într-o altă lume, mai bună.

Intru în biserică pe uşa laterală. Un hol mic cu o cruce de lemn, de pe care Isus, bătut în cuie, cu cununa de spini pe frunte, însângerat, privea trist. Îngenunchez. Îmi ridic privirea spre crucifix:
– Doamne, iată-mă în faţa unei noi încercări, de care nu ştiu: să mă bucur sau să-mi fie teamă? Fi-voi eu în stare să răspund acestei provocări ? Trei ani de facultate într-un singur an? Și în paralel serviciul la Sighet si familia… Numai la Tine poate fi ajutorul!  Dacă aceasta nu este împotriva voinţei Tale, Te rog, ajută-mă! Dar fie voia Ta!”

Aurel Vișovan
(din volumul „Dincoace de gratii”)

Un erou maramureșean pe care am avut ocazia și onoarea să-l cunosc personal, dar despre care am puține informații relevante este sigheteanul Ioan RUS de la Podul Ronișorii (zona unde locuiesc și azi membri ai familiei sale – frați, nepoți, etc ). Ne facem însă o datorie de conștiință de a-l menține viu nu doar în inimile noastre ci și în orizontul opiniei publice.

Student la Drept la Cluj în 1948, membru al grupului studențesc din cadrul organizației anticomuniste maramureșene conduse de profesorul Aurel Vișovan (alături de Vasile Popșa, frații Mihai și Grigore Șofron, Mihai Vlad și Mihai Pop ), Ioan Rus scapă de arestarea primului lot în august 1948 și participă la organizarea luptei armate anticomuniste din munți, în zona Ieud – Dragomirești, făcând parte din grupul Popșa, apoi după destrămarea acestuia din grupul Țibleșul (cu acțiuni atât în zona Maramureșului istoric cât și în zona Lăpușului) apoi retrăgându-se în zone izolate împreună cu camaradul Vasile Tivadar (tot din grupul Vișovan ) și în final singur, într-o casă nelocuită din Vadu Izei unde va fi în cele din urmă depistat, încercuit și arestat în martie 1953. Familia sa a fost de asemenea supusă multor percheziții și maltratări din partea Securității din Sighet, tatăl său fiind torturat în mod bestial, decedând în cursul aceluiași an 1953.

Judecat și condamnat, Ioan Rus va trece prin mai multe închisori comuniste – Oradea, Jilava, Gherla, Aiud, Satu Mare, fiind eliberat în 1964, odată cu ultimele loturi de deținuți politici. Se va stabili mai târziu la Baia Mare, unde se va realiza profesional atât cât i se va permite și familial, alături de soție și cei doi copii.

Veșnica odihnă și memoria binecuvântată !

Preot prof. Marius Vișovan

Iarna lui 1964, la câteva luni după eliberarea din cei 16 ani de închisoare… încet, încet se apropia Crăciunul, un Crăciun oarecum liber. Intrat și eu în febra pregătirilor în aşteptarea Naşterii Domnului, gândurile mi se mai linişteau şi păreau să capete un sens… Casa noastră de la Locul Târgului fiind chiar la drumul principal a fost vizitată de multe cete de colindători.
… Picurau din cer colinzile ca nişte clopoţei, prin glasul copiilor de la geam. Ei anunţau – fără teamă – că s-a născut Isus. Erau copiii ce nu fuseseră alteraţi de presiunea ideologică ce se manifesta până şi asupra lor. Acasă aveam şi un pom de Crăciun; privindu-1 şi ascultând colindul copiilor, mintea mea a zburat spre Crăciunurile din închisoare, începând cu acea teribilă zi de Crăciun din 1949, zi când s-a dezlănţuit uraganul de la Piteşti, ce a doborât atâţia dintre noi. Apoi alte Crăciunuri, mai liniştite oarecum, de la Baia Sprie sau Aiud, când într-un colţ de celulă – pentru a nu fi auziţi de gardieni – cântam în şoaptă colinzi şi căutam să ne împletim gândurile cu cei de acasă, care nu ştiau nimic de noi, precum nici noi de ei.

Au început să mi se umple ochii de lacrimi şi-am fredonat un fragment din „colindul de închisoare” al poetului Radu Gyr: „O, brad frumos, ce sfânt erai / În altă sărbătoare! / Mă văd copil cu păr bălai / Şi ochi ca de cicoare,/ Revăd un scump şi cald cămin / Cu chipul Maicii Sfinte / Imagini de Crăciun senin / Îmi vin şi azi în minte. / Un pom cu daruri şi lumini / În amintiri se-arată / Şi-n vis zâmbeşte ca un crin / Copilul de-altădată ./ Azi nu mai vine Moş Crăciun / În noaptea de cenuşă /Şi doar tristeţile se-adun / Să-mi plângă lângă uşă ./ Omătul spulberat de vânt / Se cerne prin zăbrele / Şi pare temniţa mormânt / Al tinereții mele…” Ultimele cuvinte au fost în hohot de plâns, spre nedumerirea alor mei, care, totuşi, m-au înţeles şi m-au lăsat să-mi descarc sufletul.
Mama şi-a amintit când, cu ani în urmă, camarazii mei fugiţi în munţi au apărut într-o noapte de Crăciun, colindând la geam. Erau îmbrăcaţi în straie ţărăneşti, cu căciuli mari, ce le acopereau faţa, spre a nu fi recunoscuţi de oamenii cu gânduri rele. „A fost un amestec de frică şi bucurie”, a spus mama. Frica de a nu fi urmăriţi de Securitate şi prinşi, dar şi bucuria că sunt prietenii mei, care au adus cu ei un dram de speranţă în mai bine. Mama căuta să-şi imagineze că eram şi eu acolo printre ei, ca pe vremuri.

Dintre nepoţi (copiii surorii mele Viorica), era acasă numai Rodica, elevă în ultimul an de liceu. Băieţii, Grațian și Valentin, erau studenţi, urmau să vină doar în ajun de Anul Nou. Regimul politic al ţării căuta să laicizeze Sfânta sărbătoare a Crăciunului, transpunând-o peste Anul Nou. Am auzit că de frica de a nu fi prinşi cu pom de Crăciun în casă, unii activiști ai Partidului Comunist, recurgeau la următoarea stratagemă: cumpărau doi brazi – pe unul îl împodobeau într-un colţ cât mai ascuns al casei, iar pe celălalt îl ţineau în curte, la vedere, pentru ca trecătorii să creadă că bradul va fi împodobit doar de Anul Nou. Oare mai rămăsese în ei ceva din adevărata semnificaţie a sărbătorii? Sau au cedat presiunii copiilor, care vroiau neapărat să aibă un pom de Crăciun?…

Așa mi-am petrecut primul Crăciun acasă, la Sighet, după 16 ani… alternând între veselie și tristețe, printre speranțe și amintiri… dar prezența și bucuria mamei mele îmi dădeau încredere că iadul a rămas în urmă…

Aurel Vișovan (Dincoace de gratii)

Aurel Vișovan s-a născut la 4 iunie 1926 în localitatea Sărmășag (jud. Sălaj) din părinți maramureșeni, Alexandru și Paraschiva, originari din satul Breb. Botezul său a fost oficiat de 6 preoți greco-catolici. Tatăl său, Alexandru Vișovan, membru al Gărzilor Naționale românești din Maramureș și participant la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia la 1 decembrie 1918, va ocupa o perioadă scurtă funcția de primar în Breb și apoi va funcționa ca șef de post de jandarmi în mai multe localități din nord-vestul țării, activitate pentru care va fi de mai multe ori decorat. După pensionarea sa în 1932, familia se va întoarce în Maramureș și se va stabili la Sighet unde Aurel Vișovan va face primii ani de școală. Cedarea Ardealului de nord Ungariei în august 1940 va determina familia să plece în refugiu (sora sa Viorica este arestată pentru câteva ore de către paramilitari unguri) și să se stabilească la Timișoara pe toată durata războiului. Va absolvi în 1945 liceul „Constantin Diaconovici Loga” din Timișoara; tot în această perioada va obține și brevetul de planorist în urma unui curs absolvit la Arad. Anii petrecuți în refugiu vor contura în sufletul tânărului Aurel conștiința de luptător pentru dreptatea neamului românesc.

Întors alături de părinți la Sighet în 1945, Aurel Vișovan se va înscrie la cursurile fără frecvență ale Facultății de Drept din Cluj, fiind simultan și profesor suplinitor la Liceul „Dragoș – Vodă” din Sighet unde a predat fizica, chimia și limba italiană. Atmosfera în Maramureș era foarte tensionată – de abia iesiți de sub ocupația maghiară și scăpați cu greu de anexarea la URSS, românii maramureșeni vedeau că autoritățile erau tot în mâna străinilor, sub forma regimului comunist ce se instaura agresiv. Atât prin contactele ce le avea la Cluj cât și prin prietenul său sighetean Vasile Popșa – student la București, Aurel Vișovan va adera la Mișcarea Legionară Anticomunistă, de a cărei organizare în Maramureș se va ocupa până în 1948. Momentul arestării îl va găsi pe Aurel Vișovan în funcția de șef al Grupului Legionar Anticomunist Maramureș format în principal din elevi și studenți. Din mărturiile ulterioare ale camarazilor săi reiese admirația de care se bucură atât datorită ținutei sale morale cât și seriozității în munca de profesor.

În august 1948, Aurel Vișovan este arestat alături de alți 17 membri ai grupului și după ancheta de la Securitate (în care el a fost crunt torturat) sunt depuși la închisoarea din Sighet până la procesul din mai 1949. Ceilalți membri ai organizației reușesc să scape de arestare și să se retragă în munți sub conducerea lui Vasile Popșa și a fratelui său Ion și să formeze în zona Ieud – Dragomirești cea mai puternică structură de rezistență armată anticomunistă din Maramureș, sprijiniți masiv de țăranii din satele învecinate. Grupul se va destrăma în mai 1949 în urma unei ciocniri cu Securitatea în care Vasile Popșa a fost ucis și majoritatea celorlalți arestați. Grupuri de partizani în munții Maramureșului se vor mai semnala însă până în 1953.

La procesul de la Cluj, cei 18 membri ai „lotului Vișovan” vor primi condamnări între 2 și 10 ani închisoare, cea mai mare fiind a lui Aurel Vișovan care a încercat, fără succes, să ia toată răspunderea asupra sa. Dupa trierea de la Jilava, elevii au plecat la Târgșor, iar el fiind student a ajuns la Pitești, unde a fost supus timp de doi ani îngrozitoarei terori a „reeducării prin tortură” din care va ieși distrus fizic și traumatizat psihic dar fără compromisuri. Vor urma alți ani lungi de suferință la Gherla, Baia Sprie, Aiud, Bărăgan – colonia Lătești, lagărul Noua Culme apoi – după o nouă condamnare de 25 de ani redusă la 18 ani – ultima lungă perioadă la Satu Mare și Aiud, de unde este eliberat în 1964. La acest al doilea proces din 1959 s-a cerut condamnarea sa la moarte, unul din capetele de acuzare fiind poemul incendiar „Rapsodia Maramureșului” (compus în închisoare, alături de alte poezii exprimând drama detenției dar și salvarea prin credință).
Cu sănătatea mult șubrezită se întoarce la Sighet în 1964, reușește cu greu să se realizeze profesional (nu i s-a permis continuarea studiilor de drept iar științele economice doar după 10 ani în condiții foarte restrictive) urmărit și șicanat constant de Securitate. Căsătorit în 1966 cu profesoara Aurelia Chindriș (și ea fiica și nepoată a unor deținuți politici) vor avea doi copii -Marius (actualmente preot greco-catolic) și Flaviu (mort la vârsta de patru ani) și apoi șase nepoti – la creșterea și educarea primilor cinci va contribui direct, cu multă bucurie.

Din 1990 și până la moartea sa în 2002 va fi nelipsit de la comemorările și simpozioanele găzduite la Sighet în închisoarea devenită Muzeu Memorial (celula 74 îi poartă numele), va da mai multe interviuri presei române și străine. Cea mai completă mărturie a crezului generației sale o va da însă prin cartea „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit” – o frescă a celor 16 ani de detenție și în special a infernului de la Pitești la care se adaugă „Dincoace de gratii” (viața de după închisoare) și „Scrisoare în gând” (mic volum de poezii).

Aurel Vișovan trece la cele veșnice la 7 august 2002 înconjurat de dragostea familiei și a camarazilor, dar roadele jerfei sale pentru credință și pentru afirmarea destinului creștin al neamului românesc continuă să apară – comemorări, articole de presă, comunicări și lucrări științifice, reeditarea și traducerea cărții sale, mobilizarea unor energii noi inspirate din exemplul său… tot atâtea ocazii ca mesajul său să fie transmis, receptat și dus mai departe.

În ciuda respectului practic unanim de care s-a bucurat în oraș, recunoașterea oficială din partea autorităților – deocamdată – întârzie.

Salut, Sighet!