În Cimitirul Săracilor din Sighet (îngrijit și amenajat cu o simbolistică specială de către echipa Muzeului Memorial) există un monument aparte, care ar putea fi numit „Crucea Albă” (după culoarea părții superioare) sau „Crucea celor fără mormânt” (după specificul celor cărora le este dedicat monumentul) și a fost realizat cu peste două decenii în urmă de către foștii detinuți politici din Maramureșul istoric, la ora aceea președinte de filială fiind Ioan Ilban (1930-2021), președinte de onoare Aurel Vișovan (1926-2002).

Monumentul este dedicat maramureșenilor din rezistența anticomunistă uciși în lupte, lagăre și închisori și care au fost aruncați din ordinul Securității în gropi comune sau locuri ascunse fără posibilitate de identificare până în prezent și care, pe lângă suferința și moartea îngrozitoare, nu au avut parte de rugăciune, cruce și lumânare la căpătâi și nici măcar de o inscripție care să le menționeze numele.

Osemintele lor continuă să zacă necunoscute în diverse colțuri ale țării, puncte fierbinți pe harta României însângerate – Aiud, Gherla, Oradea, Cluj, Tg. Ocna, Brașov, Botoșani… și desigur, Sighet. Crucea albă restituie cu demnitate, memoriei maramureșene și naționale numele acestor eroi martiri, alături de anul decesului și localitatea de origine.

Cel mai cunoscut nume de pe monument este evident studentul Vasile Popșa din Sighet, liderul partizanilor din zona Ieud – Dragomirești (1948-1949) cea mai numeroasă grupare armată anticomunistă din Maramureș, un tânăr de o profunzime sufletească și o noblețe de caracter impresionantă, supranumit pe bună dreptate „eroul Maramureșului”. După mărturiile neoficiale care au parvenit la ora aceea familiei, trupul său a fost aruncat de Securitate chiar într-o groapă de la Cimitirul Săracilor, undeva aproape de intrare. Deci în cazul lui cel puțin, Crucea albă îi ține loc de mormânt.

Dar și biografiile celorlalți conțin fapte eroice și jertfe emoționante, care merită interesul și recunoștința românilor de azi și de mâine. Fiecare nume de pe cruce ne cheamă, ne vorbește…
În fața lui Dumnezeu, a neamului și a istoriei, martirii Maramureșului răspund: Prezent!

Foto & text: preot prof. Marius Vișovan

Temnița comunistă Sighet, februarie – aprilie 1949… cei 18 deținuți politici din celula 74 (majoritatea elevi ai liceului „Dragoș Vodă”) în așteptarea plecării spre Cluj pentru proces… unul dintre ei, Ghiță Andreica, surprinde atmosfera în memoriile sale.

„Foamea cea cruntă ne ţintuise pe toţi la pat. Tot mai rar câte unul din noi se ridica de pe pat ca să facă câte o rundă de plimbare. Doar Aurel Vişovan – şeful nostru – se plimba în permanenţă îngrijorat de soarta noastră, a „celor mici”… Plimbarea şi-o făcea grăbit, uneori se transforma aproape în fugă. Uşor ghiceam ce se petrece în sufletul său. Începuse Postul Mare. Cu toate că mâncarea era extrem de slabă, iar pachetele s-au sistat, Vişovan ţinea post negru în fiecare zi de miercuri şi vineri. Treptat, unii dintre noi, printre care şi eu, i-am urmat exemplul. Noi ţineam post negru doar până la amiază. N-am slăbit, dimpotrivă, ajutaţi de rugăciune, ne-am întărit.

Şi iată că sosi şi ziua sfântă a Învierii Domnului. Îmbrăcaţi cu ce aveam mai bun şi mai curat în raniţe, am îngenuncheat, rugându-ne cu înfocare şi cântând „Cristos a înviat”. Parcă sufletele noastre s-au scuturat de teroarea foamei care le mistuise. A trecut programul de dimineaţă… Deodată uşa se deschise şi în cameră intră gardianul Ioan Bizău. Ne-a salutat cu „Cristos a înviat” şi ne-a urat “La mulţi ani în libertate”. I-am răspuns în cor, înveseliţi. Parcă întreaga restrişte s-a spulberat. Cu gândul zburam la anii mai din urmă, gustând parfumul sărbătorilor de altădată. Gardianul ne zise:

– Pentru că azi e sărbătoare mare, ca să simţiţi şi voi dulceaţa ei, am să vă las uşa deschisă. Nu o încui.Vă rog să nu ieşiţi pe coridor, ca să nu mă răsplătiţi cu rău pentru binele ce vi-1 fac.

Am rămas uimiţi. Nu ne venea a crede că este adevărat gestul creştinesc pe care-1 face gardianul. Mai ales că era considerat ca unul din cei mai duri paznici. Atitudinea gardianului Bizău a fost atât de binefăcătoare, încât – pur şi simplu – ne-a stopat senzaţia foamei care ne obseda zi şi noapte. Ziua întreagă am petrecut-o mai mult în rugăciune şi meditaţii.”

Gheorghe Andreica – din volumul „Cu ghiozdanul la închisoare”

Placa memorială a eroilor anticomuniști, profesori și elevi ai Colegiului Național „Dragoș-Vodă”, dezvelită și sfințită în ziua de grație 21 februarie a.c. se constituie, pe lângă omagierea liceului și a Sighetului – capitala Maramureșului voievodal, și într-un blazon de noblețe al satelor Maramureșului; pe lângă calitatea de elevi sau profesori ai liceului eroii de pe placă își reprezintă cu mare cinste și comunitățile tradiționale românești care i-au născut și i-au format și a căror stare de spirit, creștină și națională, o exprimă la un nivel incandescent. Ei aduc în lupta anticomunistă dârzenia părinților și bunicilor lor, țărani gospodari cu frică de Dumnezeu, dar și deschiderea spre cultură insuflată de preoții și dascălii din satele lor, luminători ai poporului, care au germinat conștiința și capacitatea de jertfă. Numele eroilor anticomuniști de la „Dragoș-Vodă” se integrează astfel, în fiecare sat, în patrimoniul memoriei colective care dă demnitate localității respective (în unele locuri există deja monumente în cinstea luptătorilor anticomuniști din localitate – Dragomirești, Ieud, Șieu, Borșa, la Sighet avem Crucea albă de la Cimitirul Săracilor etc., monumente pe care se află și nume de elevi de la „Dragoș-Vodă”).

În fruntea satelor, după numărul de nume înscrise pe placa memorială, se află Ieudul, pe bună dreptate centrul rezistenței în mai multe momente fierbinți, cu 8 eroi comemorați (prof. Bilțiu Dăncuș, Ioan Dunca, Iusco Găvrilă – Sfâcă, Hotico Grigore, Nemeș Ioan etc), urmat de Dragomirești, alt mare focar al rezistenței, cu 5 nume (Ioan Bogdan, Vlad Aurel, Ioan Ilban, Ștefan Minică, Petrovan Ioan), apoi cu 3 nume Rona de Jos (Vasile Tivadar, Petru Ulici, Vlad Iuliu), Săpânța (preot Rițiu Grigore, Rednic Gheorghe, Rițiu Ioan) și Bogdan Vodă (Ștefan Deac, Nan Gheorghe, Mariș Vasile) cu 2 nume figurând localitățile Șieu (Man Nistor și Iusco Gavrilă – Drodu), Budești (Bulacu Gheorghe și Mariș Victor), Călinești (Rad Constantin și Andreica Iosif), Săliște (Coman Găvrilă și Bărcan Gheorghe), Slatina – peste Tisa (Motrea Ioan și Naghi Dan Alexandru) iar cu un nume Vișeu de Mijloc (Andreica Gheorghe), Moisei (Coman Ștefan), Hoteni (Hotea Ioan), Breb (Pop Ioan Arvinte).

Prezența firească pe placă și a unui număr de 10 sigheteni, locuitori ai orașului (Vișovan Aurel, frații Vasile și Ion Popșa, frații Mihai și Grigore Șofron, Codrea Petru etc.) nu contrazice logica analizei noastre ci o confirmă, în cvasitotalitatea cazurilor tinerii sigheteni fiind fiii unor familii stabilite relativ recent în oraș, originare din satele apropiate (Breb, Apșa de Mijloc și Apșa de Jos – peste Tisa, Berbești etc.) și care păstrau încă în bună măsură valorile și parfumul tradițional.

Poate unora li se va părea deplasat termenul „sfințenie” cuprins în titlul articolului, dar sper să fie o provocare pozitivă pentru toți cei care doresc să aprofundeze fenomenul rezistenței anticomuniste și mai ales componenta sa spirituală, a conștiinței creștine care a motivat implicarea și disponibilitatea la jertfă și apoi viața spirituală din detenție care atinge uneori momente sublime de rugăciune, de trăire mistică, de sacrificiu de sine din dragoste față de frații de suferință, inclusiv iertarea și iubirea dușmanilor… expresia consacrată recent fiind aceea de „sfinții închisorilor”. Cărțile de memorii de detenție ale sighetenilor noștri (Aurel Vișovan – „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit”, Ioan Dunca – „Aur și noroi”, Gheorghe Andreica – „Cu ghiozdanul la închisoare” și celalalte, Petru Codrea – „Maramureș, credință și jertfă”, Gheorghe Bărcan, „Adolescență și tinerețe frânte” etc.) precum și numeroase articole pe aceeași temă, cuprind mărturii emoționante ale frumuseții sufletești a eroilor noștri maramureșeni și a altor români de înaltă ținută morală cu care și-au împletit lupta și suferința și au ieșit biruitori prin harul lui Dumnezeu.

Preot prof. Marius VIȘOVAN

Situația financiară la noi în România este una critică din 39’ încoace, o situație din care parcă nu mai ieșim. Și nu e pentru că nu se poate, se poate, ba chiar, la resursele naturale, intelectuale și culturale pe care le avem, am putea fi foarte sus. Dar lipsește ceva, un element cheie, și anume EDUCAȚIA. Nu suntem educați sa explorăm și sa exploatăm la maximum resursele pe care le avem. Și nu, nu sunt vreun nostalgic care a dus-o bine pe timpul lui Ceau, ci sunt un tânăr care își iubește țara și vrea ceva mai bun.

Întrebarea care se naște este: noi ce putem face?

Simplu! Exploatăm la maximum resursele pe care le avem, ca să creăm un viitor mai bun nouă, copiilor noștri și întregii țări. Dar, pentru a putea sa eficentizăm ultilizarea „factorilor de producție” (capital, muncă, pământ) trebuie educație. Trăim în secolul XXI. Totul se învârte în jurul banilor, nu zic că e cel mai bun și moral sistem, însă, pentru a avea timp liber, avem nevoie de bani ca să trăim, pentru a avea acces la servicii medicale de calitate, avem nevoie de bani, și pot continua până mâine, însă cred că v-ați prins despre ce vorbesc. Dacă totul costă, atunci trebuie sa ne utilizăm mai bine și mai eficient banii! (Fiindcă nu ne lăsăm toți de locurile noastre de muncă să devenim patroni și să ne pensionăm la 30 de ani.)

Pentru o utilizare mai bună a banilor ai nevoie de EDUCAȚIE FINANCIARĂ. Să nu ajungem să semnăm contracte pe 30 de ani la bănci și să nu avem habar ce e aia o dobândă compusă sau alte tragedii de genul care, în cazul în care ai noroc și apuci să îl termini, oricum ai plătit dublu la bancă, și dacă te îmbolnăvești, lași moștenire datorii copiilor tăi. Educația financiară nu se predă în școală, iar tot ce știi despre economii și bani este în principal din studiu personal sau….. de la părinți! Pentru că nimeni nu are timp să stea și să facă 3 ore cercetare despre pilonii de pensie, aici intervin eu, CONSULTANTUL TĂU PERSONAL.

Ce este un consultant personal? Un expert în toate domeniile financiare (asigurări, credite, leasinguri, investiții, pensie etc.) Pe care îl suni oricând ai nevoie de ceva (și dacă nu cunoști, dar și dacă vrei să cumperi), iar el are datoria să te informeze și să realizeze un plan EFICIENT ȘI FEZABIL (să nu te înhami la ceva ce nu poți duce) și să te susțină pe tot drumul tău spre ceea ce îți dorești. Da, probabil că acum cu toții oftați și spuneți: „Clar că vrea bani pentru timp, pentru planuri, pentru informații, că nimeni nu lucrează pe gratis”. Dar e vorba de Educație, iar precum educația e gratuită în România așa vreau să fie și pentru dumneavoastră educația financiară: gratuită!

Sa vă dau niște cifre:
Rata avorturilor: 480 la 1000 de nașteri (practic, ne ucidem jumătate din populație, nu din pricina problemelor medicale, ci din lipsă de educație, dar și din lipsă de bani).
România e pe locul 124 din 144 de țări la educație financiară sub țări precum: Rwanda 112, Burundi 117 Namibia 106 și Republica Moldova 103.
Rata șomajului aprox 5% (480.000 de oameni).

Toate aceste cifre pot arăta altfel (evident, toate sunt influnețate de bani) dacă oamenii s-ar interesa despre cum să își administreze mai bine…. resursele!

Ce zici, cititorule, oare ai nevoie să cunoști mai multe și să ai un om de la care să înveți și să te ajute să trăiești o viață cel puțin la fel de frumoasă cu țara noastră? Oare ai dori să îți schimbi obiceiurile proaste și să le înlocuiești cu obiceiuri noi, sănătoase?
Eu sunt singurul consultant financiar pe Maramureșul Istoric și din nefericire chiar primul (altfel ar fi trăit oamenii dacă exista măcar unul), de aceea doresc, prin acest articol, să te invit sa ne cunoaștem, și să lucrăm împreună pentru un viitor mai bun nu doar pentru tine ci și pentru cei care vin după noi.

autor, Aurel VIȘOVAN
clasa a XII-a B, Colegiul Național „Dragoș-Vodă”

sursă foto: https://accountantcosts.co.uk/

Am citit un articol pe „Salut, Sighet! ” și nu pot să trec așa ușor peste el. Tema: rezistența anticomunistă „Ultimii zece eroi maramureșeni ” – autor, Marius Vișovan. Nu este primul articol pe care-l citesc, pe această temă, scris de preot prof. Marius Vișovan. Cunosc puține nume dintre cele enumerate. Doar două. Man Nistor, născut în Șieul meu și care a avut un rol important în evenimentele din Tg. Mureș în 1990, în a tempera spiritele și Aurel Vișovan.

Anul 1978 este anul repartiției mele la Fabrica de Șuruburi Sighet, după terminarea studiilor. Calc sfios spre poarta fabricii și intru în spațiul de primiri al celor sosiți cu interes în fabrică. Sunt primit și înregistrat, cu diploma în mână, la Biroul Personal, dus la Director și repartizat rapid la sectorul Mecanic-șef. Răspund de tot ce înseamnă piese de schimb necesare reparațiilor utilajelor din secția de producție și numai.

Pentru documentare, am nevoie și de cărțile tehnice ale utilajelor. Se găsesc la Biroul Investiții. Solicit anumite cărți șefului biroului, o parte traduse, utilajele fiind rusești, italiene, nemțești sau japoneze, iar o parte, nu. Erau în lucru, la traducere.

De traducere se ocupa un domn înalt, sobru, mereu cu haina pe umeri, la Biroul dinspre geam. Am intrat de multe ori în acest birou, am solicitat multe cărți tehnice dar, niciodată domnul de la geam n-a ridicat capul să-mi spună ceva despre o carte sau alta. Mereu scria. De multe ori îmi căutam singur cărțile de pe rafturile până-n tavan. Solicit o carte și mi se spune că încă nu-i tradusă. Se lucrează la ea. Lucrează la ea domnul cu biroul de lângă geam. Am fost de multe ori în acel birou, dar niciodată nu am surprins o discuție cu domnul de la geam. Urcam des la etaj, acolo erau birourile, la Biroul Tehnic, PPUP (lansarea producției), la bibliotecă pentru a consulta unele STAS-uri sau alte cărți. Treceam pe lângă biroul Investiții și uneori îl întâlneam pe domnul cu biroul de la geam, plimbându-se pe hol de-a lungul birourilor, fără să comunice cu cineva. Mergea domol, cu mâinile la spate și sacoul pe umeri.

La salutul meu îmi răspundea scurt, privind țintă în față. Nu îndrăzneam să zic și altceva. De fapt, niciodată nu l-am surprins vorbind cu cineva. O astfel de atitudine, de stare, îți atrage atenția. Nu mă rabd si-l întreb pe un coleg mai vechi p’acolo: „Cine este domnul care face traducerile?”. „Domnul Aurel Vișovan”. Bine, asta nu-mi spune prea multe.

Nu stiu câți, atunci, știau de personalitatea marelui om, luptător anticomunist- AUREL VIȘOVAN. Atunci, era și periculos să deschizi un astfel de subiect. Ceva se discuta de faptul că a făcut închisoare din cauze politice, fără multe detalii. De câte ori parcurgeam holul și-l întâlneam, la salutul meu, același răspuns scurt de „Bună ziua!”, cu ochii țintă înainte.

După ce am aflat câte ceva, de la alții mai în temă, parcă mă lipeam de peretele holului, să nu cumva să-l ating. Parcă simțeam istoria recentă nespusă, suferința și totodată, nepăsarea celor care nu știau să aprecieze valorile. Emana prestanță, eleganță și demnitate.

Nu o dată l-am întâlnit și pe strada Vișeului, Basarabiei acum, din Sighet, sau pe strada Mihai Viteazul, cu aceiasi pași domoli, singur la ceas de seară, tot cu mâinile la spate sau în buzunare și sacoul pe umeri.

Deja știam mai multe despre Domnia sa, nu aveam pretenția să mă recunoască din biroul Investiții de la Mecanică Sighet dar, îmi răspundea la salut, tot așa, scurt și cu privirea în direcția de mers. Apoi, am aflat multe despre personalitatea marelui luptător anticomunist – AUREL VIȘOVAN și mereu mă gândesc că am avut șansa să îl salut.

Ne închinăm în fața celui care a fost AUREL VIȘOVAN și a celor care nu mai sunt, venerabili seniori luptători anticomuniști pe care istoria noastră, se pare că-i uită.

Urmărind evenimentele de azi, mă întreb, oare există în România oameni în stare de astfel de sacrificii?
Oare?! Hm!

autor, Gheorghe MIHĂIESCU

„…Munții Maramureșului gem / Blestem, de potop și de pară / Pe toate năpârcile ce-au năvălit în țară / Pe toate domniile cu sufletul de fiară…” ( Aurel Vișovan, Rapsodia Maramureșului)

Unul dintre centrele rezistenței anticomuniste din România, Maramureșul istoric a dat un important prinos de jertfe pe altarul valorilor creștine și al libertății naționale. Preoți și învățători, călugări și călugărițe, intelectuali, studenți și elevi, precum și mulți țărani luminați și dârji au luptat și suferit în munți, închisori și lagăre mărturisind credința în Dumnezeu și în destinul creștin al neamului românesc. Numărul lor este probabil de ordinul miilor, dar dispariția fizică a multora înainte de 1989 cât și răspândirea în alte zone ale țării face imposibilă o statistică exactă. Lor li s-au adăugat un mare număr de soții, mame, fiice, surori sau rudenii ale celor implicați direct în lupta anticomunistă care au fost prigonite prin arestări, anchete, bătăi, uneori detenție efectivă de câteva luni (fără judecată), pierderea locului de muncă, percheziții, presiuni și șicane, măsuri discriminatorii la adresa copiilor etc. În afara celor direct persecutați, o mare parte a populației maramureșene a manifestat în măsuri diferite o rezistență pasivă, refuzând integrarea deplină în „noua ordine” comunistă, ceea ce a atras Maramureșului epitetul de „mic-burghez și contrarevoluționar” .

Momentele fierbinți ale rezistenței maramureșene au fost: lupta împotriva anexării la URSS (dec. 1944 – apr. 1945), prigoana împotriva membrilor partidelor istorice (în special PNȚ) după falsificarea alegerilor din 1946, arestarea majorității membrilor Grupului Legionar Maramureș în august 1948, prigoana împotriva Bisericii Greco-Catolice (cultul majoritar atunci în Maramureș) începând cu octombrie 1948, rezistența din munți (1948-1953) în care s-au unit luptători de toate orientările, persecuția împotriva țăranilor care refuzau colectivizarea (până în 1962). Pe mai mulți dintre eroii maramureșeni îi regăsim în prima linie a rezistenței în mai multe din aceste prigoane, apărând toate valorile identitare sau civile (libertate și integritate națională, democrație, credință, proprietate) pe măsură ce acestea erau atacate.

Fără a avea pretenția exhaustivității sau a unor clasificări nepotrivite, din lista elitei rezistenței anticomuniste nu pot lipsi Ilie Lazăr, Ioan Bilțiu Dăncuș, preot Ioan Dunca Joldea, Aurel Vișovan, Vasile Popșa, Gheorghe Rednic, Vasile Vlad, Ion Bohotici precum și multe alte nume mai puțin cunoscute dar care trebuie salvate de uitare și cinstite cel puțin pe plan local (în cele două lucrări ale mele pe acest subiect, „Mărturii ale rezistenței anticomuniste din Maramureș” și „Maramureșul în lupta anticomunistă”, am reușit să conturez sumar câteva zeci de biografii ale eroilor maramureșeni, dar efortul de cercetare merită continuat). Și pentru toți cei trecuți la cele veșnice să înălțăm rugi fierbinți către Atotputernicul Dumnezeu ca primindu-i în gloria Sa să-i facă mijlocitori cerești pentru maramureșenii de azi și pentru tot neamul românesc.

Mai avem printre noi 10 venerabili seniori luptători anticomuniști pe care-i respectăm și cu care ne mândrim și cărora le închinăm textul de față ( în paranteză localitatea de naștere și domiciliul actual): Vasile Bizău, n.1925 (Dragomirești – Franța), Melania Rițiu, n.1925 (Săpânța – București), Maria Ionescu, n.1926 (Dragomirești), Grigore Șofron, n.1928 (Sighet – Cluj), Nistor Man, n.1929 (Șieu – Tg. Mureș), Ioan Ilban, n.1930 (Dragomirești – Sighet), Petru Codrea, n.1931 (Vadu Izei – Sighet), Ioan Pop – Arvinte, n.1931 (Breb – Timișoara), Ioan Dunca, n.1932 (Ieud – Vișeu de Sus), Gheorghe Bărcan, n.1932 (Săliștea de Sus – Cluj – SUA), Aurel Vlad, n.1933 (Dragomirești – SUA ). Majoritatea nonagenari, dar cu o tinerețe spirituală remarcabilă!

Două localități au dat o jertfă deosebită pe altarul rezistenței anticomuniste, fiecare cu peste 40 de luptători: Ieud și Dragomirești. Nu este o întâmplare. Dacă fiecare sat maramureșean și-a dat tributul său de luptă și suferință, focarul rezistenței anticomuniste a fost această axă Ieud-Dragomirești, pe valea Izei unde populația s-a implicat masiv în sprijinirea acțiunilor de rezistență și de aici numărul mult mai mare de persoane arestate și condamnate. Explicația stă parțial în hotarul muntos al celor două comune situate la poalele Țibleșului, prielnic acțiunilor de partizani, dar există și aspecte mult mai profunde. Dragomireștiul era centrul de plasă al văii superioare a Izei cu pondere economică și administrativă, iar Ieudul un sat de mare tradiție spirituală renumit și prin familiile numeroase, dar și prin unitatea și dârzenia locuitorilor săi. Ambele localități au dat un număr mare de intelectuali care fac cinste Maramureșului și țării. Un număr relevant de opozanți ai dictaturii comuniste au dat și comunele Rona de Jos, Călinești, Șieu, Săliștea de Sus, Budești, Vișeu de Jos, Rozavlea, Săpânța etc.
Și orașul Sighet a dat un număr important de luptători anticomuniști, în special din zona Locul Târgului – Podul Ronișorii, cel mai populat cartier românesc al Sighetului interbelic (centrul orașului fiind locuit majoritar de alte etnii ). Aici au copilărit Aurel Vișovan, frații Vasile și Ion Popșa, frații Mihai și Grigore Șofron, Ioan Rus, Mihai Vlad, Alexandru Fonta etc. Practic, toți „frații de cruce” sigheteni locuiau la mai puțin de 1 km de Aurel Vișovan! Spune și asta ceva despre atmosfera locului și momentului…

Într-o Românie în bună măsură debusolată, Maramureșul (deși nu este un pol de putere politică sau economică) reprezintă un reper autentic. Există încă resurse de credință și jertfă, există încă români curați pentru care neamul românesc înseamnă ceva. Ceva sacru pentru care merită să lupți și să te sacrifici, pe temelia martirilor de ieri și cu speranța în Înviere !

Iar celor 10 seniori pe care Dumnezeu i-a învrednicit să fie cu noi și în anul 2021 să le mulțumim pentru viața luminoasă, dăruită lui Dumnezeu și neamului românesc, și să le urmăm exemplul !

Preot prof. Marius VIȘOVAN

Au trecut 72 de ani de la prima condamnare a tinerilor ce au făcut parte din „lotul Vișovan”. Opozanți ai regimului comunist – regim ce-și insinua brutal prezența în viața unei Românii foarte vulnerabile, după sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial -, neobișnuiți cu egalitarismul de „cantină” și cu ideologia bazată pe lupta de clasă ce a dus la dispariția intelectualității române, tinerii elevi ai Liceului „Dragoș – Vodă” au cutezat să NU tacă. Și au căzut pe mâna unor analfabeți plini de ură, mulți crescuți în creuzetul internaționalei socialiste, oameni fără sentimente ce au spulberat categorii socio – profesionale așezate, distrugând nu doar segmentul intelectual – progresist al țării, ci și spiritul – religiile care nu erau de partea tăvălugului roșu.

Dintre cei 18 tineri arestați în august 1948 au mai rămas printre noi doar 4. Unul dintre cei 4, domnul Ioan Ilban, împlinește azi, 25 septembrie, venerabila vârstă de 90 de ani.

Mi-am permis să-l tulbur cu întrebările mele pe domnul Ioan Ilban, sigheteanul de lângă noi, tăcut și liniștit, ce-și dorește sincer o Românie curată, fără discriminări, fără turbulențe, o Românie peste care să domnească legea și mai ales legea bunului simț.

Ion Mariș: Domnule Ioan Ilban, anul acesta s-au împlinit 72 de ani de la momentul arestării dumneavoastră. De fapt, semnalele unor schimbări tragice pentru România au apărut imediat după anul 1944. Haideți să discutăm puțin despre atmosfera din acei ani, de la Liceul „Dragoș – Vodă”. Cum era școala în acei ani? Ce restricții ați… suportat?
Ioan Ilban: Mă întorc cu gîndul în urmă cu 76 de ani pentru a relata desfășurarea unor evenimente din acea perioadă. După vacanța de vară din 1944, anul școlar a început cu întîrziere, cam spre sfârșitul lunii octombrie, în condiții foarte dificile. Îmi amintesc drumul făcut cu căruța de la Dragomirești la Sighet. Eram cam 6-7 elevi , am plecat cu toții împreună seara și am ajuns a doua zi dimineața, ne-am prezentat la cazare în internat și apoi la cursuri. Elevii erau relativ puțini, aproximativ 100 la Liceul „Dragoș Vodă” – liceu de băieți- și cam 50-60 de fete la Liceul „Domnița Elena”. Și profesorii erau foarte puțini, cei mai tineri erau în război, la catedră funcționând în principal profesori în vârstă și doamne profesoare. Așa a început anul școlar 1944-1945, când eu eram în clasa a treia de liceu, echivalentul de azi al clasei a șaptea. Până la vacanța de Crăciun ne-am descurcat greu, cu alimente aduse de acasă și pregătite la cantina internatului.

După vacanța de Crăciun am revenit la școală, pe 8 ianuarie, de data aceasta cu sania trasă de cai și îmi amintesc că era o iarnă grea, cu zăpadă multă și drumul a fost foarte anevoios. Am găsit o atmosferă încordată în Sighet, se instalase ca prefect un obscur avocat pe nume Odoviciuc, orașul era plin de trupe sovietice, așa că ni s-a interzis să mai părăsim internatul. Dar a venit ziua de 24 ianuarie, pentru noi era o sărbătoare mare – Unirea Principatelor – pe care nu doream să o lăsăm să treacă neobservată. Elevii din clasele mai mari au avut inițiativa și ne-au mobilizat pe toți băieții și împreună cu elevele de la liceul de fete am încins o mare Horă a Unirii în parcul din centrul orașului. Când hora noastră era în toi, când toți cântam cu voce tare Hora Unirii, au apărut gărzile lui Odoviciuc cu bastoane în mână și au început să ne lovească. Am fugit spre internat și ne-am baricadat în curtea liceului. După câteva zile clădirea liceului a fost dată armatei sovietice pentru a organiza acolo un spital militar, iar pe noi ne-au evacuat la Palatul Cultural.

A urmat apoi, în luna februarie, episodul cu așa-zisa conferință pentru pace susținută de Odoviciuc în sala cinematografului. Am fost încolonați și duși pentru a audia conferința, dar scopul lor era să adune semnături pe care Odoviciuc intenționa să le trimită la Moscova drept dovadă mincinoasă că populația Maramureșului dorește alipirea Maramureșului la Ucraina Subcarpatică. La îndemnul elevilor mai mari am refuzat să semnăm, am rupt listele, am aruncat creioanele, am bătut din picioare, ne-am îndreptat spre ușă, am înpins gărzile care încercau să ne țină cu forța în interior și am fugit spre internat. Am aflat ulterior că acest gen de liste au circulat și pe văile Maramureșului. Satele noastre aveau la acea vreme intelectuali care erau respectați și ascultați de oamenii locului, ei au fost cei care au îndemnat țăranii să nu cadă în capcana semnăturilor „pentru pace”.

Părinții noștri erau îngrijorați pentru soarta noastră, în contextul acelui climat atât de nesigur privind viitorul acestui colț de țară, așa că au decis să vină la Sighet și să manifeste în favoarea păstrării statutului de pământ românesc al acestui ținut. S-au organizat în vederea deplasării la Sighet și au decis că ruta cea mai favorabilă este pe Valea Izei pe unde să vină și grupul de la Borșa, care era condus de primarul Ștrifundă, a cărui fiică era colega noastră, fiind de aceeași vârstă cu mine. S-a stabilit ca grupul de pe Iza să se întâlnească cu grupul de pe Mara la Vad și împreună să intre în Sighet. Odoviciuc, prinzând de veste, a trimis armata sovietică la Vad pentru a împiedica intrarea în oraș a manifestanților. Grupul de pe Mara a ajuns primul, s-a apropiat de pod unde armata care îi aștepta a deschis focul, iar un om și-a pierdut viața. În aceste condiții grupurile de oamneni neînarmați au decis să se retragă pentru a evita vărsarea de sânge.

La 2-3 zile după acest eveniment Odoviciuc a îndrumat armata sovietică la Palatul Cultural unde eram noi cazați, au intrat în timpul nopții în sălile de meditație, ne-au luat toate cărțile și caietele și le-au dat foc în curte. Dimineață ne-au scos afară și pe noi și s-au instalat ei în locul nostru. În acea zi, spre seară, am părăsit orașul, pe lângă o sanie a unui ieudean și am călătorit toată noaptea pe jos, până a doua zi când am ajuns acasă, fără nici un bagaj, doar cu hainele de pe noi, dar bucuroși că am scăpat cu viață. Am reușit să revenim la școală abia după fuga lui Odoviciuc și instaurarea administrației românești, după 6 martie 1945.

Ion Mariș: În acei ani, se schimba dramatic soarta României, era deturnat cu sprijin „frățesc” drumul democrației. Totul era – pentru elevul de atunci – sumbru, grav?
Ioan Ilban: Voi continua relatarea mea evocând o amintire frumoasă, legată de vacanța de vară din anul 1945, pe care o pot numi cea mai frumoasă vacanță, plină de bucuria reîntâlnirii cu cei plecați în refugiu, după Diktatul de la Viena din 1940. A fost vacanța bucuriilor și a farmecului tineresc, în care noi, elevii și studenții din Dragomirești, veniți din toată țara, ne-am organizat în mod plăcut petrecerea timpului liber, pregătind programe artistice și petreceri tinerești, precum și făcând vizite la colegii și prietenii noștri din localitățile învecinate Dragomireștiului. Cele mai plăcute zile le petreceam împreună cu prietenii din Ieud, în restul localităților erau mai puțini tineri studioși.

Anul școlar 1945-1946 a început în aceeași atmosferă plăcută, de speranță și bucurii prin faptul că la catedră reveniseră profesorii noștri întorși din război și refugiu. Ne străduiam cu toții să studiem și să recuperăm cât mai mult din materia pierdută in anii anteriori.

În primăvara lui 1946 a reînceput o intensificare a activității politice, prin pregătirea alegerilor ce urmau să aibă loc în luna noiembrie a acelui an. Am simțit acest lucru prin încercarea de introducere în școală a ideilor pro-sovietice, ceea ce ne-a determinat să ripostăm mai organizat, având în memorie amintiri neplăcute din perioada anilor precedenți. În această situație a apărut ideea înființării unor societăți, atât în liceul nostru, cât și în alte școli din țară, în care tinerii își manifestau apartenența la adevăratele valori, în buna tradiție, promovând iubirea de Dumnezeu și de țară, ca o replică la propaganda comunistă. În special, după alegerile din 1946, falsificate de comuniști, rezistența noastră s-a intensificat, prin refuzul de a participa la acțiunile propagandistice organizate de blocul partidelor comuniste. De exemplu, cele organizate duminica, cu scopul de a încerca să ne împiedice să mergem la biserică.

Ion Mariș: Dați-ne, vă rog, detalii despe clasa dumneavoastră, despre profesorii pe care i-ați avut!
Ioan Ilban: În ciuda greutăților și lipsurilor de tot felul rămase în urma războiului, amintirile legate de școală sunt luminoase. Eram o clasă unită, încercam să ne ajutăm unul pe altul, ne străduiam să ne ridicăm la nivelul pretențiilor profesorilor noștri. Sigur, eram foarte tineri pe atunci, treceam cu veselie peste toate și mai făceam și câte o șotie. Dar profesorii noștri erau exigenți, verticali și au sădit în noi principii care ne-au jalonat toată viața.

Vreau să relatez un episod care reliefează calitatea umană a dascălilor pe care i-am avut. În ziua următoare arestării mele, mama mea a venit la Sighet, în speranța de a afla ce se întâmplă cu mine, pentru că în noaptea arestării cei care m-au ridicat nu au dat nici o explicație. Așa că mama se afla pe strada liceului, clădirea Siguranței fiind în vecinătatea clădirii liceului. Pe stradă a trecut, mergând spre liceu, directorul din aceea perioadă, profesorul Mihai Tomoiagă. La clasă era extrem de sever și distant. O vede pe mama și o întreabă ce face acolo, având în vedere că era vacanță. Mama, cu lacrimi în ochi, îi spune pe scurt ce s-a întâmplat. Directorul o ia de mână, o conduce în clădirea liceului și îi spune secretarei să îi plătească mamei bursa mea, cuvenită pentru anul școlar încheiat, bursă ce nu a fost plătită pentru că liceul nu avusese banii necesari. A fost un gest de mare risc, având în vedere contextul politic și cu atât mai mult – un gest de mare omenie!

Ion Mariș: Ce s-a întâmplat cu „lotul Vișovan”? Cu ce a greșit de fapt „lotul” celor condamnați, grupul celor 18 tineri arestați din Liceul „Dragoș Vodă”?
Ioan Ilban: În activitatea noastră, până în 1948, am avut mai multe acțiuni de genul celor menționate anterior, care probabil au fost înregistrate de serviciul de Siguranță și, în 1948, când au început arestările, organizația noastră, condusă de profesorul Aurel Vișovan, a fost descoperită. În 19 august 1948 primul arestat a fost profesorul Vișovan, după care, în noapte de 19/20 august 1948 o mașină a Siguranței a plecat de la Sighet pe Valea Izei până la Săliște de unde a fost ridicat colegul Coman Găvrilă, apoi s-au oprit la Dragomirești și m-au arestat și pe mine. Am fost aduși în acea noapte la Sighet și am fost depuși în beciul Siguranței, câte unul singur în celulă. În zilele următoare au continuat arestările, aproape toți membrii au fost ridicați, doar câțiva dintre noi au reușit să fugă. Unii dintre cei care au fugit au ajuns până la Țibleș sau chiar în Lăpuș. Noi, cei arestați, am fost trimiși la Tribunalul Militar Cluj și condamnați pentru delict de uneltire la ordinea socială, cu pedepse de la 2 la 10 ani.

Ion Mariș: Revolta din acele timpuri ați plătit-o scump, cu ani mulți și grei de închisoare. A meritat sacrificiul dumneavoastră?
Ioan Ilban: M-am întors acasă în 1951 unde am găsit familia noastră distrusă, tata arestat și el, bunurile noastre confiscate, iar eu am fost trimis cu domiciliu obligatoriu la Sighet, unde nu aveam locuință și nici loc de muncă. Nu mi s-a permis nici să-mi continui studiile. Deci, sacrificiul a continuat și după ieșirea din închisoare și pot spune că a meritat, mi-am păstrat și respectat principiile creștine în care credeam.

Ion Mariș: Ce este patriotismul, domnule Ilban?
Ioan Ilban: A trăi zi de zi cu gândul că, pe lângă drepturi, mai ai și obligații.

Ion Mariș: Ați fost până în 1989 obligat la tăcere, v-ați dus suferința cu discreție. Credeți că a fost – sincer – recunoscut sacrificiul dumneaoastră după revoluția ce a (re)adus democrația în țară?
Ioan Ilban: Vorbim de sacrificiul unei generații întregi, generație care este încă marginalizată. Niciodată nu ne-am dorit recunoaștere, glorie, vizibilitate, poate doar un strop de recunoștință.

Ion Mariș: Oare schimbarea de mentalitate și conjunctura socio – economică democratică de azi, din țară, ne mai lasă să privim cu „mânie” spre trecut?
Ioan Ilban: Privesc înapoi – cu siguranță – fără mânie și spre viitor – cu speranța spre mai bine. Și dacă ar fi să o iau de la început aș merge, fără ezitare, pe același drum.

Ion Mariș: În contextul globalizări și-al „omogenizării” mondiale, mai are vreo relevanță… națiunea, istoria națiunii?
Ioan Ilban: Națiunea trebuie să-și cunoască trecutul, să nu își uite istoria. Identitatea națională a fost câștigată cu jertfe și trebuie să ne cinstim înaintașii. Istoria noastră ține de un tezaur care nu poate fi uitat sau neglijat. Este una dintre resursele importante sădite în mintea și sufletul nostru de către iluștri profesori pe care i-am avut.

Ion Mariș: Capul plecat sabia nu-l taie?… sau… sunt de preferat demnitatea și respectul de sine?
Ioan Ilban: Categoric – demnitatea și respectul de sine onorează ființa umană!

Ion Mariș: I-ați iertat sau i-ați putea ierta pe torționarii, pe ticăloșii care v-au trimis – niște tineri adolescenți nevinovați – pe nedrept, după gratii?
Ioan Ilban: Iertăm dar nu uităm.

Ion Mariș: Mă întreb și vă întreb, nu doar retoric: oare istoria, cu părțile sumbre, dramatice, se poate repeta?
Ioan Ilban: Sigur că da, mai ales atunci când istoria este uitată și falsificată.

Ion Mariș: Ce vă doriți pentru România?
Ioan Ilban: Să-și recapete frumusețea de altădată și… la trecutu-i mare, mare viitor!

Ion Mariș: Vă mulțumesc, domnule Ioan Ilban, vă doresc multă, multă sănătate!… și evident…. LA MULȚI ANI!
Ioan Ilban: Și eu vă mulțumesc.

Ion MARIȘ

În primăvara anului 1949, cei 18 deținuți politici maramureșeni (grup ce a fost numit mai târziu „lotul Vișovan”) erau închiși la Sighet în așteptarea procesului. În ciuda condițiilor foarte proaste, faptul că erau împreună în celula 74 – se puteau ruga împreună, puteau povesti și glumi – făcea ca atmosfera să fie destul de destinsă, tinerească (majoritatea aveau sub 20 de ani, iar profesorul Vișovan – 22). Pâna când a apărut o veste neașteptată, care putea îngheța orice bucurie…

Gheorghe Andreica își amintește: „Într-una din zile, Aurel Vișovan este scos din cameră după servirea terciului. S-a instalat între noi o tăcere de mormânt. Fiecare în felul său își punea întrebarea: oare de ce l-au scos ? Întârzia să se întoarcă. Veni și masa de prânz, veni și cea de seară și tot nu s-a întors. Abia înainte ca clopoțelul de la parter să sune numărătoarea de seară ușa se deschise și Vișovan intră în cameră. Pe fața lui se citea îngrijorarea dar nu l-am lăsat ci, înconjurându-l, l-am întrebat: „Ce noutăți ne aduci ?” După ce a suspinat una din toată ființa lui ne anunță că a fost legiferată pedeapsa cu moartea pentru infracțiunile politice în care ne încadram și noi. Un moment de uimire cu tăcere profundă.

Am rupt eu tăcerea luând cuvântul retoric: „La noi în sat când se întâmpla să moară tineri de vârsta căsătoriei dar necăsătoriți, după înmormântare, atunci când se face pomana, se face nunta care nu avusese loc. În acel moment nimeni nu are voie să fie trist, toată lumea se veselește ca și cum acea nuntă post – mortem ar fi adevărată. De când e lumea nimănui nu i-a fost dat să joace la propria sa înmormântare. Noi suntem primii…Deci Nelule, Gicule, Costică, începeți „dirlaiul”!

Nelu Dunca dădu semnalul cu un „hei” și unde n-am început să jucăm o „feciorească” de s-a cutremurat pușcăria. Și am jucat și tropotit până ce am obosit și ne-am întins cu toții pe paturi…Tocmai atunci se deschise ușa pentru numărătoare. Gardianul de pe secție ne zice: „Mă, voi dărâmați pușcăria și unde veți sta?”. Eu, făcând pe bățosul i-am replicat: „Nu acum, dar mai târziu tot vom dărâma-o!” (relatare de Gheorghe Andreica)

preot prof. Marius VIȘOVAN

sursă foto: www.memorialsighet.ro

Lângă celula 74, la etajul doi al Muzeului Memorial din Sighet, (dedicată rezistenței maramureșene în general și „lotului Vișovan” în special) se află o celulă mică (identică cu majoritatea celulelor din clădire), destinată normal unei singure persoane, celula 72. Aceasta a fost prima celulă a lui Aurel Vișovan din cei 16 ani lungi de detenție comunistă… Să-l lăsăm să-și depene amintirile de atunci, împletite cu dureroase reflecții peste timp.

„În toamna anului 1948 am fost adus de la Securitate la închisoarea din Sighetu Marmaţiei şi introdus în celula 72 de la etajul doi. Privind de jur împrejur am observat doar două vase specifice unei celule de puşcărie. Nimic altceva. Atunci mi-am zis: Iată-mă la un început de drum pentru care mă pregătisem … Doamne ajută-mă!

Era straniu acel spaţiu atât de gol. Nici vorbă de pat, de scaun sau altceva. Doar o presupusă fereastră făcută cioburi (probabil din cauza vântului). Astfel că gratiile apărau mai mult de frig şi ploaie decât geamul care nu-şi merita numele. Iată-mă faţă în faţă cu mine însumi. Lipseau anchetatorii, de care scăpasem cel puţin pentru un timp. Trebuia să-mi fie frig, foame, dar nu simţeam nimic din toate acestea. Gândurile mele erau la prietenii mai tineri de prin celulele vecine. Mereu mă întrebam: De ce călăii securişti m-au chinuit atât, când ei deţineau – de nu ştiu unde – o listă cu nume şi date exacte?! N-am reuşit nici până astăzi să înţeleg (deşi am căutat mereu) cum de a fost cu putinţă ca într-o mişcare cu caracter subversiv să se lucreze cu date scrise, care să circule nu numai în ţară, dar şi peste hotare!

Rămas singur în mijlocul celulei m-am întrebat: Oare voi fi în stare să rezist aşa după cum aveam atâtea pilde ale înaintaşilor? Am rostit mai întâi o rugăciune Celui de Sus pentru a mă încuraja. Apoi încet am început să fredonez „Sfântă tinereţe legionară”!… Simțeam că-mi cresc puterile … La un moment dat ajung la versul „Nu-i temniţă să ne-nspăimânte…“ Înviorat, mi-am zis: Acesta trebuie să-mi fie îndemnul. Drept pentru care, cu un ciob din geamul presupusei ferestre, am zgâriat în vopseaua de deasupra uşii versul „Nu-i temniţă să ne-nspăimânte…” Mi-am zis că cei dinaintea noastră care au trecut prin prigoană au reuşit să ajungă la această înaltă atitudine. Trecând prin „pădurea cu fiarele sălbatice” mi-a răsunat în minte acest cântec legionar, până când am ajuns la îngrozitoarea închisoare Piteşti.

Iată-mă ajuns în „mlaştina deznădejdii”, când puterile fizice şi psihice mă părăsiseră demult. Când îmi întindeam în disperare braţele spre cer strigând: „O, Doamne, unde eşti?” „De ce n-aprinzi minuni cereşti?” „O, Doamne, unde eşti?”. . . Mai târziu nu reuşeam nici măcar să mă rog în gând, întrucât urlam: „M-am rugat! M-am rugat!” . . . La urletele mele mi se administrau alte bătăi şi alte torturi din partea comitetului de tortură. Aceste versuri, „Nu-i temniţă să ne-nspăimânte”, mi se înfăţişau de acum ca un mare semn de reflecție.

Desigur, versurile au fost concepute într-un demers oarecum normal al … anormalului. Pe timpuri torturile aveau limitele lor, iar moartea şi atunci – şi poate mai mult acum – era o izbăvire. Sunt sigur că absolut toţi cei trecuţi pe la Piteşti şi supuşi acelor satanice metode doreau să moară. Ori la Piteşti – cu puţine excepţii – nu se putea muri. Nu te lăsau să scapi prin moarte.” (Aurel Vișovan, Dumnezeul meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai părăsit?)

Dar Piteștiul era încă departe… în august 1948, Aurel Vișovan avea încă moralul foarte bun (deși fusese bătut crunt la Securitate de către Stern și ai lui) și după 3 luni în celule separate (câte unul sau câte doi) din noiembrie tinerii deținuti vor fi grupați toți 18 în celula 74, ceea ce le va produce o mare bucurie. Împreună se vor ruga, vor cânta, vor ține conferințe improvizate pe diverse teme… și câteodată se vor juca (ca niște copii ce erau majoritatea dintre ei), asta a fost perioada frumoasă a detenției de la Sighet, vor îndura frigul, foamea și privațiunile cu seninătate tinerească. Și cu o dragoste profundă între tinerii camarazi care a rezistat temnițelor și trecerii timpului și o regăsim și azi, după 70 de ani…

Preot prof. Marius VIȘOVAN

“Povăţuiţi copiii spre virtute; ea singură, şi nu banii, îi poate face fericiţi. Vă spun din experienţă.” – Ludwig van Beethoven

În dimineața zilei de vineri, 28 februarie, în cadrul ședinței Consiliului Local Sighetu-Marmației, pe lângă multe alte subiecte, a fost votat bugetul pentru anul 2020. Buget în care, la partea de investiții, era încadrată suma de 150.000 LEI pentru achiziționarea unui pian, sumă cu greu ținută „în viață” de către consilierii care încercau să gestioneze cât mai bine modul în care urmau sa fie cheltuiți banii.

Acest pian care urmează să fie achiziționat și adus în sala „Monica Chifor” a Școlii de muzică, reprezintă cea mai mare mână de ajutor acordată culturii din Sighet din ultimii ani.

Vreau să mulțumesc în primul rând domnului director al Școlii de Muzică, Ioan  Muntean, membrilor Rotary Sighet, Rotary Voievodal Sighet, Rotaract Sighet și Interact Sighet, care m-au susținut, încurajat și ghidat pe calea care ne-a adus unde suntem astăzi (cu un extraordinar instrument muzical pe drum), membrilor Consilului Local, Primarului, Viceprimarului și  nu în ultimul rând, Secretarului Primăriei Sighet, care au agreat această idee ambițioasă și au făcut-o realitate și, tuturor celor care într-un fel sau în altul au susținut acest proiect.

Aurel VIȘOVAN
clasa a XI-a B, CNDV