Sala „Monica Chifor” a Școlii de Muzică din Sighet reprezintă sufletul culturii sighetene. De ce? Pentru că, indiferent de eveniment, fie el legat de muzica clasică, fie de folclor, fie „baluri ale bobocilor” etc., sala „Monica Chifor” este singura sală menită și capabilă să susțină astfel de evenimente. Este o sală foarte valoroasă pentru acest oraș, nu numai prin numărul de evenimente organizate acolo ci și prin faptul că, din punct de vedere acustic, este excepțională, nu numai prin arhitectura sa, ci și prin materialele de izolare folosite pentru pereții acesteia.

În ultimele decenii, această sală a găzduit concerte de o anvergură cu mult peste ce s-ar aștepta oamenii de la un oraș de mărimea Sighetului. Cum a fost acest lucru posibil? Simplu: prin talentele de renume internațional care și-au fundamentat educația muzicală în această școală, datorită unui corp profesoral de excepție pentru o școală de acest tip.

Până în urmă cu zece ani, în această sală, Filarmonica din Satu Mare oferea constant concerte care erau mult apreciate și necesare pentru dezvoltarea culturală a oamenilor din Sighet, și, până nu demult aveam un pian care era capabil să facă față mâinilor ferme, dar pline de magie, ale pianiștilor care erau tot timpul întâmpinați de o sală plină, dornică să asculte muzică de înaltă calitate.

Din păcate, toate acestea sunt în momentul de față suspendate. Din ce cauză?

Deoarece în sala „Monica Chifor” există un pian Thomann achiziționat acum 10 ani, care a „îmbătrânit”, fiind tot timpul utilizat cu pricepere de mâinile talentaților copii de la Școala de Muzică, care, de mici au fost aplaudați când susțineau examenele sau câte un concert. Sutele, miile de ore de exersat și concertat și-au pus amprenta asupra… pianului. Astăzi pianul este aproape inutilizabil, se dezacordează în timpul concertelor, fiind incapabil să reproducă un sunet curat și corect din punct de vedere muzical.
Copiii de la Școala de Muzică ce își formează urechea muzicală, acordându-și-o la acel pian din sala „Monica Chifor”, interpreții de mare anvergură care odată susțineau regulat concerte în acea sală și care astăzi doresc să readucă pe acea scenă sufletul muzicii clasice, oamenii care sunt dornici să se dezvolte cultural și să își delecteze auzul cu opere muzicale de cel mai înalt rang, cu toții au nevoie de un instrument principal nou în această sală.

Cum se poate realiza?

Printr-un proiect foarte ambițios; de aceea sora mea Aurelia Vișovan – pianistă, Ioan Muntean – directorul Școlii de Muzică și cu mine, am inițiat acest proiect prin care dorim să achiziționăm un nou pian pentru sala „Monica Chifor”. Convinși că putem reuși, ne-am propus să strângem suma de 30.000 de euro pentru a readuce viața muzicală pe care în trecut această sală o genera, iar un pian Yamaha nou, de concert, ar fi exact ce ar trebui.

Echipa Interact Club Sighet, în colaborare cu Rotary Club Sighet, a preluat această inițiativă de a susține acest proiect atât de util, dar cu un scop atât de nobil.

Pe data de 20 martie 2020, Aurelia Vișovan, actualmente profesor universitar la Conservatorul din Nürnberg și asistent universitar la Conservatorul din Viena, va susține un concert de pian aici, la Sighet, cu scopul de a ne reaminti cât de important este un instrument bun pentru ca și elevii școlii cât și pianiștii de carieră să poată evolua la nivel maxim.

Suma este una enormă, dar nu ne descurajează, căutăm sponsori dornici să susțină proiectul și implicit aproape tot ce înseamnă viața culturală a acestui oraș. În momentul de față colaborăm cu majoritatea ONG-urilor din Sighet fiindcă dorim ca tot orașul să fie implicat în această acțiune care va face sala „Monica Chifor” să renască și totodată și Școala de Muzică. Și nu în ultimul rând, am făcut demersul necesar, solicitând sprijin financiar și de la Consiliul Local al municipiului Sighet. Împreună putem reuși!

Aurel VIȘOVAN, membru Interact Sighet,
clasa a XI-a B, CNDV

Mă bucur foarte mult că siteul nostru „Salut, Sighet!” a semnalat fericitul (și neobișnuitul) eveniment al împlinirii vârstei centenare de către maramureșeanul nostru, preot prof. dr. Ioan M. Bota (semnalarea poate fi citită aici). Mă bucur mult deoarece mă leagă de dânsul o veche și respectuoasă prietenie.

Prima mea întâlnire cu părintele Bota fusese în Cluj, cu peste 30 de ani în urmă, în timpul comunismului, când Biserica Greco – Catolică era încă interzisă şi îşi ducea existenţa în clandestinitate. Am participat împreună cu alţi tineri la o întâlnire clandestină în casa părintelui Matei Boilă de pe Calea Turzii. Acolo l-am văzut şi ascultat pe părintele Bota vorbind cu înflăcărare despre adevărul istoric atât de falsificat şi batjocorit de comunişti, despre lupta de veacuri a Bisericii Greco- Catolice pentru libertatea şi demnitatea românilor din Transilvania. Cuvintele sale ne mişcau profund, ne mobilizau, ne dădeau o mare încredere în biruinţa adevărului, care nu putea fi departe… Aveam în faţa mea un om al luptei şi al jertfei, cu o dârzenie de stâncă!

La terminarea întâlnirii am făcut cunoştinţă şi mare mi-a fost bucuria aflând că dânsul este din Maramureş, ca şi mine. La auzul numelui meu, uimirea a devenit reciprocă… părintele îmi cunoştea familia încă din 1939, când a vizitat locuința bunicilor mei de la Locul Târgului! Își amintea apoi că prin ’46-’47 făcea plimbări lungi cu tatăl meu, Aurel Vişovan, exprimându-şi amândoi îngrijorarea faţă de soarta ţării cotropite de bolşevici dar şi hotărâţi de a continua lupta, fiecare pe drumul său, cu preţul oricăror sacrificii… (la scurtă vreme au fost amândoi arestați). Am aflat apoi, de la alţi tineri greco-catolici, că părintele Bota este o somitate intelectuală – a absolvit 3 facultăţi şi are doctoratul în istorie! Aşadar, vorbele sale nu sunt doar rodul entuziasmului, dar şi al unei formaţii ştiintifice solide, a unei vaste culturi… În anii de după Revoluţie ne-am mai întâlnit de câteva ori la Cluj, la Sighet, la Rona de Jos, cu prilejul unor evenimente spirituale. Mi-am dus de mai multe ori copiii să-l cunoască și să-l asculte, la dânsul acasă, la Florești (lângă Cluj).

Au trecut, aşadar, peste 3 decenii de la prima întâlnire. Părintele Bota a împlinit 100 de ani de viaţă! A supraviețuit unui grav accident, a trecut prin mai multe boli, a depăşit multe suferinţe şi tot nu se lasă! A celebrat multă vreme serviciile religioase (deși depășise 90 de ani!) în cartierul Iris din Cluj, luptând pentru retrocedarea bisericii ctitorite de preotul maramureşean Vasile Chindriş în anii ’30 (şi el închis în temniţele comuniste), a publicat mai multe cărţi pe teme teologice şi istorice, continuă cercetările pe mai multe teme, participă cu lucrări la simpozioane şi manifestări, este atent la tot ce se întâmplă în ţară şi în lume cu o energie inepuizabilă! Ca ofițer veteran de război a avansat în rezervă grad cu grad, acum ajungând general!… și este foarte mândru de asta!

Mă primeşte și acum în casă cu mare bucurie, ca de fiecare dată… eu îl salut cu voce tare: «Părinte, sunteți un miracol al lui Dumnezeu!»… Mă întreabă ce-mi face familia, ce se mai întâmplă prin Sighet şi prin satele Maramureşului… îi cer o privire retrospectivă la ceas centenar…. Îmi răspunde cu o frază care cuprinde totul: „Mi-am închinat viaţa Bisericii şi neamului”. O frază rostită cu simplitate dar şi cu siguranţa celui care ştie că spune adevărul. Cine ar putea formula îndoieli în faţa unei asemenea biografii impresionante? În lagărele ruseşti sau în temniţele comuniste, la altarele bisericilor şi în aulele universităţilor, părintele Bota a dat aceeaşi mărturie a lui Cristos – Calea, Adevărul şi Viaţa. Mărturia lui Cristos pe pământul românesc. Lumina lui Cristos în sufletul românesc.

Preot prof. Marius VIȘOVAN

Acum 60 de ani, în octombrie 1959, în sinistra închisoare comunistă din Satu Mare, o parte din eroii maramureșeni încep a doua parte a Calvarului: suferințele sunt imense și par fără de sfârșit dar o rază de lumină țâșnește din iubire și credință. Profesorul Nistor Man, decanul de vârstă al supraviețuitorilor „lotului Vișovan” ne destăinuie acest moment impresionant, îngrozitor și sublim…

Octombrie 1959, la Satu-Mare. Procesul s-a sfârşit. O parte a membrilor Grupului Tinerilor Anticomuniști maramureşeni – arestaţi prima data în 1948 şi eliberaţi după executarea unor detenţii mai mari  sau mai mici – au fost condamnaţi din nou, primind pedepse şi mai mari. De această dată, acuzaţiile erau complet inventate şi concluziile de-a dreptul aberante. Securitatea a mai adăugat grupului alte câteva persoane  care nu fuseseră arestate prima dată pentru a arăta că noua „organizaţie” luase amploare…

Trei dintre cei condamnaţi – Fănică Deac, Ghiţă Nan şi cu mine, am fost băgaţi la izolare, fiind acuzaţi de sfidarea justiţiei în timpul  procesului.  Era ziua de 26 octombrie, sărbătoarea sfântului Dumitru. Am fost introduşi într-o celulă fără geam, afară era o toamnă friguroasă, temperatura sub zero grade, noi îmbrăcaţi în haine subţiri de doc, cu lanţuri la picioare, lanţuri grele şi groase cu veriga de 15 mm. În celulă nu era niciun  mobilier, doar o tinetă fără capac, ciment pe jos şi o cană pentru apă.  Mâncarea era o dată la 3 zile… Ne ţineam în braţe unul pe altul ca să nu îngheţăm, ne schimbam tot la 40 de secunde, cel din faţă venea în spate şi tot aşa… La ora 10 seara era stingerea, primeam o pătură zdrenţăroasă pe care o înfăşuram pe lângă noi şi ne culcam unul în braţele celuilalt. Nu mai puteam de foame, oboseală, frig… Aşa au trecut 30 de zile îngrozitoare.

Pe 25 noiembrie am fost scos de la izolare. Când mi-au scos lanţurile am simţit că zbor!  În celulă mă aşteptau Aurel Vişovan şi Ştefan Minică, ei ştiau de unde vin. Am intrat în celulă unde era destul de cald şi plăcut… Ei cântau „Rugămu-ne îndurărilor, Luceafărului mărilor” şi apoi  „Ave Maria”… Eram aşa de fericit, credeam că sunt în rai!

Nistor Man (mărturie cuprinsă în Marius Vișovan,  Maramureșul în lupta anticomunistă, editura Babel, Bacău, 2013)

Azi, 29 iulie 2019, a trecut la cele veșnice doamna profesoară Aurelia Vișovan, soția cunoscutului luptător anticomunist Aurel Vișovan. Doamna profesoară Aurelia Vișovan a predat matematica și fizica, cea mai mare parte a activității desfășurând-o la Liceul „Dragoș Vodă” din Sighet. În ultimii ani, a fost colaboratoarea site-ului www.salutsighet.ro, unde i-au apărut câteva articole interesante. 

Condoleanțe colegului nostru de redacție, preot prof. Marius Vișovan, fiul doamnei profesoare, precum și familiei îndoliate! 

*

Prezentăm mai jos o scurtă biografie a regretatei doamne profesoare Aurelia Vișovan (n. Chindriș).

Aurelia Vișovan s-a născut la 23 iulie 1933 la Sighetu Marmației, fiică a învățătorilor  Ioan Chindriș (originar din Ieud) și Ana, n. Iusco (originară din Dragomirești), români greco-catolici. A avut 3 frați mai mici – Valentin, Alexandru și Mircea.

Până în 1938 a copilărit la Dragomirești unde lucrau părinții ca învățători, tatăl fiind și directorul școlii în două mandate – a condus demersurile de construire a noii școli.

La vârsta de aproximativ  3 ani recită o poezie în prezența episcopului  dr. Alexandru Rusu, unul dintre viitorii martiri ai Bisericii Greco- Catolice (recent beatificat de către Papa Francisc), aflat în vizită  pastorală  la Dragomirești.

În 1938 familia se mută la Sighet unde va locui până la cedarea Ardealului de Nord, în 1940. Casa unde locuiau fiind în zona Cămara (pe malul Tisei), asistă cu ochi de copil, în martie 1939, la retragerea autorităților cehoslovace din Ucraina Subcarpatică.

După Diktatul de la Viena (30 august 1940), familia ia drumul refugiului; tatăl, acuzat de spionaj pentru România se ascunde o săptămâna în pădure apoi își urmează în secret familia; la Salonta vor trece cu mari emoții granița în România.

După câteva zile la Arad părinții primesc posturi și locuință în comuna  Socodor (40 km de Arad) unde familia va locui până în 1944; tatăl va face frontul de Răsărit până în Caucaz.

În perioada 1943 – 1944 urmează primul an de liceu greco-catolic la Beiuș, în internatul călugărițelor asumpționiste.

În septembrie 1944 – în fața ofensivei germano- maghiare, familia se refugiază la Vulcan, pe Valea Jiului, unde se retrăsese unitatea de care aparținea tatăl ei. Aurelia Vișovan va continua un an liceul la Petroșani.

În anul 1945 familia se întoarce la Sighet, unde Aurelia va termina liceul în 1951.

În anul 1948, tatăl, Ioan Chindriș este judecat și condamnat la 6 luni de închisoare, pe care  le va executa la Timișoara,  în urma unui proces înscenat pentru “refuz de serviciu”. După eliberare nu i se va mai permite să lucreze în învățământ; va lucra o vreme la șantierul Salva -Vișeu, perioadă în care sănătatea i se va înrăutăți. Va muri în 1958 la 50 de ani neîmpliniți

În 1953 Aurelia Vișovan devine profesoară de matematică și fizică, (absolvind la Cluj Institutul de doi ani), predând la catedră până în 1990 (facultatea de 5 ani o va termina la fără frecvență în 1958). Cea mai mare  parte a activității o va desfășura la Liceul “Dragoș Vodă” din Sighet unde va îndruma peste 1.000 de elevi.

Fiind reclamată că frecventează biserica romano-catolică în anul 1955 este mutată disciplinar la țară, la 30 km de Sighet; protestând că are frați mai mici în întreținere i se găsește un post la o școală mai mică din Sighet; i se va permite revenirea la “Dragoș Vodă” doar după câțiva ani.

A participat activ, de-a lungul anilor, la numeroase activități culturale sighetene, în special spectacole de teatru.

În anul 1966 se căsătorește cu fostul deținut politic Aurel Vișovan, deși fusese avertizată din toate părțile că își compromite cariera; în 1967 se naște Marius și în 1968 Flaviu, cei doi copii  ai lor  (cel mic moare în 1973 după multă suferință).

Obține gradul didactic I în anul 1976.

După 1980 când soțul se pensionează de boală în urma agravării sănătății, devine aproape unică întreținătoare  a familiei (pensia soțului fiind infimă, având foarte puțini ani lucrați după cei 16 ani de închisoare).

Fiul Marius și nora Magdalena (căsătoriți în 1989) termină în anul 1990 Facultatea de Matematică din Cluj și primesc repartiții la marginea Sighetului.

Aurelia Vișovan se pensionează exact în ziua în care devine bunică (30 iunie 1990). Cei 6 nepoți (în ordine cronologică) sunt: Aurelia, Cristina, Iuliu, Mihai, Liviu, Aurel.

În anul 1991 moare mama Aureliei Vișovan, înv. Ana Chindriș, membră a ordinului terțiar franciscan.

La 22 mai 1994 fiul Marius este hirotonit preot greco-catolic prin punerea mâinilor episcopului Lucian Mureșan (actualul cardinal) și a episcopului mărturisitor Ioan Ploscaru.

La 7 august 2002, trece la cele veșnice Aurel Vișovan, liderul rezistenței anticomuniste din Maramureș.

Din anul 2002 până în 2019 Aurelia Vișovan a continuat să fie prezentă în viața socială sigheteană, la evenimentele familiei sale, la reuniunile aniversare ale foștilor absolvenți ai Liceului “Dragoș Vodă” la care a participat cu bucurie atât timp cât sănătatea i-a permis precum și prin articolele publicate pe site-ul nostru.

Prof. Aurelia Vișovan s-a stins din viață înconjurată de dragostea familiei și de respectul foștilor elevi. Înmormântarea va avea loc joi, 01 august 2019, de la ora 12.00 la capela cimitirului romano-catolic.

Dumnezeu să o odihnească în pace!

Salut, Sighet!

Către Primăria Municipiului Sighetu Marmației
În atenția domnului primar, ing. Horia Vasile Scubli

Aurel Vișovan
5 ani de la a doua răstignire pe crucea nedreptății

Domnule Primar,

Astăzi se împlinesc 5 ani de la a doua răstignire a fostului deținut politic maramureşan Aurel Vișovan, profesor al Liceului Dragoş Vodă din Sighetu Marmaţiei. Vă reamintim că în 18 iunie 2014, în incinta Colegiului Național Dragoș Vodă (etaj 1, lângă fostul laborator de chimie), a avut loc ceremonia de sfințire a plăcii comemorative închinată lui Aurel Vișovan și grupului de rezistență anticomunistă, alcătuit din elevi ai liceului, pe care acesta l-a format și condus. La numai o săptămână distanță, în 25 iunie 2014, placa a fost înlăturată fără niciun temei legal sau moral.

Vă reamintim faptul că această placă a fost amplasată în urma unei solicitări scrise, formulată de Pr. Prof. Marius Vișovan, fiul lui Aurel Vișovan, solicitare aprobată în scris de conducerea de la acea vreme a Liceului. Înlăturarea a fost abuzivă, fără a se baza pe nicio decizie scrisă. Pur și simplu conducerea a dat-o jos, la intervenția neoficială și neasumată public a INSHR Elie Wiesel care nu a fost de acord cu existența plăcii.

Un capriciu fără nicio bază legală, care a fost satisfăcut cu rapiditate, în mod abuziv şi imoral. Oamenii care îi oferiseră lui Aurel Vişovan cinste şi respect în 18 iunie 2014 – în prezenţa familiei acestuia şi a supravieţuitorilor din grupul său de rezistenţă anticomunistă – îl răstigneau în 25 iunie 2014 fără remuşcări, fără să cerceteze situaţia, fără să îl apere…

Au trecut 5 ani de când Aurel Vișovan a fost umilit public împreună cu întreaga rezistență anticomunistă maramureșeană. Au trecut 5 ani, timp în care directorii CNDV s-au tot schimbat, nedreptatea rămânând însă aceeași. Au trecut 5 ani în care memoria lui Aurel Vișovan a continuat să fie cinstită de o țară întreagă, în timp ce la Sighet a continuat să fie batjocorită de autorităţi şi instituţii ale statului. Au trecut 5 ani, de când Maramureșul – leagăn de eroism și rezistență – a vândut memoria unuia dintre fiii cei mai buni, fără să se gândească la consecințe. Au trecut 5 ani, dar noi nu am uitat și nici nu o să uităm…

A sosit timpul ca umilința să ia sfârșit, iar autorităţile locale alături de actuala conducere a Liceului pot şi trebuie să reacţioneze. Măcar acum, după 5 ani. Iată de ce trebuie să puneți capăt nedreptății:

Cine este Aurel Vișovan?

Ca sighetean, cu siguranță cunoașteți biografia sa, reluăm aici doar câteva repere:
– născut în 1926, student al Facultății de Drept din Cluj
– profesor suplinitor la Liceul Dragoș Vodă din Sighetu Marmaţiei
– șeful Grupului Legionar Maramureș, șef al rezistenței anticomuniste din Maramureș
– deținut politic timp de 16 ani în temnițele Sighet, Cluj, Jilava, Târgșor, Pitești (unde va trece prin infernul reeducării), Gherla, Baia Sprie, Aiud, Bărăgan (domiciliu obligatoriu), Noua Culme, Satu Mare
– eliberat în 1964, nu i se permite să termine studiile de drept și se orientează către studii economice
– după 1990 își scrie memoriile carcerale și participă activ la răspândirea adevărului despre generația sa, generație martirizată de un regim dictatorial, ateu și străin de esența neamului nostru
– 1990-2002, preşedinte de onoare al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici, filiala Maramureşul istoric
– în 1997 îl întâmpină la Sighet pe Regele Mihai I, având onoarea de a rosti discursul de bun venit, în numele deținutilor politici și al tuturor maramureșenilor
– după o viață de pătimire, jertfă și demnitate oferite în Hristos neamului românesc, trece la cele veșnice în 2002.

Aurel Vișovan și legile statului român

În mod fals, s-a tot vehiculat ideea ca amplasarea acestei plăci comemorative contravine legilor 217/2015 şi 379/2003. Nimic mai fals! Nădăjduim că cei care se ascund sub aceste pretexte o fac pentru că nu cunosc suficient de profund legislaţia
şi nu cu intenţia vădită de a o încălca!

Legea 215/2015 incriminează promovarea criminalilor de război şi a legionarismului. Aurel Vişovan nu a fost condamnat pentru crime de război şi nici pentru „infracţiunea” de legionarism pentru că aceasta nu exista în Codul Penal atunci, după cum nu există nici acum. Aurel Vişovan a fost condamnat în baza Codului de Procedură Penală din 1936, modificat de regimul comunist la 2.02.1948, pe articolul 209 „uneltire împotriva ordinii sociale”.

Cât priveşte legea 379/2003, aceasta prevede necesitatea existenţei unui aviz din partea Oficiului Naţional Cultul Eroilor pentru orice operă comemorativă de război. În mod evident acesta nu este cazul nostru, fapt transmis şi în scris de reprezentanţii Oficiului, întrebaţi în cazul plăcii comemorative Aurel Vişovan.

După 1990 au intrat în vigoare mai multe legi ale statului român care recunosc suferințele și pătimirile foștilor deținuți politici, legi potrivit cărora cinstirea memoriei lui Aurel Vişovan şi amplasarea unei plăci comemorative în memoria lui reprezintă acţiuni perfect legale:

Legea 118/1990 care prevede drepturi și indemnizații lunare pentru foștii deținuți politici. Până la trecerea la cele veșnice, și Aurel Vișovan a beneficiat de toate prevederile acestei legi, statul român recunoscându-i astfel suferința și martirizarea nedreaptă suferită sub comuniști.

Legea 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, care stabileşte că sentinţele date pe articolul 209 din Codul de Procedură Penală al comunismului, sunt condamnări cu caracter politic, nu penal. Tot această lege stabileşte că „toate efectele hotărârilor judecătoreşti de condamnare cu caracter politic sunt înlăturate de drept. Aceste hotărâri nu pot fi invocate împotriva persoanelor care au făcut obiectul lor.”

Ordonanța de urgență nr. 214/1999, privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, precum și persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive. Lui Aurel Vișovan i s-a recunoscut această calitate, potrivit legii.

În 2011 statul român adoptă legea 247 prin care oferă cinstirea cuvenită tuturor deținuților politici trecuți la Domnul, prin declararea zilei de 9 martie „Ziua Deținuților Politici Anticomuniști”. Această zi se sărbătorește atât de către instituțiile statului, cât și de Biserică. Aceasta face, la nivel național, slujbe de pomenire pentru toți deținuții politici decedați.

Potrivit ordonanţei de urgenţă 11/19.03.2014, în subordinea Guvernului apare Secretariatul de stat pentru recunoaşterea meritelor luptătorilor împotriva regimului comunist instaurat în România în perioada 1945-1989.

Potrivit deciziei nr. 277/2014, domnul Octav Bjoza – președintele Asociației Foștilor Deținuți Politici din România – este numit de primul ministru în funcția de subsecretar de stat la Secretariatul de stat pentru recunoașterea meritelor luptătorilor împotriva regimului comunist instaurat în România în perioada 1945-1989.

În 2017 președintele Klaus Iohannis a promulgat legea 127/2017 privind instituirea „Zilei naţionale de cinstire a martirilor din temniţele comuniste”, în data de 14 mai. Legea 127/2017 acordă cinstire tuturor pătimitorilor din temnițele comuniste.

Mai mult decât atât, Biserica Ortodoxă Română cinstește memoria foștilor deținuți politici, închinând anul 2017 „apărătorilor ortodoxiei în temnițele comuniste”.

La rândul său, Biserica Catolică a pronunţat în cursul acestei luni – iunie 2019 – actul de canonizare a celor 7 Episcopi Martiri, exterminați în temnițele comuniste – inclusiv la Sighet.

Așadar, statul român are legi prin care protejează, susține și promovează memoria și drepturile foștilor deținuți politici. Biserica susține, promovează și cinstește memoria pătimitorilor. Potrivit legilor menţionate mai sus autorităţile centrale şi locale au ca îndatoriri organizarea de evenimente în memoria acestora, promovarea şi cinstirea memoriei lor.

După toate astea vă mărturisim sincer că nu înţelegem de ce autorităţile sighetene şi conducerea CNDV au permis înlăturarea plăcii comemorative. Dar mai ales de ce și potrivit căror legi CNDV refuză şi acum să o reaşeze la locul ei şi să-i dea lui Aurel Vişovan cinstea cuvenită moral și prevăzută prin atâtea legi ale statului român?

România cinstește memoria lui Aurel Vișovan

Monumente:
Există numeroase monumente ridicate pe teritoriul țării noastre în care numele lui Aurel Vișovan apare spre veșnică amintire și cinstire, enumerăm căteva:
Penitenciarul Aiud – ansamblul plăcilor comemorative
Monumentul Calvarul Aiudului – plăcile comemorative din Biserica Sfânta Cruce
Monumentul Foștilor Deținuți Politici Ieud
Monumentul Foștilor Deținuți Politici Dragomirești

Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei Sighet:
În cadrul Memorialului există o celulă care îi poartă numele, este vorba despre celula numărul 74 în care a fost deținut „lotul Vișovan”. Aici se regăsesc numeroase fotografii și documente ale rezistenței din Maramureș, conduse de Aurel Vișovan.

Mass-media:
Aurel Vișovan este o prezenţă constantă în mass-media românească. Există numeroase materiale apărute în presa scrisă și online, numeroase documentare și emisiuni închinate lui și grupului pe care l-a condus. Menționăm aici doar emisiunile
TV dedicate acestuia în anul 2017:
B1 TV – „Aurel Vișovan, omul legendă”
TV Sighet – Zestrea Maramureșului. Ziua memoriei, dedicată victimelor comunismului și rezistenței

Cărți:
Zeci de cărți de memorialistică a detenției, cărți care tratează fenomenul sfinților din închisori, cărți de cercetare istorică și culegeri de documente vorbesc despre jertfa și pătimirea lui Aurel Vișovan.

Aveți datoria reașezării plăcii comemorative pentru că:

După 45 de ani de comunism și încă 30 de ani de libertate nu avem voie să fim lași și să răstignim la nesfârșit pe cei care, crucificați de un regim ateu și antiromânesc, au înviat deja în împărăția cerului.

Datorăm familiei lui Aurel Vișovan respectul cuvenit pentru suferința îndurată în timpul comunismului. Atât soția, doamna profesor Aurelia Vișovan, cât și fiul, Pr. Prof. Marius Vișovan locuiesc în Sighet și după atâția ani de nedreptate și umilință (familie de „bandit anticomunist”) au fost încă o dată loviți prin înlăturarea abuzivă a plăcii care aducea dreptate memoriei soțului și tatălui Aurel Vișovan.

Nepoții lui Aurel Vișovan (o parte din ei foşti elevi ai Liceului Dragoș Vodă) au dreptul să își vadă bunicul reabilitat din toate punctele de vedere. Sunt 6 nepoți care duc mai departe moștenirea lui: demnitate, cinste, credință și dragoste de neam. Asta au învățat acasă, asta i-a învățat bunicul…

Odată cu abuzul comis la Sighet, supraviețuitorii „lotului Vișovan” au fost din nou victime și au fost tratați ca niște infractori a căror memorie nu merită considerație. Asta, în condițiile în care beneficiază de protecție, drepturi și recunoaștere din partea Statului și a Bisericilor!

Doi dintre ei locuiesc la Sighet și probabil îi întâlniți uneori pe stradă… Ceilalți se află în alte orașe din țară și în străinătate. În sufletele lor de eroi și martiri trebuie să ducă povara umilinței la care au fost supuși de conducerea Liceului Dragoș Vodă sub privirile indiferente ale conducerii de la acea vreme a Primăriei. De pe băncile acestui liceu au început să urce Golgota Neamului pe vremea comuniștilor, acum, în libertate și democrație, sunt izgoniți din memoria lui.

Aurel Vișovan în memoria neamului

Numele lui Aurel Vișovan este gravat cu litere de aur în memoria neamului, spre mândria și bucuria maramureșenilor. Nu puteți permite ca la el acasă să fie în continuare batjocorit!

Cine refuză să îi acorde astăzi cinstea și onoarea cuvenită se așează din proprie inițiativă alături de cei care l-au schingiuit în temnițele comuniste. Atunci era un regim criminal de dictatură, astăzi suntem în libertate într-o țară democratică. Torționarii Piteștiului de ieri au astăzi urmași de care pot fi mândri. Acum cei care lovesc și biciuiesc sunt torționari ai memoriei, dușmani ai adevărului istoric și ai valorilor românești.

Domnule Primar, nu erați în funcție la data comiterii acestui atentat la memoria națională. Cu siguranţă în timpul mandatului dvs. ați avut multe alte priorități și situația plăcii comemorative de la CNDV Sighetul Marmaţiei nu vă era prea bine cunoscută. De aceea vă trimtem acest memoriu. Acum aveţi ocazia de a îndrepta ceea ce predecesorul dvs., din varii motive, nu a dorit sau nu a putut să îndrepte.

Domnule Primar, în baza legii 215/2001, dvs. sunteţi garantul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor. Cetăţeanul Aurel Vişovan are dreptul de a fi pomenit şi cinstit în oraşul său. Legile statului român enumerate în această adresă îi conferă negru pe alb acest drept care continuă să i se refuze tocmai la el acasă!

Orice răstignire lasă urme… urmele cuielor care au pironit o nedreptate. Asta s-a întâmplat și la Sighet. La etajul doi al Liceului Dragoș Vodă se văd şi acum în perete 4 urme de cuie… Urmele lăsate de nedreptatea comisă acum 5 ani. Urme pe care conducerea de atunci și cea ulterioară nu au făcut efortul să le astupe.

Vă cerem să respectați memoria foștilor deținuți politici, să respectați legile emise de statul român întru recunoașterea și cinstirea lor, să respectați dreptul acestui neam la adevăr, istorie și dreptate. Sprijiniţi reașezarea plăcii comemorative la locul ei. Transformați răstignirea într-o înviere a demnității maramureșene.

Cezarina CONDURACHE
Fundația Profesor George Manu
24 iunie 2019

În urmă cu cinci ani, la Colegiul Național „Dragoș Vodă” a avut loc o întâmplare „stranie”. După ce conducerea de atunci a CNDV – ului a acceptat în mod firesc să fie amplasată – la data de 18 iunie 2014 – o placă ce marca locul de unde a pornit calvarul așa numitului „lot Vișovan” (și al elevilor arestați ulterior), după câteva zile, inofensiva bucățică de marmură este îndepărtată intempestiv.

Să vedem, pe scurt, ce înseamnă „lotul Vișovan”. Un grup de 17 tineri având între 15 – 23 ani, elevi ai Liceului „Dragoș Vodă”, alături de profesorul lor de chimie Aurel Vișovan, aveau să fie arestați în 1948 de pe băncile liceului pentru activități… anticomuniste. Au primit ani grei de închisoare, pedepsele fiind cuprinse între 3 și 17 ani de pușcărie. Toți erau elevi foarte buni ai Liceului „Dragoș Vodă”, fii de maramureșeni, iubitori de neam și țară.

Zilele trecute am purtat o mică discuție pe tema plăcii (în prezența unei jurnaliste din Franța) cu doi dintre supraviețuitorii lotului Vișovan, Petru Codrea (88 ani) și Ioan Ilban (89 ani). Amândoi și-au exprimat nedumerirea și totala dezamăgire produsă de îndepărtarea plăcii din incinta liceului care a dat al doilea grup, din țară, ca număr de elevi arestați de regimul comunist (după Liceul „Radu Negru” din Făgăraș).

Încercăm să clarificăm unele detalii ale acestei „ciudate” întâmplări și discutăm cu preot prof. Marius Vișovan, fiul prof. Aurel Vișovan (cel care a dat numele lotului de tineri arestați).

Salut, Sighet!: Stimate părinte Marius Vișovan, se pare că nu ați renunțat la ideea de a vedea placa în memoria „lotului Vișovan”, ce a fost amplasată în incinta Liceului „Dragoș Vodă”, repusă pe poziția inițială. De ce?
Marius Vișovan: Nu am renunțat și nu voi renunța, pentru că eroii anticomuniști au salvat demnitatea neamului românesc în cel mai îngrozitor moment al istoriei sale – ocupația sovietică și instaurarea brutală a regimului comunist cu tot valul de teroare ce a durat decenii. Ei au dovedit că românii au valori în care cred și au curajul să riște și să se sacrifice pentru ele. Iar aceste valori sunt în primul rând credința creștină și dragostea de patrie. Eliminarea plăcii exprimă clar o interdicție – tinerii de azi nu au dreptul să-și cunoască istoria recentă. Dovada e simplă – Aurel Vișovan a mai trăit 12 ani după Revoluție, a dat interviuri la televiziune, presei române și străine, l-a întâmpinat pe regele Mihai în numele sighetenilor în 1997 dar… nu a fost niciodată invitat la liceul „Dragoș Vodă” să vorbească elevilor!

Salut, Sighet!: Care credeți că a fost rațiunea/ mobilul îndepărtării plăcii?
Marius Vișovan: Personalități de anvergură ale culturii naționale, Radu Gyr, Mircea Vulcănescu, Petre Țuțea, Vintilă Horia etc. sunt „vânate” prin toată țara, Institutul „Elie Wiesel” (președinte Alexandru Florian) „presând” autoritățile locale să le elimine numele din spațiul public – să nu mai fie străzi, școli, licee, instituții cu numele lor, să fie demontate statuile lor și plăcile comemorative, să le fie retrase titlurile de „cetățean de onoare” acordate în trecut etc… prevalându-se de interpretarea forțată a unor texte de lege din 2015. În unele locuri presiunea a reușit, în altele autoritățile locale au rezistat, dar de fiecare dată a ieșit scandal, opinia publică simțindu-se umilită și agresată de asemenea abordări. A fost de notorietate atitudinea primarului Clujului, Emil Boc, care a refuzat să schimbe numele străzii „Radu Gyr”, sau – mai aproape de noi – dârzenia comunei Bârsana, unde primarul, preoții, intelectualii și sătenii s-au solidarizat și școala se numește în continuare „Mircea Vulcănescu”. În cazul „Dragoș Vodă” din 2014, domnul Alexandru Florian știind că nu are nicio bază legală a recurs doar la „subtile” mesaje telefonice, apelând la intermediari, fără niciun document scris. „Presiunea” a reușit fiindcă sighetenii nu au fost uniți.

Salut, Sighet!: În ce stadiu se află demersul dumneavoastră de reamplasare a plăcii?
Marius Vișovan: Pot să afirm că există actualmente pe plan local un plus de bunăvoință în rezolvarea problemei și acest lucru mă bucură, dar ezitările nu au fost încă depășite. Am fost sfătuit să fac o cerere la Oficiul Național pentru Cultul Eroilor de unde am primit un răspuns foarte cald și respectuos dar… dânșii se ocupă doar de cei morți în războaie! Asta e… până la urmă e o problemă de „voință politică”. Când autoritățile orașului și liceului (care azi nu mai sunt cele din 2014 iar mâine nu vor fi cele de azi) vor înțelege dramatismul situației, placa va fi pusă firesc înapoi.

Salut, Sighet!: Am discutat cu doi dintre supraviețuitorii „lotului Vișovan” (Petru Codrea și Ioan Ilban), care nu-și puteau explica decizia îndepărtării plăcii. Credeți că reamplasarea acestei simple și modeste plăci le mai poate aduce vreo „satisfacție” celor care au supraviețuit?
Marius Vișovan: Cu siguranță! Eliminarea plăcii a fost în primul rând pentru dânșii o imensă jignire! Mai sunt în viață 7 elevi ai liceului „Dragoș Vodă” care au suferit în temnițele comuniste, dintre care 4 din lotul Vișovan. Dar a fost o mare jignire și pentru soțiile celor deja decedați, care participaseră la sfințirea plăcii cu câteva zile înainte! Și nu în ultimul rând, o mare durere pentru mama mea, care a predat peste 30 de ani la Liceul „Dragoș Vodă”! Credeți că aniversarea Centenarului liceului este deplină, în aceste condiții?

Salut, Sighet!: Atât fascismul cât și comunismul au generat multă suferință și nu în ultimul rând numeroase victime nevinovate. Dacă ne gândim și la Holodomorul din Ucraina putem avea o imagine globală a tragediei produse de “implementarea” comunismului în Estul Europei. Și totuși, de ce oare comunismul este considerat mai… uman?
Marius Vișovan: E simplu, propaganda de stânga e mai tare! Dar dacă în Occident prinde pe fondul naivității celor care nu au cunoscut efectiv comunismul, la noi așa ceva este aberant! A lăuda sau relativiza regimul comunist este o mare minciună și o batjocorire a milioanelor de români care au suferit având caracter și ținută verticală! Și a urmașilor acestora care au suferit indirect prin șicane și marginalizare socială!

Salut, Sighet!: Grupul/ „lotul Vișovan”, care și-a asumat lupta și rezistența anticomunistă pornită într-un liceu dintr-un nord invizibil de țară, a fost recunoscut și onorat oficial de către autoritățile/ instituțiile democrate românești. Dacă este așa, o placă în memoria luptei lor poate să stârnească anumite sensibilități?
Marius Vișovan: Amplasarea acestei plăci nu a deranjat pe nimeni în Sighet. Așa cum v-am spus, presiunile au venit din altă parte!

Salut, Sighet!: Un psalm din Biblie ne spune că… “Nimeni nu este drept înaintea lui Dumnezeu”. Păi dacă nu avem șansa de-a fi drepți în fața Creatorului, ce sens mai au… faptele noastre insesizabile?
Marius Vișovan: Nu suntem perfecți, este evident. Dar este esențial să vrem să fim mai buni, să ne respectăm și să ne ajutăm între noi. Și când avem modele de frați ai noștri care pentru Dreptate și Adevăr și-au jerfit tinerețea și chiar viața, trebuie sa le cultivăm memoria și să-i urmăm, cu toate slăbiciunile noastre. Dacă liceenii sigheteni de azi ar cunoaște frumusețea sufletească a tinerilor arestați în 1948 ar fi… fascinați! Să nu ne lamentăm ipocrit… noi, românii, avem valori, avem modele! Să le scoatem în față, dacă vrem o țară cu oameni cinstiți și curați!

Salut, Sighet!: Există unitate de credință în… credință?
Marius Vișovan: O unitate de măsură a credinței are numai Dumnezeu… noi, oamenii, putem măsura doar practica religioasă, care reflectă parțial credința, dar nu se confundă cu ea. Dacă vrem însă să evaluăm în profunzime credința, avem totuși un indicator. Indicatorul este capacitatea de jertfă pentru idealul îmbrățișat. Cât despre unitatea în credință, este clar că există religii și confesiuni diferite, dar asta nu trebuie să ne facă să cădem în relativism. Cu toții căutam fericirea, cu toții avem nevoie de comuniune. Respectul față de demnitatea persoanei umane e un reper de la care trebuie să plece orice dialog religios sau filosofic.

Salut, Sighet!: Revenind la subiectul discuției noastre, când credeți că va fi reamplasată placa în memoria „lotului Vișovan”?
Marius Vișovan: Nu știu… dar eu nu voi înceta niciodată lupta, și dacă va fi cazul, o vor continua copiii mei! Dar ar fi rușinos pentru Sighet și pentru România ca ultimii eroi anticomuniști să plece din această lume dezgustați de batjocura la care (a câta oară?) au fost supuși…

Salut, Sighet!

…Ne-am adaptat condiţiilor grele din baraca de la izolare, încercând să facem suferința mai suportabilă.

Nea Ionicã – comandorul de aviație – ne ţinea prelegeri de filosofie, ba ne mai povestea şi despre bombardamentele de la Stalingrad la care participase. Alţii vorbeau din specialitãţile lor şi timpul trecea – cu toatã foamea ce începu sã se simtã – relativ uşor. Mai greu era noaptea, când, cu toatã echilibristica de care eram capabili, era greu sã ne gãsim o poziţie de repaus pe neregulatele şi ruptele fierãtanii ale patului. La toate aceste grave inconveniente se mai adãuga frigul acelei ierni din 1953. În camera noastrã frigul acelei ierni s-a simţit din plin.

Se apropie Crãciunul. De data asta un Crãciun cu colinde murmurate de cãtre noi şi cu bucuria naşterii Pruncului Isus în suflete.

Camera avea douã uşi: o uşã ce dãdea spre exterior şi prin care veneau gardienii, iar altã uşã ce ne despãrţea de o camerã în care erau deţinuţi neizolaţi care lucrau în minã. Prin aceastã uşã reuşeam sã comunicãm cu ceilalţi camarazi ai noştri consideraţi liberi. Uşa aceasta era de tip vechi. Era bãtutã în cuie ca sã nu putem circula şi era formatã din douã tãblii prin care – însã – se putea vorbi cu grijã fãrã a fi auziţi de gardian.

Într-o searã, bate la uşã discret un bun prieten al meu. Era Ghiţã Dipşe – om cu totul şi cu totul deosebit, un greco-catolic foarte credincios de lângă Baia Mare. Fãcuse închisoare şi sub regimul generalului Antonescu. Era absolvent al şcolii de arte şi meserii. Ne întreabã dacã mai rezistãm la foame, deoarece raţia noastrã ce o primeam era cam de patru ori mai micã decât raţia celorlalţi din colonie. Era aproape inexistentã. Ceilalţi camarazi ai noştri erau de-a dreptul alarmaţi de soarta noastrã. Le era teamã sã nu ne îmbolnãvim. Ne-a comunicat cã va încerca o anumitã soluţie ca sã putem fi ajutaţi.

Dupã un timp oarecare, am auzit nişte zgârâieturi la uşã şi nişte ciocãnituri uşoare… Oare ce s-a apucat sã facã – ne întrebam noi. La un moment dat, am observat cum tãblia inferioarã a uşii este scoasã şi prin gaura respectivã puteam comunica direct cu cei din camera vecinã. Marele meşter Ghiţã Dipşe – zis filosoful – ne-a demonstrat cã poate scoate tãblia şi a o pune la loc fãrã sã se observe cã s-a lucrat la ea. Gardienii, care intrau zilnic în camerã, n-au observat cã s-a lucrat la uşã. Seara – dupã ora stingerii – Ghiţã scotea tãblia de la uşã şi prin acest orificiu primeam din abundenţã pâine şi marmeladã pe care cei ce lucrau la minã aveau posibilitatea sã le cumpere de la o cantinã din interiorul coloniei.

Eram copleşiţi de atâtea bunãtãţi primite de la cei din colonie. Ne bucuram – mai ales – cã se apropia Crãciunul şi se dorea ca şi noi sã ne putem bucura de darurile pãmânteşti ale marii sãrbãtori. Desigur, era un risc destul de mare, mai ales pentru cei ce ne aduceau aceste ajutoare, dar noi pândeam cu înfrigurare în toate direcţiile, cu simţul ascuţit de fiarã al deţinutului şi astfel n-am fost prinşi niciodatã.

În seara de Crãciun însă, dupã primirea acestor daruri, auzim un zgomot la lacãtul uşii ce dãdea spre curte. Îngheţaserãm. Ne era fricã pentru cei ce ne ajutau întrucât, dacã am fi fost prinși, s-ar fi declanşat o teribilã anchetã atât printre noi, cât şi printre cei din camera vecinã. Ce sã facem ?Am pus imediat aceste daruri pe sub paturi şi pe paturi, acoperindu-le pe cât s-a putut cu pãturile şi aşa am încremenit cu frica în suflet la ceea ce se putea întâmpla. Eram siguri cã cineva (vreun informator) a anunţat de ceea ce se întâmpla la noi. Uşa s-a deschis şi câţiva gardieni au intrat în camerã. Noi ne-am ridicat în picioare pe lângã paturi ca sã acoperim vizibilitatea gardienilor şi cu inima bãtând aşteptam sã vedem ce urmeazã. Gardienii au traversat camera. S-au uitat la noi, s-au uitat la paturi. S-au uitat la cealaltã uşã care dãdea spre camera vecinã. Au forţat-o putin sã vadã dacã e tot bãtutã în cuie, dupã care – spre marea noastrã uşurare – gardienii s-au retras fãrã a spune mãcar un singur cuvânt. Dupã plecarea gardienilor ne uitam unul la altul şi nu ne venea a crede… Oare chiar nu vãzuserã nimic? Am rãmas cu un semn de întrebare. Cert este cã mâna lui Dumnezeu a fost deasupra noastrã.

A fost un Crãciun pe lege, cu colinde, mâncare din belşug, cu bucurie. Se apropia anul 1954. Doamne, ce diferenţã de Piteşti şi Gherla unde nu mai ştiam numele zilelor!…

Aurel VIȘOVAN (Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai părăsit?)

La mulți ani domnului Ioan Ilban, președintele Asociației Foștilor Deținuți Politici din Maramureșul Istoric, la împlinirea venerabilei vârste de 88 de ani. Multă forță și putere de muncă în continuare!

Vă invităm să citiți un interviu cu dl. Ioan Ilban, realizat de preot prof. Marius Vișovan.

Memorialul Sighet – patrie a Spiritului, spirit al Patriei

– interviu cu domnul Ioan Ilban, președinte AFDP Maramureșul istoric –

Sub denumirea oficială “Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței”, Muzeul amenajat și patronat de Fundația Academia Civică în incinta fostei închisori comuniste de la Sighetu Maramției este recunoscut azi ca un obiectiv de anvergură europeană, cu un prestigiu științific și moral incontestabil, vizitat anual de un numeros public din țară și străinătate, de la oameni politici, savanți, diplomați și jurnaliști până la elevi de școală conduși de învățători și profesori, fără a omite pelerinajele cu motivație religioasă. Scopul acestui demers de proporții este unul esențialmente creștin exprimat în motto-ul Memorialului (scris în câteva zeci de limbi pe celularul principal), cuvintele Mântuitorului Isus Cristos: “Veți cunoaște adevărul și adevărul vă va face liberi “(Ioan 8,32). Societatea românească actuală nu se poate trezi din coșmarul comunist fără o masivă și constantă infuzie de adevăr – Memorialul de la Sighet reușește să fie un început serios al acestei treziri a conștiinței naționale. Iar pentru opinia publică internațională – o carte de vizită a demnității românești. Cei care mai afirmă cu dispreț că “mămăliga nu explodează” să treacă mai întâi pe la Sighet… Titlul acestui articol este inspirat dintr-o frumoasă meditație a regretatului Romulus Rusan, căruia îi aducem pe această cale un respectuos omagiu. (M.V.)

Red: Stimate domnule Ioan Ilban, sunteți președintele filialei Asociației Foștilor Deținuți Politici din Maramureșul istoric. Ce amintiri aveți din perioada de început a Asociației?
Ioan Ilban: În 1990 s-a constituit AFDP în toată țara, ca reprezentant legitim al rezistenței anticomuniste ce putea în sfârșit să se manifeste și să se organizeze liber. Noi am constituit o filială autonomă în granițele istorice ale județului Maramureș, unul dintre principalele focare ale rezistenței din România. Erau încă în viață mulți camarazi de luptă și suferință. Ca președinte a fost ales Ștefan Minică, iar ca președinte de onoare Aurel Vișovan – șeful nostru din 1948, deja mult slăbit fizic. Eu, având o sănătate mult mai bună pe atunci m-am implicat foarte mult de la început, iar după moartea lui Ștefan Minică am preluat oficial conducerea filialei.

Red: Cum s-a născut Muzeul Memorial ?
Ioan Ilban: În 1990, clădirea fostei închisori era de mult dezafectată și aflată într-o stare avansată de degradare. Nici statutul juridic al clădirii nu era clar. Noi, foștii deținuți politici din Sighet, am început să ne interesăm ce s-ar putea face pentru reabilitarea ei. Din câte îmi amintesc, prima activitate în incinta închisorii a fost un parastas în memoria lui Iuliu Maniu, pe 5 februarie 1991. Apoi, Primăria mi-a încredințat mie cheia (locuiesc foarte aproape) și am început să venim mai des, cu Aurel Vișovan și cu ceilalți camarazi, având ocazional și vizitatori din alte părți. Am organizat, tot în 1991 cred, și un parastas pentru camarazii noștri maramureșeni căzuți în prigoană, în închisori și munți, celebrat de părintele greco-catolic Vasile Hotico, și el trecut prin temnițele comuniste.

Am început să ne interesăm cum s-ar putea obține fonduri pentru repararea clădirii. Unul dintre cei cu care am discutat a fost cunoscutul scriitor Laurențiu Ulici, care venea foarte des în Sighet având părinții originari din zonă; acesta a promis ca se va interesa la București. În această perioadă de început am beneficiat și de sprijinul primarului Gheorghe Filipciuc, proaspăt ales în februarie 1992 din partea PNȚCD. Undeva spre finele anului 1992 m-am întâlnit prima dată cu doamna Ana Blandiana, președinta Fundației Academia Civică. Dânsa a preluat oficial clădirea în 1993 și cu fondurile obținute a demarat lucrările de reabilitare și de transformare în Muzeu Memorial, proiect asumat moral (nu și financiar) de Consiliul Europei. Din acel moment am colaborat constant, pe toată durata amenajării Muzeului; eu personal am deținut și funcția de administrator până în 2001. Ca semn de mare apreciere, doamna Blandiana îi oferea lui Aurel Vișovan cuvântul de deschidere la mai toate simpozioanele care au avut loc aici în anii ’90. Într-un cuvânt, colaborarea între AFDP Maramureșul istoric și Academia Civică a fost și este deplină, chiar dacă noi suntem astăzi mult mai puțini.

Red: Rezistența anticomunistă din Maramureș este bine reflectată în cadrul Muzeului?
Ioan Ilban: Da, în special în celula 74 intitulată chiar “Rezistența în Maramureș “. Se alocă un spațiu important ”lotului Vișovan” și pe bună dreptate, căci noi am fost închiși în acea celulă în iarna ’48-’49 și acolo s-a compus și Rapsodia Maramureșului, dar se vorbește, cu date și fotografii și despre celelalte loturi de deținuți politici maramureșeni, luptătorii din munți – organizați în mai multe grupuri, din care cel mai important a fost grupul condus de eroul sighetean Vasile Popșa – adevărat simbol al credinței și dârzeniei maramureșene. Sunt prezentate și figuri ale eroismului feminin – călugărițe, dar și soții, mame, fiice ale luptătorilor anticomuniști prigonite și ele de către Securitate, dar și preoți greco-catolici persecutați etc.

Red: Câți membri ai “lotului Vișovan” mai sunt în viață?
Ioan Ilban: Din 18 am mai rămas 4: Nistor Man, Petru Codrea, Ioan Dunca și cu mine, cu toții trecuți de 80 de ani. Mulțumim lui Dumnezeu că dragostea și fraternitatea dintre noi au rămas statornice până azi, la 70 de ani de când ne-am înfrățit în lupta pentru libertatea și demnitatea neamului românesc.

Red: Sunteți născut în Dragomirești, pe Valea Izei, care ar merita titlul de “localitate martiră”….
Ioan Ilban: Da, de la noi din sat au suferit foarte mulți… Condamnări politice au avut peste 40 de consăteni, dar prigoniți au fost și mulți alții. Alături de Ieud, Dragomireștiul este, fără îndoială, unul din centrele rezistenței anticomuniste maramureșene.

Red: Vă mulțumim cu respect și vă dorim mult succes în activitatea pe care o desfășurați!

Azi, 19 august, se împlinesc 7 decenii de la arestarea primului lot de deținuți politici maramureșeni, format din elevi și studenți, cunoscut sub numele de „lotul Vișovan”, căruia îi este dedicată celula 74 a Muzeului Memorial de la Sighet. Domnul Petru Codrea, unul din membrii grupului, rememorează evenimentul:

„Deși, după masivele arestări din mai ’48 activitatea noastră, a grupului de la Sighet, s-a redus foarte mult, Securitatea a aflat totuși de noi, trei luni mai târziu, în împrejurări niciodată elucidate pe deplin. Am auzit mai târziu că, probabil, cineva de la București a fost prins încercând să treacă frontiera având niște liste cu nume asupra sa, dar o explicație clară nu avem nici astăzi.

Eu am fost arestat de pe stradă de securistul Ștern la 19 august 1948, ziua în care a fost arestat și Aurel Vișovan. Am fost supus la interogatoriu, în care am ținut-o una și bună că nu știu nimic. Apoi am fost pus față în față cu Aurel care mi-a spus că pot declara liniștit fiindcă oricum Securitatea aflase de existența noastră. Se vedea pe el că fusese bătut îngrozitor…

Câteva zile am fost ținut în beciul Securității în niște celule încă neterminate, apoi, pe 29 august, am fost dus la închisoarea din Sighet alături de ceilalți 17 din grupul nostru. Merită menționate numele tuturor: Aurel Vișovan, Ioan Virag, Mihai Vlad, Nistor Man, Constantin Rad, Vasile Dunca, Ștefan Deac, Găvrilă Coman, Ioan Dunca, Gheorghe Bulacu, Iuliu Vlad, Iosif Andreica, Ioan Ilban, Petru Ulici, Ioan Motrea, Gheorghe Andreica, Grigore Hotico și cu mine. Mai târziu ni s-a spus “lotul Vișovan”, după numele liderului nostru.

Eram toți între 15 și 25 de ani și, geografic vorbind, eram un eșantion reprezentativ al Maramureșului, provenind din localitățile Ieud, Călinești, Rona de Jos, Șieu, Dragomirești, Cuhea (actualmente Bogdan Vodă), Bârsana, Săliște, Budești, Slatina (de peste Tisa), Vișeul de Mijloc, Breb și, bineînțeles orașul Sighet, capitala Maramureșului voievodal.

Merită menționați și camarazii care au reușit să scape atunci de arestare organizând rezistența în munți: Vasile Popșa, Ioan Rus, Mihai Șofron, Vasile Tivadar, Mihai Pop, Ion Nemeș, lor alăturându-li-se mulți țărani din satele maramureșene. Cu excepția lui Vasile (Lică) Popșa, ucis de Securitate în mai 1949, toți ceilalți au cunoscut pușcăriile comuniste.

Timp de o lună am stat singur în celula 82, apoi o vreme cu Iosif Andreica și apoi cu Ion Ilban. Nu aveam geamuri deloc și chiar a nins înăuntru. Mai târziu ne-au mutat pe toți într-o celulă mai mare, celula 74, unde aveam să stăm toată iarna și primăvara, cam 6 luni în total până aproape de plecarea la Cluj la proces.” (Petru Codrea, fragment interviu 2015)

Asociația Urmașilor Luptătorilor Anticomuniști (AULA)

În completarea textului domnului profesor Ardeleanu, oferim cititorilor două mărturii memorialistice care subliniază personalitatea marelui intelectual sighetean, prof. Irina Berinde. Prima aparține episcopului greo-catolic Ioan Ploscaru de la Lugoj, cea de a doua profesorului Aurel Vișovan.

„Am început la Lugoj în 1941 o serie de devoțiuni la biserică, în același timp am preluat conducerea congregației mariane de femei, care își ținea întrunirile la Școala normală în fiecare duminică. Președintă era o refugiată de la Sighet – domnișoara profesoară Irina Berinde. Treptat, am introdus devoțiunea Preasfintei Inimi în primele vineri ale lunii, cu slujbe de seara, spovedanii și cuminecări dese. Aceste programe spirituale au ridicat moralul credincioșilor și i-au pregătit pentru marea lovitură dată Bisericii noastre în anul 1948, prin suprimarea ei.” (Ioan Ploscaru, Bucurii și speranțe)

*

„Era în 1965, primul meu Paști liber după 16 ani de închisoare… Deodată, în faţa casei se opreşte o maşină luxoasă, o Volga mare, neagră, din care coboară surâzând Ghiţă Negrea, contabilul-şef de la cooperativa unde lucram. Venise să o stropească pe sora mea… După ce s-a servit câte ceva, ca de Paşti, şi a ciocnit cu noi tradiţionalul ou roşu, îmi zice: – Aurel, desigur tu n-ai mai fost de mult la stropit. Ştii ce? Hai cu mine, s-o stropim pe profesoara Irina Berinde. Este bătrână, singură şi cu certitudine că s-ar bucura mult.

Îmi aminteam de domnişoara Berinde. Fusese directoare la Liceul „Domniţa Ileana”, liceul de fete, unde am predat şi eu ca suplinitor până în 1948. Era o fiinţă cu totul deosebită, distinsă şi foarte religioasă, conducătoarea unui grup de rugăciune al femeilor greco-catolice, ceea ce, desigur, a condus la îndepărtarea ei de la catedră mai târziu. Era licenţiată în ştiinţe: matematică, fizică şi chimie şi doctor în filosofie. Era un privilegiu să poţi sta cu ea de vorbă! Am acceptat repede ideea de a merge s-o întâlnesc. Scotocind prin dulapul nepoţilor, am găsit o sticlă de parfum; şi iată-mă aşezat confortabil în maşina lui Ghiţă, care se îndrepta undeva spre gară.

A fost într-adevăr mare bucuria revederii!… Ne-am amintit de anii când predam la acelaşi liceu, iar acum nu-şi ascundea simpatia faţă de mine, ca şi faţă de toţi ceilalţi care ne-am ridicat împotriva ateo-comunismului. Mi-a spus că suferinţa din închisori este o suferinţă binecuvântată de Dumnezeu. Cuvintele ei au fost un balsam pentru mine.” (Aurel Vișovan, Dincoace de gratii)

Autor, preot prof. Marius Vișovan