O însoțim pe doamna Doina Cornea pe drumul veșniciei cu gândurile noastre de respect rememorând câteva momente în care traseul familiei mele s-a intersectat cu viața dânsei, momente reflectate în fragmente din două lucrări memorialistice, prima a lui Aurel Vișovan, cea de-a doua, a subsemnatului.

„Era în 1974, eram student la Științe Economice la Cluj… dădeam examen după examen, Ministerul pusese condiția să fac trei ani în unul singur… doar așa mi s-a permis să continui studiile, întrerupte la arestarea din 1948… era foarte greu, dar nu mă lăsam.

Mai aveam un examen, la limba franceză, pentru care nu-mi făceam nici o grijă. Dar nu reuşeam să o găsesc pe doamna profesoară Doina Cornea, cu care mai dădusem examen şi în anul II. Atunci, am recurs la domnul profesor Florea. După câteva telefoane, situaţia s-a lămurit. Doamna Cornea era acasă, dar avea fiica bolnavă de pneumonie. Se îmbolnăvise în timpul unui exerciţiu militar. Ca studentă, era obligată să facă armata. În aceeaşi situaţie cu mine – în sens că trebuia să dea examen la franceză – mai era un coleg. Am hotărât să mergem împreună la dânsa acasă. Pe drum, colegul meu avea emoţii, deoarece se descurca greu în această limbă.

Ajungem acasă la doamna Doina Cornea. Era foarte obosită şi îngrijorată din cauza fiicei ei. Nu-şi amintea de mine. Ca şi cum n-ar şti ce să facă, după o pauză, ne spune: Vedeţi, nu sunt în stare să vă examinez, dar sunt sigură că v-aţi pregătit. Cât să vă dau? – zice glumind. Ştiindu-mă stăpân pe situaţie, nu mă puteam mulţumi cu orice notă. Spun: Eu sunt traducător de limbă franceză, aşa că ori îmi daţi 10, ori răspund! Abia atunci, zâmbi puţin, amintindu-şi, şi îmi trece nota în carnet. Iar lui? Răspund: Lui vă rog să-i daţi 8. Aşa a făcut. Când am ieşit din casa doamnei Cornea, colegul mă îmbrăţişează. Extraordinar! Vă mulţumesc frumos! Dacă trebuia să răspund, poate nu luam examenul.

După Revoluţia din 1989, am avut ocazia s-o întâlnesc pe doamna Doina Cornea la un simpozion de la Memorialul Sighet. I-am amintit îndrăzneaţa mea propunere „Ori îmi daţi 10, ori răspund!”. Şi-a adus aminte şi am râs amândoi.

Când am dat examenul de franceză în 1974, nu bănuiam că în acea firavă şi delicată fiinţă se ascundea neînfricata luptătoare anticomunistă care s-a dovedit a fi mai târziu.” (Aurel Vișovan, Dincoace de gratii) 

„În februarie 1989, eram studenți la Matematică la Cluj… Împreună cu Magda, ne-am gândit să mergem să vedem unde locuiește Doina Cornea despre care știam de la posturile de radio străine că este o luptătoare pentru libertate și denunță cu curaj abuzurile regimului comunist… Ne-am uitat în cartea de telefon și am văzut că adresa era strada Alba Iulia, 16. Am aflat că e situată lângă Calea Turzii.

Într-o seară, am făcut o plimbare și am găsit străduța, dar pe nicio casă nu scria nr. 16. După ce am parcurs toată străduța ne-am întors să ne mai uităm o dată. Un milițian care nu întâmplător era acolo, a văzut că prea suspect ne învârteam prin zonă. A venit spre noi și ne-a întrebat: Ce faceți aici? Eu am răspuns: Ne plimbăm. Replica a fost promptă: Dar de ce vă plimbați tocmai pe aici? M-am forțat să par calm, și am răspuns din nou: Noi ne plimbăm prin tot orașul. N-a fost mulțumit cu răspunsul meu, și a zis: Dați buletinele încoace! Cu frică din ce în ce mai mare, ne-am conformat. Ne-a luat buletinele și a început să-și noteze datele pe o hârtie.

În acele clipe de tensiune auzim brusc o discuție din stația pe care milițianul și-o lăsase deschisă. O voce oarecum alertată spune: Măi, ce se întâmplă?… Ah, nimic… răspunse o altă voce. Doi tineri s-au uitat în curte la D1 și acum albastrul le ia datele din buletin. M-am dumirit pe loc. Cei care vorbeau în stație erau cu siguranță doi securiști, D1 era probabil numele codificat al casei Doinei Cornea, iar “albastrul” nu putea fi decât milițianul… Ne-a dat buletinele înapoi și am plecat speriați. Am condus-o pe Magda la căminul ei și, pe drum, ne făceam cu înfrigurare planuri ce vom răspunde daca vom fi chemați la Securitate. Ce să spunem ca să fie cât mai puțin periculos și credibil în același timp… și, mai ales, să spunem amândoi la fel. Am stat în mare tensiune câteva zile, dar nu s-a întâmplat nimic. Știam de la tata că în anii ‘50 puteai fi arestat pentru mult mai puțin, acum, însă, se vede treaba, Securitatea nu se încurca cu mărunțișuri…

Am mulțumit lui Dumnezeu că întâmplarea de la casa Doinei Cornea n-a avut nicio consecință, iar părinților nu le-am spus, evident, nimic. Cu Doina Cornea aveam să iau legătura 10 ani mai târziu, cerându-i ajutorul în încercarea mea de a salva de la demolare biserica din Vadu Izei.” (Marius Vișovan, Mărturii ale rezistenței anticomuniste din Maramureș)

Iar de intrat în casa Doinei Cornea am făcut-o doar în 2008 când i-am făcut cadou cartea ce cuprinde întâmplarea de mai sus. Și-a adus aminte de tatăl meu, pe care-l întâlnise și la simpozioanele de la Sighet și mi-a făcut și dânsa cadou una din lucrările domniei sale.

Veșnică odihnă și memoria binecuvântată !

Preot prof. Marius Vișovan

sursă foto: internet

Azi, 3 mai, este data morții eroice, în 1949, a luptătorului anticomunist Vasile (Lică) Popşa, conducătorul rezistenţei armate din Maramureş în perioada 1948-1949, om de înaltă ţinută morală şi spirituală, cu o dârzenie de stâncă dar şi cu o nobleţe sufletească impresionantă, unul dintre reperele demnității românești din istoria recentă.

S-a născut în 1925 la Sighetu Marmaţiei într-o familie cu 7 copii, părinţii, Mihai şi Maria, fiind originari din Apşa de Mijloc, sat românesc din dreapta Tisei (azi în Ucraina). Şcoala primară a făcut-o la Sighet unde a început şi liceul, continuat la Timişoara unde a fost refugiat datorită ocupaţiei maghiare a Ardealului de nord între 1940-1944. Va urma apoi cursurile Academiei Comerciale din București, unde va intra în contact cu Mişcarea Legionară. Prieten şi colaborator apropiat al lui Aurel Vişovan, după arestarea acestuia din urmă şi a grupului său în august 1948, Vasile Popşa s-a retras în munţi unde a constituit împreună cu fratele său, Ion Popşa (militant naţional – ţărănist), o grupare de rezistenţă anticomunistă, cunoscută sub numele de “gruparea Popşa”, ce cuprindea în total 108 membri activi (după rapoartele Securităţii), dar şi un mare număr de simpatizanţi, având nuclee în mai multe sate de pe valea Izei şi a Vişeului, cu o pondere importantă în comunele Ieud şi Dragomireşti. În afară de legionari şi naţional-ţărănişti în organizaţie erau şi un mare număr de maramureşeni fără apartenenţă politică, toţi fiind uniţi în lupta anticomunistă sub semnul credinţei creştine și a dragostei pentru neamul românesc. Prezenţa în grup, ca adevăraţi părinţi spirituali, a mai multor preoţi greco – catolici care refuzaseră compromisul în 1948, arată că în Maramureş lupta anticomunistă şi rezistenţa catolică s-au suprapus în totalitate. Dintre aceşti preoţi rezistenţi se detaşează figura părintelui Ion Dunca – Joldea din Ieud, adevărat exponent al idealurilor românilor maramureşeni.

Au fost surprinşi de trupele de Securitate la Ieud pe 3 mai 1949; în urma unui schimb de focuri (apreciat în raportul Securităţii la circa 30 de minute), Vasile Popşa a fost ucis, Ion Popşa a reuşit să fugă, restul celor prezenţi fiind arestaţi. Deşi în următoarele luni Securitatea a operat numeroase arestări, o parte a membrilor grupului s-au reorganizat continuând rezistenţa armată în munţi până în 1953. Trupul lui Vasile Popşa a fost aruncat într-o groapă neidentificabilă la Cimitirul Săracilor din Sighet, iar Ion Popşa a fost arestat câteva luni mai târziu, condamnat şi întemniţat, murind în 1952 în închisoarea Tg. Ocna în aceeaşi celulă cu Valeriu Gafencu.

Sora fraţilor Popşa, Ana, evoca acum câțiva ani cu emoţie amintirea fratelui ei Vasile (Lică): “Lică a fost un băiat extraordinar, un om de o corectitudine rară… îşi ridica pălaria sau şapca şi saluta pe toţi ţăranii, avea un mare respect faţă de toţi oamenii… Era foarte credincios, mergea în fiecare duminică la liturghie la biserica noastră greco-catolică din Sighet, se spovedea şi se împărtăşea des. Avea o voce foarte frumoasă, cu un timbru plăcut, cânta deseori pricesnele la liturghie. Îmi amintesc şi acum un cântec pe care Lică îl cânta în biserică şi ne impresiona pe toţi:

“Marie, maică fără pată / O blândă stea din dalbe zări / Răsari în noaptea-ntunecată / Ca să-mi alini pieptu-n fiori / Ascult-a noastră rugă plângătoare / Îndură-te de noi din cer de sus / Tu dintre mame cea mai iubitoare /Şi du-ne-n cer la fiul tău, Isus.”

În 1940, după ce Ardealul de nord a fost cedat Ungariei, elevii de liceu din Sighet au fost obligaţi să continue studiile în limba maghiară fiindcă altă alternativă nu exista. Majoritatea dintre ei însă nu ştiau deloc sau aproape deloc ungureşte. Într-una din ore, Lică n-a ştiut să răspundă profesorului în limba maghiară şi a raspuns în limba română şi atunci profesorul i-a dat o palmă. Împreună cu mai mulţi tineri români supuşi unui tratament similar, Lică a hotărât atunci să fugă în România şi a continuat liceul la Timişoara şi apoi facultatea la Bucureşti.

Mai târziu, după ce au venit comuniştii şi el a fugit în munţi, eu nu l-am mai văzut. Sora mea, Lenuţa, însă, l-a vizitat şi i-a dus mâncare şi ea mi-a spus ce a zis Lică despre eventualitatea unei plecări din ţară: “Eu ţara n-o părăsesc, dar nici viu pe mine nu m-or prinde…” Cu câteva zile înainte de moartea lui, în ziua de Paşti 1949, Securitatea a făcut o percheziţie violentă la noi acasă sperând să-i găsească pe fraţii mei. Ei, însă, nu erau acasă… securiştii au urcat în pod, au înţepat cu furca prin fân, dar, nimic. Securistul Toth foarte nervos, s-a răstit la mine: “Unde-s fraţii tăi?” Am răspuns: “Nu ştiu” şi atunci mi-a tras o palmă… După ce l-au omorât pe Lică, i-au purtat cadavrul pe o căruţă prin oraş ca să vadă lumea ce păţesc “duşmanii poporului” şi apoi l-au îngropat la intrarea în Cimitirul Săracilor, undeva aproape de drum – mi s-a spus, dar nu ştiu exact unde…”

Unul dintre camarazii apropiaţi ai lui Vasile Popşa, Găvrilă Iusco, zis Sfâcă din Ieud, trecut la cele veşnice cu un an înainte de Revoluţie, a relatat unui prieten şi camarad luptele cu Securitatea care au premers moartea lui Lică:

„Prima dată, Securitatea ne-a atacat la Dragomireşti, unde noi eram adăpostiţi în casa morarului. Copilul acestuia, Ionuc, în vârstă de 12 -13 ani a observat că în drum opriseră mai multe camioane cu militari şi a venit să ne avertizeze strigând în gura mare: “Fugiţi! Securitatea!”. Eu fiind de pază trebuia să acopăr retragerea celorlalţi care au luat-o spre pădure. Văzând că nu-l pot prinde pe copil, securiştii au deschis focul, dar, din fericire, nu l-au nimerit. Eu am ezitat câteva secunde de frică să nu-l nimeresc eu pe copil şi apoi am tras o rafală scurtă cu pistolul mitralieră ţintind intenţionat în pământ în faţa primului rând de militari, căci nu voiam să ucid pe nimeni. În clipa aceea, toţi s-au aruncat la pământ. Cum se ridicau, cum mai trăgeam câte o rafală, tot scurtă, că nu aveam muniţie prea multă… În felul acesta, ai noştri au reuşit să se ascundă. Lică a venit însă după mine şi mi-a spus: “Bine, Găvriluţ! Acum fugi repede că rămân eu!” M-am îndepărtat o distanţă oarecare apoi m-am oprit şi am reluat focul acoperind retragerea lui. Şi tot aşa ne-am acoperit unul pe altul până am ajuns în pădure, unde ştiam că securiştii nu au curajul să intre… Lică a venit la mine şi m-a sărutat pe amândoi obrajii. “Găvriluţ, mulțumită ţie am scăpat! Dacă nu erai tu, acum eram ori prinşi ori morţi …” N-am să uit niciodată gestul lui Lică. Din păcate, însă, după două zile am fost atacaţi din nou şi de de data asta n-am mai scăpat…”

Ultimul supravieţuitor al luptei de la Ieud din 3 mai 1949, Iusco I. Găvrilă, originar din Şieu, trecut la cele veșnice în 2011, relatează desfăşurarea evenimentelor:

“Era în vacanţa de Paşti a anului 1949, eu eram elev la Liceul Pedagogic din Sighet şi am fost trimis de Ştefan Minică la Ieud să iau legătura cu Vasile Popşa. Alături de mine se aflau Ion Dunca zis Bărbosu, Găvrilă Iusco zis Sfâcă – ambii din Ieud, şi Ştefan Tand din Rozavlea. Ţin minte că fiecare am avut câte o armă. Nu-l cunoscusem dinainte pe Vasile Popşa, dar ne-a facut o impresie foarte bună. Era un bărbat înalt, suplu, foarte frumos, la gât avea un lănţisor cu o cruciuliţă şi în momentele de linişte ne învăţa limba franceză. Eram cu toţii bucuroşi că ne-am pus sub comanda lui. După ce am scăpat de încercuirea Securităţii la Dragomireşti, pe 1 mai 1949, ne-am regrupat seara la Ieud.

Pe 3 mai ne aflam în Ieud în casa lui Dumitru Dunca zis Pâţu, când Securitatea ne-a atacat din nou deschizând focul prin suprindere. Vasile Popşa a fost împuşcat şi avea să moară în seara aceleiaşi zile, Ion Popşa a aruncat o grenadă pe geam şi a reuşit să fugă. Pe noi, ceilalţi, ne-au arestat şi ne-au dus la Securitate, la Sighet.”

Ioana, fiica lui Dumitru Dunca, îşi aminteşte şi ea acele clipe de coşmar: “Tata era în legătură cu preotul greco-catolic Ioan Dunca Joldea, care se ascundea după interzicerea Bisericii noastre, şi cu grupul fraţilor Popşa. În noaptea de 2 spre 3 mai 1949, 5 persoane din grupul Popşa au dormit la noi în casă. Securitatea a aflat şi a înconjurat casa. S-au tras rafale de mitralieră, Lică a fost împuşcat şi, câteva ore mai târziu, a murit. Ion a aruncat o grenadă pe fereastră şi a reuşit să fugă, iar pe ceilalţi trei i-au arestat. Rozariul albastru a lui Lică a rămas pe masă; l-am luat eu şi m-am rugat cu el mulţi ani după aceea… I-au arestat şi pe mama şi pe tata; pe tata l-au legat şi l-au bătut. Eu şi sora mea am încercat să-l apărăm, dar, securiştii ne-au lovit şi pe noi. Fratele meu, Găvrilă, care era în pod în momentul atacului, a reuşit să fugă.”

…Au trecut 69 de ani de la acel 3 mai însângerat. Trupul lui Vasile Popşa s-a odihnit fără cruce, undeva în cimitirul săracilor din Sighet, unde, la scurtă vreme, a primit ca şi “colegi” pe Iuliu Maniu, pe episcopii catolici, pe generali şi academicieni şi pe alţi fii iluştri ai neamului românesc, care, prin jertfa lor, sfinţesc pământul Maramureşului… iar sufletul său nobil, Dumnezeu să-l aşeze cu sfinţii și drepţii în împăraţia Sa! Generaţia mai tânără a Maramureşului, pentru care Lică Popşa este un nume intrat în legendă îi aduce un respectuos omagiu de recunoştinţă şi admiraţie prin semnatarul acestor rânduri care, interesantă coincidenţă (oare?) a venit pe lume tot într-o zi de 3 mai…

Autor, preot prof. Marius Vișovan

Textul despre închisoarea Jilava din 5 februarie și – a găsit repede o fericită completare din partea unui martor ocular, victimă directă a regimului de teroare și exterminare din închisorile comuniste, Jilava inclusiv, domnul Ioan Ilban, președintele AFDP din Maramureșul istoric.

“Am fost arestat în august 1948 ca membru al “lotului Vișovan”iar după lunile de anchetă și detenție la Sighet, am fost judecat la Cluj și condamnat la doi ani și jumătate de închisoare. Toți sighetenii am fost apoi transportați la Bucuresti cu duba – tren în condiții infernale. Debarcați la închisoarea Văcărești, am fost lăsați câteva ore prin curte, unde ne-am întins pe unde-am putut, revenindu-ne parțial după noaptea trecută. Apoi am fost duși cu un camion la Jilava.

Când am intrat la Jilava pe poarta fortului, am fost primiți într-un mod care (am înțeles mai târziu ) era un adevărat ritual specific Jilavei și destinat intimidării deținuților de la bun început. Eram obligați să alergăm între două șiruri de gardieni care ne loveau cu bâtele și din stânga și din dreapta, până ajungeam înăuntru. Era practic imposibil să te ferești. Urmau apoi percheziții brutale, la limita absurdului, totul cu scopul ca deținutul să simtă că nu mai are nicio șansă de apărare, nicio demnitate ci este neputincios, total la cheremul lor.

Ne-au băgat pe primul coridor la stânga, prima celula pe stânga cu fereastra spre curte (fereastra fiind acoperită cu un oblon nu ajuta la aerisirea camerei și nici la iluminat). Celula era deja plină, noi, cei 18 sigheteni nou veniți, ne-am găsit foarte greu loc. Deținuții erau înghesuiți ca sardelele pe niște priciuri de scândură așezate pe trei nivele: eu mi-am găsit loc numai la ultimul nivel de sus, aproape de tavan. Nu era pătură, pernă, nimic…mi-am pus sub cap micul bagaj cu care venisem. Când nu mai era altă soluție erau băgați oamenii și jos de tot sub primul prici, pe ciment, loc botezat cu umor “șerpărie”. După calculele mele, eram atunci în celulă 130-140 de persoane, dar din povestirile altora am aflat că se putea ajunge și la 200… Căldura devenea insuportabilă, cu toții transpiram abundent, atmosfera devenea irespirabilă, noaptea ne atacau ploșnițele, mai ales noi cei de la ultimul etaj eram primele ținte… Era în celulă o singură găleată cu apă din care aveam voie să bem și care era reumplută din când în când. Problema cea mare era că aveam o singură tinetă pentru necesități, care se evacua numai o dată pe zi! Stăteam practic tot timpul în mirosul acela pestilențial… Mâncarea era mizerabilă, ca peste tot în pușcărie, dar cine mai avea pofta de mâncare în condițiile acelea ?

După ce noi, sighetenii, am reușit să ne adaptăm oarecum la situația existentă, am început să observăm cine erau colegii de celulă, majoritatea mai în vârstă ca noi, înjghebând mici discuții. Am făcut ochii mari văzând că era plin de profesori universitari, academicieni, foști miniștri, eram într-o companie selectă…Începeam să înțelegem amploarea rezistenței anticomuniste din țară și justețea luptei la care ne angajasem. În anumite momente ale zilei, personalitățile din cameră începeau să ne vorbească pe teme de istorie, literatură, știință… adevărate conferințe pe care noi, tinerii, le ascultam în liniște, cu mult respect. Dacă ni s-ar fi permis un creion și o hârtie, cred că ne puteam specializa în orice domeniu…Pentru mulți dintre noi, închisoarea a fost singura Universitate pe care am absolvit-o…

După două săptămâni, un gardian ne citește numele de pe o listă și suntem îmbarcați spre închisoarea elevilor -Târgșor, județul Prahova. Cu Aurel Vișovan (profesorul, liderul și fratele nostru ) am avut un scurt dar emoționant moment de despărțire. Nu aveam să – l mai vedem pentru mulți ani… îl aștepta Piteștiul – iadul pe pământ românesc.

Consider o idee foarte bună amenajarea unui muzeu la Jilava (președintele AFDP Octav Bjoza face demersuri în acest sens). Ar fi un omagiu adus celor care s-au jertfit acolo dar și o mare șansă pentru bucureșteni (și nu numai) de a cunoaște pe viu istoria represiunii comuniste. Memorialul nostru din Sighet e important dar e prea puțin (și cam departe…) pentru a reface memoria întregii Națiuni…

Și dacă un asemenea muzeu va exista, sugerez președintelui și guvernului, ca vizitarea lui să fie un punct obligatoriu pentru orice delegație străină care vine în România. Sângele vărsat pentru credință și libertate este demnitatea și noblețea noastră în fața popoarelor lumii.” (Ioan Ilban)

A consemnat Marius Vișovan

Foto: Marius Vișovan

Săptămâna trecută am reușit să vizitez pentru prima dată închisoarea Jilava, unul din cele mai sinistre locuri de pe pământul românesc, intersecția groaznică a nenumărate destine frânte de tirania comunistă.

Împreună cu un grup de prieteni am străbătut, timp de două ore curțile interioare dintre corpurile de clădire precum și multitudinea de galerii din Fortul 13 (o componentă a structurii destinate apărării militare a Bucureștiului la sfârșitul sec.19) ale cărui încăperi au fost transformate în celule, spații ce adăposteau într-o înghesuială extremă, peste 100, poate chiar 200 de persoane… deținuți politici anticomuniști de toate orientările, aflați în tranzit spre alte destinații…

Majoritatea dintre noi fiind la prima vizită și relativ tineri am avut nevoie de un ghid competent. L-am avut în persoana doamnei Niculina Moica, fost deținut politic, arestată și întemnițată la vârsta de 16 ani! O parte din detenție a petrecut-o aici la Jilava… Dânsa și-a oferit timpul cu bucurie pentru a ne însoți.

Multe personalități ale neamului românesc au pătimit aici, unii aici și-au găsit sfârșitul. Deși majoritatea spațiilor sunt complet goale (repararea și amenajarea muzeală e încă doar o speranță…) în celula unde a murit Monseniorul Vladimir Ghika (deja beatificat) în anul 1954, a fost pusă o fotografie și un mic altar. Aici noi, vizitatorii, ne-am oprit și am rostit o scurtă rugăciune.

N-am să ascund faptul că m-am gândit mult și la tatăl meu, Aurel Vișovan, conștientizând cu emoție că pășesc pe urmele lui, care a străbătut aceste coridoare, în cei 16 ani de detenție fiind de mai multe ori adus aici… prima dată fiind în 1949, când, după condamnarea în procesul de la Cluj sighetenii au trecut prin Jilava fiind apoi repartizați la diferite închisori, el fiind destinat infernalului Pitești…

Nu vă invit să vizitați Jilava (deocamdată e nevoie de aprobări și formalități). M-aș bucura ca sighetenii să vadă măcar Memorialul de la noi din oraș, pentru a înțelege ce a însemnat comunismul… Dacă veți duce acolo un prieten care n-a fost încă, veți contribui la trezirea națiunii din coșmar!

preot, Marius Vișovan

N. r.: Să nu uităm că azi se împlinesc 65 de ani de la moartea, în închisoarea de la Sighet, a marelui om politic, lider țărănist și premier al României interbelice, Iuliu Maniu. 

Închisoarea Pitești, 1949….

Cu câteva zile înainte de Crăciun se deschide uşa şi intră în cameră un deţinut mai robust decât noi care era cunoscut de moldoveni. Acesta este Ţurcanu, zise unul din preajmă, promotor al reeducării împreună cu Bogdanovici. Am mai auzit că între Ţurcanu şi Bogdanovici s-au ivit disensiuni în privinţa modului în care să se facă reeducarea.

Bogdanovici era considerat mai mult un om al formelor, pe când Ţurcanu susţinea că numai prin fapte deţinuţii pot să dea dovadă că într-adevăr s-au reeducat, ca astfel să fie puşi în libertate, unde să ducă mai departe lupta lor de convingere a populaţiei în idealurile comuniste. Toate acestea mi se păreau nişte aberaţii cărora nu le-am dat nici o importanţă.

Intrat în cameră, Ţurcanu a fost întâmpinat de îndată de Bogdanovici, de Popa Ţanu, Sobolevschi şi alţii… Apoi s-au retras în partea camerei unde erau reeducaţii şi-au început cu şuşotelile. În acea parte a camerei sosirea lui Ţurcanu a produs un reviriment. Spre seară s-a făcut apel la noi să ne mai strângem – dacă putem – că mai era necesar de încă un loc pentru Ţurcanu… Ţurcanu, cu un fel de orgoliu dispreţuitor, a zis că va dormi pe o laviţă (bancă) ce se găsea în cameră.

A doua zi, Popa Ţanu (pare-mi-se) cere un moment de ascultare întregii camere. După o introducere plină de maniere elegante şi cu o politeţe mai mult decât exagerată, adresându-se nouă, celor din partea opusă, ne anunţă (de parcă noi n-am fi ştiut) că ei sunt un grup care s-a trezit la realitate, că s-au organizat într-o grupare care şi-a propus să lupte împotriva trecutului pentru un viitor mai luminos – viitorul comunist – şi s-a exprimat că ei sunt plini de această convingere. Ni s-a cerut să privim adevărul în faţă şi să trecem de partea lor, dând dovezi de reeducare, pentru că numai în felul acesta vom fi eliberaţi.

Noi n-am dat nici o atenţie la tot ce s-a debitat şi ne-am văzut de treburile noastre. Nu am legat nici o discuţie în contradictoriu. Nu aveam ce discuta.

Ziua de Crăciun

Noaptea de Crăciun răsuna de colinde, de clopoţei şi de vocile colindătorilor (din oraşul Piteşti) și a trecut cu greu. Trăiam în aceeaşi atmosferă de supraînghesuială în care, pe de-o parte erai obligat să stai culcat, iar pe de altă parte nu puteai să stai nici pe spate, nici în altă poziţie comodă, fiind atât de înghesuiţi, încât ne auzeam respiraţia şi se amestecau transpiraţiile. Sarabanda vergelelor metalice lovite într-un anumit fel de gardieni anunţa deşteptarea în ziua de Crăciun. Nu-mi amintesc dacă aveam posibilitatea de a ne spăla cât de cât mâinile şi faţa, întrucât chiuveta din cele două WC-uri era mai mult iluzorie pentru noi, cei aproximativ 100 de oameni.

Am respirat cât de cât uşuraţi când am început să ne mişcăm şi să ne spunem în gând rugăciunea. Recitam Rozariul în fiecare zi şi noapte, în orice moment posibil. În sfârşit sosi şi terciul (sau apa colorată) din ziua de Crăciun 1949…

Am început să ne strângem mâinile unii altora cu urările cuvenite acestei datini şi culmea, observam cum din rândurile reeducaţilor se strecurau din ce în ce mai mulţi. Ce gest fratern! mi-am zis… Uite că până şi reeducaţii simt nevoia ambianţei frăţeşti în această zi a bucuriei – cum se mai numeşte ziua de Crăciun.

Deodată – brusc – un semnal, un strigăt şi sunt lovit fără să apuc să văd de cine peste ochi, în cap, în burtă… parcă s-ar fi prăvălit cerul în jurul meu. Gemete, urlete… Văd cum unii cad la pământ. Simt cum cad şi eu şi nu mai ştiu nimic.

Într-un târziu mă trezesc cu mâna lui Silviu Murgu pe frunte – şi el plin de sânge – realizând că suntem mai mulţi îngrămădiţi sub priciul de la camera 4 Spital.

Ce s-a întâmplat? Nu puteam realiza. Simţeam cum sunt tras de picioare în urlete:

-Ieşiţi afară, bandiţilor! La lumină, să fiţi văzuţi!

Suntem scoşi de sub prici toţi cei bătuţi, iar în cameră, la lumina zilei, gardienii cu bâte în mână se uitau la noi. Alături de ei îi recunosc pe Ţurcanu, Sobolevschi, Popa Ţanu şi mulţi alţii…

Culmea! Iată şi figurile lui Cori Gherman, Nuti Pătrăşcanu, Burculeţ şi alţii pe care-i credeam că sunt alături de noi.

-Au vrut să ne omoare legionarii! striga Ţurcanu adresându-se gardienilor. Atunci, un alt răpăit de bastoane, ciomege, poate chiar răngi, lovituri de cizme s-au abătut asupra noastră.

Regizarea a fost mai mult decât puerilă, dar specifică ideologiei comuniste pentru aplicarea terorii prin orice mijloace. Dacă scăpase vreun centimetru de pe noi neînvineţit de fraţii noştri, gardienii ne-au acoperit într-o baie de sânge.

Nu înţelegeam, nu realizam de ce se întâmplă aceste lucruri tocmai în această zi a bucuriei, a Naşterii Domnului nostru Isus Cristos? Nu aveam cu ce să ne oblojim rănile, care rămăseseră deschise şi sângerau. Era deja către seară. Nici vorbă de mâncare în acea zi. Dealtminteri, cine ar fi putut mânca ?
Unii dintre reeducaţi au rămas printre noi ca să ne păzească. Ceilalţi s-au strâns în partea opusă şi începuseră să cânte un marş comunist pe care îl repetau neîncetat.

-Bandiților! tună vocea lui Ţurcanu. O să spuneţi tot; o să vărsaţi din voi tot ce n-aţi spus la Securitate. (termenul întrebuinţat de Ţurcanu era acela de “borât”: O să borâţi tot ce aveţi în voi). Aceasta-i treaba voastră acum: să vă scormoniţi minţile. Să nu mai rămână nimic din ce ar putea periclita securitatea statului comunist.

Eram cu adevărat distruşi. Bătaia gardienilor ne-a confirmat că nu mai aveam cui – pe acest pământ – să ne adresăm. Ne-am simţit abandonaţi în mâinile acestor călăi.

Şi totuşi, era ziua de Crăciun. Ziua în care S-a născut Pruncul Isus, dar pentru noi era o Vinere Mare, Vinerea Calvarului şi a deznădejdii. Un strop de lumină – parcă – m-a întărit un pic la gândul că Isus pe Cruce a fost – până şi El – în deznădejde… Dar nu voia Mea, ci voia Ta să fie…

O altă avalanşă de lovituri s-a năpustit asupra noastră. De data aceasta îl văd desluşit pe Cori Gherman izbindu-mă cu putere.

-Cum, şi tu ?…

-Gura, banditule! Te cunosc bine ! Să spui tot, tot ce n-ai spus la Securitate. Să nu mai rămână nimic în tine.

Se amestecau loviturile lui Ţurcanu cu ale lui Sobolevschi, Burculeţ, Nuti Pătrăşcanu… Cu toţii loveau în nişte fiinţe rănite de moarte, neputincioase. Eram zdrobiţi şi trupeşte şi sufleteşte. (Aurel Vișovan, Dumnezeul Meu , Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai părăsit?)

Crăciun
de Aurel Vișovan

Crăciun, sărbătoare, colinde
Surghiun, închisoare și ger
Pe undeva-n cer, leru-i ler
Pe-aici doar înghețul se-ntinde
Pe suflet, pe oase pe fier.

Nu-s florile zorile dalbe
Să ningă colinzile albe

Cânt sfânt, bucurie și pace
Mormânt, moarte vie-n război
Pe aici pe la noi, doar strigoi
Colindă la geamuri opace.
Cum seamănă, Doamne, cu noi !

Doar umbrele sumbre s-adună
Să cânte cu noi împreună
Doar sumbrele umbre – au adus
Un cântec cu pruncul Isus.
(închisoarea Aiud, decembrie 1963)

sursă foto: www.ziarelive.ro

Cu ocazia sarbătorii Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril (8 noiembrie), ziua numelui Majestății Sale Regele Mihai, oferim cititorilor „Salut, Sighet!” aceste imagini – document de acum 20 de ani, pentru a retrăi atmosfera unui eveniment istoric pentru orașul nostru și unindu-ne în rugăciune pentru sănătatea sa în acest moment greu.

Cuvântul de întâmpinare a Majestății Sale a fost rostit de către prof. Aurel Vișovan, președinte de onoare al Asociației Foștilor Deținuți Politici din Maramureșul istoric.

preot prof., Marius Vișovan

“…Munții Maramureșului gem / Blestem, de potop și de pară / Pe toate năpârcile ce-au năvălit în țară / Pe toate domniile cu sufletul de fiară…” ( Aurel Vișovan, Rapsodia Maramureșului)

Unul dintre centrele rezistenței anticomuniste din România, Maramureșul istoric a dat un important prinos de jertfe pe altarul valorilor creștine și al libertății naționale. Preoți și învățători, călugări și călugărițe, intelectuali, studenți și elevi, precum și mulți țărani luminați și dârji au luptat și suferit în munți, închisori și lagăre mărturisind credința în Dumnezeu și în destinul creștin al neamului românesc.

Numărul lor este probabil de ordinul miilor, dar dispariția fizică a multora înainte de 1989 cât și răspândirea în alte zone ale țării, face imposibilă o statistică exactă. Lor li s-au adăugat un mare număr de soții, mame, fiice, surori sau rudenii ale celor implicați direct în lupta anticomunistă care au fost prigonite prin arestări, anchete, bătăi, uneori detenție efectivă de câteva luni (fără judecată), pierderea locului de muncă, percheziții, presiuni și șicane, măsuri discriminatorii la adresa copiilor, etc. În afara celor direct persecutați, o mare parte a populației maramureșene a manifestat în măsuri diferite o rezistență pasivă, refuzând integrarea deplină în “noua ordine” comunistă, ceea ce a atras Maramureșului epitetul de “mic-burghez și contrarevoluționar” .

Momentele fierbinți ale rezistenței maramureșene au fost : lupta împotriva anexării la URSS ( dec.1944-apr.1945), prigoana împotriva membrilor partidelor istorice ( în special PNȚ) după falsificarea alegerilor din 1946, arestarea majorității membrilor Grupului Legionar Maramureș în august 1948, prigoana împotriva Bisericii Greco-Catolice (cultul majoritar atunci în Maramureș) începând cu octombrie 1948, rezistența din munți (1948-1953) în care s-au unit luptători de toate orientările, persecuția împotriva țăranilor care refuzau colectivizarea (până în 1962). Pe mai mulți dintre eroii maramureșeni îi regăsim în prima linie a rezistenței în mai multe din aceste prigoane, apărând toate valorile identitare sau civile (libertate și integritate națională, democrație, credință, proprietate) pe măsură ce acestea erau atacate.

Fără a avea pretenția exhaustivității sau a unor clasificări nepotrivite, din lista elitei rezistenței anticomuniste nu pot lipsi Ilie Lazăr, Ioan Bilțiu Dăncuș, preot Ioan Dunca Joldea, Aurel Vișovan, Vasile Popșa, Gheorghe Rednic, Ion Bohotici precum și multe alte nume mai puțin cunoscute dar care trebuie salvate de uitare și cinstite cel puțin pe plan local (în cele două lucrări ale mele pe acest subiect, “Mărturii ale rezistenței anticomuniste din Maramureș” și “Maramureșul în lupta anticomunistă” am reușit să conturez sumar câteva zeci de biografii ale eroilor maramureșeni, dar efortul de cercetare merită continuat). Și pentru toți cei trecuți la cele veșnice să înălțăm rugi fierbinți către Atotputernicul Dumnezeu ca primindu-i în gloria Sa să-i facă mijlocitori cerești pentru maramureșenii de azi și pentru tot neamul românesc.

Mai avem printre noi 20 de seniori nonagenari și octogenari (dar cu o tinerețe spirituală remarcabilă!) pe care-i respectăm și cu care ne mândrim (în paranteză localitatea de naștere și domiciliul actual): preot Ioan Bota (Rona de Jos – Cluj ), Vasile Bizău (Dragomirești – Franța), Melania Rițiu (Săpânța – București), Maria Ionescu (Dragomirești), sora Pelagia Iusco (Ieud – Roman /Neamț), Grigore Șofron (Sighet – Cluj), Nistor Man (Șieu – Tg. Mureș), Grigore Hotico (Ieud – Baia Mare), Ioana Petrovan (Ieud – Dragomirești), Ioan Ilban (Dragomirești – Sighet), Petru Codrea (Vadu Izei – Sighet), Ioan Pop – Arvinte (Breb – Timișoara), Ion Bizău (Ieud – Blaj /Alba), Ioan Dunca (Ieud – Vișeu de Sus), Gheorghe Bărcan (Săliștea de Sus – Cluj), Aurel Vlad (Dragomirești – SUA ).

Urmărind numele comunelor natale ale seniorilor pomeniți vedem că două localități se repetă mai des: Ieud și Dragomirești. Nu este o întâmplare. Dacă fiecare sat maramureșean și-a dat tributul său de luptă și suferință, focarul rezistenței anticomuniste a fost această axă Ieud-Dragomirești, pe valea Izei (cele două localități sunt foarte apropiate) unde populația s-a implicat masiv în sprijinirea acțiunilor de rezistență și de aici numărul mult mai mare de persoane arestate și condamnate. Explicația stă parțial în hotarul muntos al celor două comune situate la poalele Țibleșului, prielnic acțiunilor de partizani, dar există și aspecte mult mai profunde. Dragomireștiul era centrul de plasă al văii superioare a Izei cu pondere economică și administrativă, iar Ieudul un sat de mare tradiție spirituală (există și azi biserica de lemn de la 1364 !), renumit și prin familiile numeroase, dar și prin unitatea și dârzenia locuitorilor săi. Ambele localități au dat un număr mare de intelectuali care fac cinste Maramureșului și țării.
Și orașul Sighet a dat un număr important de luptători anticomuniști, dar aici se cuvine o precizare. Spre deosebire de satele maramureșene care (în ciuda secolelor de dominație străină) și-au păstrat caracterul predominant românesc, în Sighetul tradițional (situație valabilă până în anii ’60) românii nu erau majoritari (dintr-un complex de motive, discriminările din perioada austro-ungară fiind unul dintre ele). Grupul etnic cel mai numeros îl constituiau în perioada interbelică evreii (majoritatea stabiliți relativ recent, în a doua jumătate a sec. 19), care împreună cu maghiarii (stăpânii de până mai ieri) reprezentau circa 70% din populație. Centrul orașului era locuit masiv de alogeni (care dețineau comerțul și meșteșugurile), românii locuind la periferii, zona numită Locul Târgului fiind cartierul românesc cel mai important (capela greco-catolică care deservea zona fiind amenajată în casa eroului pașoptist Ioan Buteanu, unul din prefecții lui Avram Iancu). Aici au copilărit Aurel Vișovan, frații Vasile și Ion Popșa, frații Mihai și Grigore Șofron, Ioan Rus, Mihai Vlad, Alexandru Fonta, etc. Practic, toți “frații de cruce” sigheteni locuiau la mai puțin de 1 km de Aurel Vișovan! Spune și asta ceva despre atmosfera locului și momentului…

Într-o Românie debusolată, Maramureșul (deși nu este un pol de putere politică sau economică) reprezintă un reper autentic. Există încă resurse de credință și jertfă, există încă români curați pentru care neamul românesc înseamnă ceva. Ceva sacru pentru care merită să lupți și să te sacrifici, pe temelia martirilor de ieri și cu speranța în Înviere !

Preot prof. Marius Vișovan