„Autor, Profesor, Martor – Mesager pentru umanitate”. Acestea sunt cuvintele gravate pe Medalia de Aur a Congresului american, primită de Elie Wiesel în 1985, cuvinte care îi caracterizează cel mai bine viaţa şi activitatea. De-a lungul timpului activitatea sa a fost aplaudată dar în acelaşi timp a stârnit şi controverse. Prezentul demers nu îşi propune să laude, dar nici să critice. Încercăm doar, pe cât posibil, să prezentăm obiectiv viaţa şi activitatea cunoscutului laureat al Premiului Nobel pentru Pace născut la Sighetu-Marmaţiei.
Cine este Elie Wiesel şi cum a devenit el dintr-un copil obişnuit născut într-un mic oraş din nordul României „principalul păstrător al memoriei Holocaustului” şi „vocea supravieţuitorilor”, cum a fost numit de multe ori. Aceste sunt întrebările la care încercăm să răspundem.
Auschwitz-ul a fost locul care l-a transformat şi i-a schimbat destinul. Durerea şi suferinţa acumulată acolo au fost combustibilul şi motivaţia întregii sale cariere. Cele două teme majore ale operei sale, memoria şi indiferenţa, îşi au rădăcina în această îngrozitoare experienţă.
Memoria se adresează victimelor Holocaustului, ele nu mai pot fi salvate, dar tragedia lor trebuie cunoscută pentru a împiedica asemenea crime în viitor, astfel sacrificiul lor ar avea un sens. În concepţia lui Wiesel, supravieţuirea îl face responsabil pentru memoria celor care nu au avut şansa sa.
George Bernard Shaw spunea în piesa sa „Discipolul Diavolului”, apărută în 1901: „Cel mai mare păcat faţă de o fiinţă nu este ura, ci indiferenţa faţă de soarta ei.” Aproximativ o sută de ani mai târziu, într-un discurs la Casa Albă în 1999, Elie Wiesel relua această temă afirmând că: „opusul dragostei nu este ura, ci indiferenţa.”(1) Indiferenţa faţă de victime ne face părtaşi la crimele comise asupra lor. Aceasta este a doua mare temă a operei lui Elie Wiesel, şi este o temă mereu actuală. Nu cred că putem să ne imaginăm ce se petrece în sufletul unui copil de 15 ani, în prima noapte petrecută într-un lagăr scufundat în noroi şi beznă, în plin secol XX. Ce sentimente poate să aibă el la adresa umanităţii impasibile şi indiferente. Probabil că acelaşi lucru îl simt mii de copii rătăciţi prin taberele de emigranţi din Europa… „Nu voi uita niciodată acea noapte, prima noapte în lagăr, care a făcut din viaţa mea o noapte lungă şi de şapte ori zăvorâtă. … Niciodată nu voi uita acele momente care mi l-au ucis pe Dumnezeu şi mi-au distrus sufletul transformându-mi visele în cenuşă.” (2)
Elizer Wiesel s-a născut la Sighet în 30 septembrie 1928, în familia unor evrei ortodocşi, Shlomo şi Sara Wiesel. Elie era singurul băiat al familiei Wiesel având două surori mai în vârstă, Hilda şi Bea, şi o soră mai mică Tiporah (Judith).
Sighetul copilăriei lui Elie Wiesel era un oraş cosmopolit. Nu cu mult timp înainte acesta trecuse de la statutul de capitală a comitatului maghiar Maramaroş, cu o suprafaţă de 9,716 km², la cea de capitală a judeţului Maramureş cu o suprafaţă de 3.381 km². Comunitatea evreiască din Sighet era numeroasă şi bine închegată. În 1930 în oraş locuiau 10,609 de evrei, aproximativ 38% din totalul populaţiei. (3) Această numeroasă comunitate este rezultatul a două secole de migraţii dinspre Galiţia şi Imperiul Ţarist.
Majoritatea evreilor maramureşeni erau ultra religioşi. Înainte de 1918 comitatul Maramureş fusese unul dintre bastioanele evreilor ortodocşi din Ungaria.(4) Efervescenţa religioasă se manifesta în numeroasele sinagogi şi case de rugăciuni sighetene. Evreii în Sighet sunt comercianţi, meşteşugari, vizitii, zilieri şi cerşetori. „Oraşul trăia în ritmul calendarului evreiesc, se odihnea de sabat, postea de Yom Kipur, şi dansa de Simchat Torah.” (5) În 1934 un ziarist local remarca cu amar că timp de patru zile consecutive, pe perioada sărbătorilor evreieşti, „ar fi fost tot aşa de zadarnic să încerci să-ţi cumperi o batistă sau un nasture, ca şi cum ai căuta un aeroplan.” (6)
În casa familiei Wiesel se vorbea idiş dar şi germană, română şi maghiară. „vorbeam idiş între noi, răspundeam celorlalţi în română, maghiară, ruteană şi ne rugam în ebraică.” (7)
La fel ca foarte mulţi evrei din Maramureş şi Transilvania, membrii familiei lui Elie Wiesel se considerau evrei maghiari. Bunicii paterni sunt sigheteni. Bunica Nissel, născută la Sighet în 1881, conform mărturiei de la Yad Vashem, va fi deportată odată cu familia şi ucisă în Holocaust. Bunicul Elizer, al cărui nume viitorul scriitor îl va purta, moare în Primul Război Mondial.
Bunicul din partea mamei, Dody Faig, un entuziast hasid, este agricultor şi locuieşte în Bocicoi (8). Acesta va exercita o imensă influenţă asupra lui Elie Wiesel, insuflându-i dragostea faţă de povestirile hasidice. Nu avem informaţii despre bunica maternă. În „Toate fluviile curg în mare” se face referinţă la soţia bunicului, bănuim că este vorba de o a doua soţie, bunica fiind probabil decedată.
Despre părinţii săi Elie Wiesel spunea „tatăl meu reprezenta raţiunea iar mama mea credinţa”. Tatăl lui Elie Wiesel, la fel ca şi majoritatea bărbaţilor din familia sa, este comerciant şi deţine o mică băcănie, într-una din încăperile locuinţei sale. Shlomo Wiesel era privit ca unul dintre membrii importanți ai comunităţii, admirat pentru inteligenţa şi bunătatea sa. După ocuparea Poloniei de către Germania nazistă, se implică în ajutarea evreilor refugiaţi din Polonia. Este descoperit şi petrece câteva săptămâni în închisoare, la Sighet şi Debreţin. Tatăl lui Elie Wiesel este pasionat de literatură şi interesat de politică, îndemnându-şi fiul să înveţe ebraica modernă. Mama lui Elie Wiesel, Sara, este o femeie pioasă dar educată, care se mândrea cu raftul ei de cărţi în limba germană.
Copilăria lui Elie Wiesel decurge normal cu ocupaţiile şi gândurile fireşti vârstei. Frecventează în paralel învăţământul religios evreiesc şi şcoala publică românească. Este pasionat de studiu religios considerând învăţământul public o obligaţie. Cu toate acestea, învaţă, are note bune, regretând timpul pierdut cu altceva în afară de studiul Talmudului.
Ia lecţii de vioară de la un căpitan de poliţie român, prieten cu tatăl său, preţul… o sticlă de ţuică pe oră. Din păcate, după 30 august 1940, căpitanul de poliţie părăseşte oraşul şi lecţiile se sfârşesc brusc. Spre a – i face plăcere tatălui său cântă în corul Sinagogii Mari din Sighet, îndeletnicire ce îi va fi de mare folos în Franţa, după război (9).
După terminarea şcolii primare la Sighet, frecventează Liceul Evreiesc din Debreţin şi mai apoi pe cel din Oradea. Mama sa doreşte ca el să devină un „rabin cu doctorat”. Va abandona studiile liceale în 1944 odată cu ocuparea Ungariei de către Germania.
În jurul vârstei de 13 ani, în ciuda opoziţiei tatălui său, se scufundă în studiul şi practicarea misticismului evreiesc, Cabala, alături de doi prieteni. Tatăl şi fiul ajung la un compromis, îi va fi permisă studierea Cabalei atâta timp cât nu va neglija limba şi literatura ebraică modernă.
După 30 august 1940 Sighetu Marmaţiei va deveni din nou Maramarossziget „Populaţia a primit cu bucurie primele unităţi motorizate (adică mergând pe biciclete) ale armatei ungare. Mama era şi ea mulţumită…” (10). „Mulţumirea” avea să dureze puţin, întrucât după finalizarea operaţiunilor de anexare, la 13 septembrie 1940, a fost pusă în aplicare legislaţia antievreiască ce funcţiona deja în restul Ungariei, iar în 1941, 2000 de „evrei străini” din Sighet şi satele din jur vor fi deportaţi şi ucişi la Kamenetz Podolsk (11).
Ocuparea Ungariei de către Germania nazistă, la 19 martie 1944, a pecetluit soarta evreilor „maghiari”. Ungaria a fost împărţită în şase zone, numerotate în ordinea în care avea să se facă deportarea. Maramureşul a fost inclus în „Zona I”, alături de Ucraina Subcarpatică. A urmat închiderea sinagogilor, caselor de rugăciuni şi ale magazinelor evreieşti. Apoi a fost decretată obligativitatea purtării stelei galbene, pentru unii o umilinţă, iar pentru alţii motiv de mândrie: „Steaua galbenă? A, nu mă deranjează deloc. Ba chiar îmi permite să mă simt legat de evreii din Evul Mediu (…) Bizar, o port pe a mea cu o mândrie necunoscută” (12).
Detaliile privind internarea în ghetouri şi deportarea evreilor din „Zona I” au fost puse la punct într-o conferinţă desfăşurată la Munkacs, la 12 aprilie 1944. Operaţiunea de strângere a evreilor din Sighet şi din celelalte localităţi din „Zona I” a început în data de 16 aprilie 1944. Au fost înfiinţate doua ghetouri. Primul ghetou a fost destinat evreilor sigheteni, având aproximativ 10.000 de oameni, al doilea era destinat evreilor din localităţile din apropierea oraşului şi avea aproximativ 3.000 de oameni. Evreilor care locuiau în perimetrul ghetourilor le-a fost permis să locuiască în propriile case. Locuinţa familiei Wiesel se afla chiar pe colţul primului ghetou, ferestrele casei dinspre stradă vor fi vopsite cu var şi sigilate. Condiţiile de viaţă din ghetou sunt descrise de martorii intervievaţi de Tribunalul Poporului cât şi de cererile, nesoluţionate, înaintate primăriei de către Consiliul evreiesc din Sighetul Marmaţiei (13). Totuşi gardurile ghetoului oferă un sentiment de siguranţă şi comuniune: „Încet, încet viaţa a redevenit „normală”. Gardul de sârmă ghimpată care ne încercuia ca un zid nu ne speria prea tare. Ne simţeam chiar destul de bine: eram între noi. O micuţă republică evreiască.” (14)
După aproximativ trei săptămâni ghetourile din Sighet vor fi lichidate, iar cei 12.849 de evrei vor fi deportaţi în patru transporturi. Elie Wiesel împreună cu familia sa vor fi deportaţi în al treilea transport, la data de 20 mai 1944. Zilele petrecute în vagonul de vite în drum spre Auschwitz, despărţirea de mamă, surori şi bunică, prima noapte petrecută în lagăr îi vor marca irevocabil viaţa şi personalitatea.
Mama, bunica şi sora mai mică Tiporah, vor fi ucise la scurtă vreme după sosirea la Auschwitz. Surorile mai mari vor supravieţui şi îşi vor întâlni fratele în Paris după eliberare. Tatăl său îi va fi alături pe aproape întreaga perioadă de detenţie.
Suferinţa de la Auschwitz, imposibil de exprimat în cuvinte, ar putea fi descrisă pe scurt în felul următor: două zile în noroiul lagărului ţigănesc de la Birkenau, trei săptămâni de aşteptare în Auschwitz, lagărul principal, apoi destinaţia finală complexul industrial Monowiz – Buna, unde munceşte pentru infama şi prea uşor iertata companie germană I.G. Farben. Primo Levi, deţinut în acelaşi lagăr Auschwitz III – Monowiz, îşi amintea, fiind examinat de un chimist german pentru a deveni laborant, privirea pe care i-a aruncat-o chimistul german „nu era privirea schimbată între două fiinţe umane, era privirea dintre două fiinţe care populau lumii diferite, ca prin sticla unui acvariu. Dacă aş putea descrie acea privire aş putea explica demenţa celui de-al Treilea Reich.” (15)
I.G Farben plătea pentru fiecare muncitor calificat 6 RM (Reichsmark) iar pentru muncitori necalificaţi 4 RM. Banii erau percepuţi de către SS, oferind în schimb „cazare, mâncare şi îmbrăcăminte” (16). Elie Wiesel va lucra alături de tatăl său într-un depozit de piese electrice, o muncă relativ uşoară, mai târziu fiind transferat în sectorul de construcţii, unde îl va prinde iarna sileziană, deosebit de geroasă în 1944-1945.
La începutul anului 1945, în condiţiile apropierii Armatei Roşii, autorităţile germane hotărăsc abandonarea complexului de lagăre Auschwitz. În această perioadă Elie Wiesel se afla în infirmeria lagărului datorită unor degerături grave la picior. Prizonierii bolnavi din infirmerii au posibilitatea de a alege fie să se retragă împreună cu ceilalți prizonieri si gărzile germane, fie să rămână în urmă, aşteptând eliberarea. Neîncrederea că germanii vor lăsa prizonieri în viaţă în urma lor îi face pe Elie Wiesel şi pe tatăl său să părăsească lagărul împreună cu soldaţii germani. Primo Levi, aflat de asemenea în infirmerie, va alege să aştepte armata rusă, care ajunge la porţile Auschwitzului la data de 27 ianuarie 1945.
Prizonierii din lagărul Auschwitz III au început teribilul marş prin zăpadă în seara zilei de 18 ianuarie 1945, ajungând la lagărul de la Gleiwitz, 80 km de Auschwitz III în noaptea dintre 19 şi 20 ianuarie. Cei care nu puteau continua drumul au fost împuşcaţi. Începând cu 21 ianuarie au fost îmbarcaţi în trenuri deschise şi trimişi spre lagărele: Gross-Rosen, Buchenwald, Dachau şi Mauthausen. Elie Wiesel împreună cu tatăl său ajung la Buchenwald la sfârşitul lunii ianuarie (17).
La Buchenwald, împreună cu ceilalţi deţinuţi recent evacuaţi de la Auschwitz, cei doi sunt repartizaţi în „Lagărul mic”, lagăr de tranzit-carantină al lagărului Buchenwald. La data de 29 ianuarie tatăl lui Elie Wiesel va muri de dizenterie (18). După moartea tatălui este transferat în sectorul copiilor, celebra „baraca 66”, unde supravieţuieşte până la eliberare.
Baraca 66 adăpostea 600 de copii, majoritatea evrei, plasaţi aici de către „Mişcarea de rezistenţă” din Buchenwald, formată în mare parte din prizonieri politici comunişti şi social-democraţi. Supraveghetorul sectorului era Antonin Kalina, comunist ceh din Praga, secondat de Gustav Schiller, comunist polonez din Lvov. Datorită eforturilor acestor oameni cei 600 de copii vor fi protejaţi în ultimele luni de detenţie, scutiţi de muncă şi de apel. Prin cântece, povestiri, lecţii de istorie şi matematică cei doi au încercat să facă mai plăcută şederea în Buchenwald şi să ofere speranţă copiilor. Lagărul de concentrare Buchenwald va fi eliberat de către Armata a III-a americană la data de 11 aprilie 1945. Între cei 21.000 de prizonieri eliberaţi americanii vor găsi în viaţă aproximativ 1000 de copii, aceştia au supravieţuit datorită eforturilor Rezistenţei Comuniste (19).
Armata a III-a americană era însoţită de doi capelani, rabinii Herschel Schacter şi Robert Marcus. Aceştia au rămas în Buchenwald câteva luni îngrijindu-se de foştii prizonieri şi făcând demersuri pentru repatrierea acestora (20). Descoperind cei aproape 1000 de orfani, vor contacta de urgenţă biroul din Geneva al Œuvre de Secours aux Enfants (21) „Am găsit 1000 de copii în Buchenwald. Luaţi măsuri de urgenţă pentru evacuarea lor” (22). Elveţia s-a angajat că va primi 280 de copii, Anglia 250 iar Franţa 480. America va asigura mâncarea şi îmbrăcămintea, copiii urmând să părăsească lagărul începând cu luna iunie (23).
Elie Wiesel este unul dintre cei 480 de copii porniţi spre Franţa. Cea mai importantă sursă documentară prind soarta acestor copii o reprezintă cartea scrisă de directoarea centrului în care au fost primiţi, Judith Hemmendinger, The Children of Buchenwald : Child Survivors and Their Post-War Lives. Statul Francez pune la dispoziţia OSE un sanatoriu abandonat în localitatea Écouis din Normandia, unde copiii încearcă să se readapteze la viaţă „Bieţi monitori, biete monitoare. Cred oare că ne pot educa pe noi, care am privit moartea în faţă(…). Cel mai tânăr dintre noi are o experienţă mai vastă decât cel mai vârstnic dintre ei” (24).
Întâlnirea cu surorile sale este de-a dreptul miraculoasă. În timpul şederii la Ecouis, Elie Wiesel este fotografiat de către un jurnalist al ziarului Defense de la France, în timp ce juca şah cu un alt băiat. Fotografia este publicată. Sora sa Hilda, aflată şi ea la Paris, îl recunoaşte. Prin intermediul Hildei află că şi Bea a supravieţuit şi este în Sighet, căutându-l. Cei trei se reunesc în Antwerp în casa unor rude, află pe această cale că toate bunurile familiei au dispărut iar casa este ocupată de alte persoane. Bea va emigra în Canada iar Hilda va rămâne în Franţa.
Elie Wiesel şi alţi aproximativ 100 de copii şi adolescenţi, proveniţi din familii religioase, vor fi transferaţi la castelul Ambloy. Centrul Écouis nu putea găti mâncare koser pentru peste 400 de copii.
La Ambloy timpul trecea, iar adolescenţii trebuiau reintegraţi în societate. Au fost întrebaţi ce ar dori să studieze, nu doreau nimic, astfel le-a fost sugerat să se pregătească în meseria părinţilor lor. Doi dintre ei au fost împotrivă, doreau să meargă la facultate, pentru ei au fost angajaţi profesori particulari de limba franceză. Aceştia au fost Kalman Kalikstein, care ajunge profesor de fizică la Universitatea din New York, şi Elie Wiesel. Judith Hemmendinger şi-l aminteşte pe Elie Wiesel adunând notiţe pentru viitoarea sa carte (25).
Cu timpul, Elie Wiesel va fi mutat în alte centre ale OSE, Taverny şi apoi Versailles. Studiază Talmudul cu misteriosul Shushani şi limba franceză cu tânărul profesor Francois. Se înscrie la „Lycée Maimonides”. Predă ebraica şi devine dirijor de cor, pe baza cunoştinţelor dobândite în copilărie.
La vârsta de 19 ani, în 1947, îi este sugerat să părăsească adăpostul OSE. Își găsește o mică cameră în Paris a cărei chirie are mari greutăţi să o plătească. Se înscrie la Facultatea de Litere a Universităţii Sorbona (26). Această perioadă a vieţii lui este marcată de depresie şi greutăţi materiale.
Interesul său faţă de evenimentele din Palestina îl determină să participe la diverse întâlniri şi manifestări sioniste. Simte că trebuie să fie parte a luptei evreilor pentru un stat naţional. Se angajează la „Zion in Kampf”, periodic francez al organizaţiei paramilitare Irgun. Pentru început traduce articole din ebraică în idiş. Primul articol îi apare în 1948, sub pseudonimul Ben Shlomo, şi este povestea a doi fraţi aflaţi în tabere diferite. Wiesel scrie acest articol marcat de „incidentul Altalena” (27). Al doilea articol „Învinşi şi învingători”, scris după ce o vizitează pe Bea, care încă îşi aştepta viza într-un lagăr în Germania. Ben Sholmo se întreabă retoric: dacă germanii sunt învinşi oare evreii sunt învingători?
În 1949 birourile Irgunului din Europa se închid, Wiesel devine şomer din nou. Prin intermediul unui prieten îşi procură o legitimaţie de jurnalist, cu ajutorul căreia călătoreşte pentru prima oară în Israel. După o şedere de câteva luni reuşeşte să se angajeze ca şi corespondent în Paris al ziarului israelian Yedioth Ahronoth.
În calitate de corespondent al Yedioth Ahronoth începe o perioadă de călătorii, se reîntoarce în Israel, apoi Maroc, Spania, India. Îşi vizitează sora în Canada, apoi din nou în Israel, Brazilia, unde cercetează cazul unor evrei din Europa de est convertiţi la catolicism. Pe vapor, în drum spre Brazilia începe să scrie despre experienţa lui în lagărul de concentrare „Îmi petrec tot timpul în cabină , punând pe hârtie, în idiş, relatarea mea despre anii concentraţionari (…) Febril şi cu sufletul la gură, scriu repede, fără să mă recitesc. Scriu pentru a depune mărturie” (28) . Manuscrisul va fi înmânat, în Argentina, editorului Mark Turkov, cartea va apărea la Buenos Aires în 1956 sub titlul „Un di velt hot geshvign” (Şi lumea a continuat să tacă).
În 1954, reîntors în Paris, îl intervievează pe laureatul premiului Nobel pentru literatură Francois Mauriac. Între cei doi se leagă o strânsă prietenie. Mauriac îl va încuraja să scrie despre experienţa sa în lagărul de concentrare şi îl va ajuta să publice ceea ce avea să devină cea mai bună lucrare a sa: Noaptea. Un an mai târziu Wiesel îi trimite manuscrisul, o variantă mult scurtată şi rescrisă limba franceză a „Un di velt hot geshvign”. Cartea va fi publicată în 1958 la editura franceză Edition de Minuit. La insistenţele editorului titlul va fi schimbat în La Nuit (Noaptea).
În 1956 se mută la New York, în calitate de corespondent la Naţiunile Unite. În această calitate face cunoştinţă cu lideri politici ai noului stat Israel. Începe colaborarea cu mai multe publicaţii printre care şi The Jewish Daily Forward – „cel mai bogat şi cel mai citit cotidian idiş din lume” (29).
La scurt timp după sosirea în America, Elie Wiesel, este victima unui accident de circulaţie, în Times Square este lovit de un taxi. Va fi imobilizat la pat pentru multă vreme. Între timp viza de şedere în Statele Unite expiră şi este nevoit să aplice pentru cetăţenia americană, pe care o va primi în 1963. Această nefericită întâmplarea va sta la baza romanului „Accidentul” publicat în 1962.
La începutul anilor 60 îşi continuă activitatea jurnalistică. În 1961 este prezent la celebrul proces al lui Adolf Eichmann în Ierusalim, reprezentând Daily Jewish Forward. De asemenea continuă să scrie în limba franceză, în această perioadă îi apar romanele: Dawn 1961, The Accident 1962, The Town Beyond the Wall 1964, The Gates of the Forest 1966 (31). Toate aceste romane sunt inspirate din propriul destin. În fiecare dintre ele Wiesel îşi imaginează propria viaţă având un alt curs.
În The Town Beyond the Wall, personajul principal Michael, supravieţuitor al Holocaustului, se întoarce în oraşul său natal dincolo de „cortina de fier”. Şi, într-adevăr, în acelaşi an, 1964, Wiesel va reveni pentru prima oară în Sighet. „Regăsesc parcul, nici mai mic nici mai îngrijit. Arborii sunt la locul lor. Băncile asemenea. Totul este ca înainte. Afară de evrei: nu mai exisă evrei.” (32) Acum este momentul în care Wiesel dezgroapă ceasul, primit în dar de bar mitzvah, îngropat în gradina casei natale în aprilie 1944.
Întâmplarea este descrisă în povestirea „Ceasul” (33). Pătrunde în curte, în toiul nopţii, casa avea alţi locatari, şi sapă cu mâinile goale. Găseşte ceasul şi părăseşte curtea, imediat este năpădit de un sentiment vinovăţie, se simte ca şi un hoţ. Se întoarce şi îngroapă ceasul. În 2013, la Casa Elie Wiesel, într-o video conferinţă Elie Wiesel a fost rugat să explice acea decizie, a răspuns: „Ceasul aparţine acelui loc”.
Activismul politic a lui Elie Wiesel debutează odată cu prima vizită făcută în URSS în 1965. Impresiile acelei vizite vor fi imortalizate în volumul The Jews of silence (Evreii tăcerii). Fascinat de spiritualitatea evreilor sovietici Wiesel îi va vizita din nou în 1966, experienţele acestei a doua vizite îl vor determina să devină un purtător de cuvânt şi un militant pentru cauza evreilor oprimaţi de regimul sovietic. „M-am întors de acolo transformat: eu care am vrut să depun mărturie pentru cei morţi, m-am pomenit mesager al celor vii (34).”Wiesel va fi un susţinător al cauzei „refusnicilor” (35) prin luări de cuvânt, marşuri de solidaritate şi strângeri de fonduri.
În 1967 urmăreşte de la faţa locului „Războiul de 6 zile”, în calitate de corespondent pentru Jewish Daily Forward. Experienţa trăită se transformă într-un nou roman: „A beggar în Jerusalem”. Personajul principal, David, supravieţuitor al Holocaustului, de aceeaşi vârstă cu Wiesel, trăieşte în preajma „Zidului Plângerii” acest important episod din istoria Statului Israel. „A beggar in Jerusalem” va fi distins cu premiul Prix Medicis în 1968.
În 1969 se reîntoarce în Ierusalim pentru a se căsători. Soţia sa, Marion Ester, născută Rose, este evreică de origine austriacă născută în Viena. Cunoscătoare a cinci limbi străine va traduce şi edita cărţile soţului ei în limba engleză. Multe din aceste cărţi fiind scrise în franceză sau idiş. În 1972 se va naşte unicul lor fiu Shlomo Elisha.
Eseurile şi povestirile, multe dintre ele având caracter autobiografic, scrise în cursul anilor 60 vor fi grupate în volumele „Legends of our time”, publicat în 1966, şi „One generation after”, publicat în 1970. În aceste povestiri Wiesel evocă figurile bunicului şi a tatălui, amintiri şi momente importante din viaţa lui.
Influenţa bunicului Dodye Faig se manifestă în volumul „Souls on fire”, apărut în 1972. Este prima carte dedicată povestirilor hasidice. Wiesel mărturisea în această carte „am pus tot ceea ce am primit de la bunicul Reb Dodye: Dragostea lui pentru oameni, pasiunea lui pentru cântece şi povestiri. În timp ce scriu îl văd intrând vineri seara în casa luminată în paşi de dans.” (36) Dragostea şi pasiunea lui Wiesel pentru hasidim vor fi ilustrate şi în volumele: Four Hasidic Masters, publicată în 1979; Somewhere a Master, publicată în 1982.
Cariera didactică a lui Elie Wiesel debutează în 1966 cu o serie de cursuri ţinute anual la „92nd Street Young Men’s and Young Women’s Hebrew Association” (37). Abordează diferite teme precum: Biblia, Talmudul, Hasidismul etc. În 1972 renunţă la cariera de jurnalist îmbrăţişând-o pe cea de profesor. Primeşte un post la City Colege New York, unde ţine cursuri având ca subiecte: Textele hasidice, Talmudul, literatura iudaică şi literatura Holocaustului. În 1976 demisionează de la City Colege şi acceptă postul de profesor la Universitatea din Boston, unde devine membru al Departamentului de filosofie şi al Departamentului de religie. În acelaşi an ocupă postul de ”Profesor Andrew W. Mellon în ştiinţele umaniste” la Universitatea din Boston. În 2013 Elie Wiesel este nevoit să-şi întrerupă cursurile la Boston University datorită problemelor de sănătate şi vârstei înaintate, avea 85 de ani. (38)
Pe baza cursurilor predate la universitate s-au născut cărţile: Messengers of God: Biblical Portraits & Legends, 1976; Images from the Bible, 1980; Five Biblical Portraits, 1980, The Golem, the retelling of a legend, 1983. (39)
Până în 1970 activismul lui Wiesel se limitase doar la problemele evreilor sovietici. În acest an o fotografie dintr-un ziar, reprezentând un copil victimă a conflictului din Biafra, îl determină să treacă graniţa propriei etnii şi religii. Elie Wiesel relata mai târziu că toată suferinţa din Biafra era concentrată în „ochii negrii ai acestui orfan” (40). În sprijinul victimelor din Biafra, Elie Wiesel, scrie o scrisoare deschisă intitulată „Biafra, the end” .
În 1974 este impresionat de situaţia tribului Ache din Paraguay, ameninţat cu exterminarea sub regimul de extremă dreaptă al Generalului Alfredo Stroessner. Scrie epilogul unei colecţii de mărturii publicate de Liga Internaţională a Drepturilor Omului. În acest epilog aseamănă drama indienilor din Paraguay cu Holocaustul din Europa (41).
După retragerea armatei americane din Vietnam, în 1975, aproximativ un milion de vietnamezi au fost „reeducaţi”. Din cauza acestor persecuţii, începând cu 1978, sute de mii de refugiaţi vor părăsi Vietnamul în mici ambarcaţiuni, inundând plajele statelor din Asia de Sud. Confruntate cu o criză umanitară fără precedent, aceste state, vor refuza debarcarea a noi refugiaţi, mulţi dintre ei rămânând abandonaţi pe mare, refugiaţii vietnamezi vor fi numiți „oamenii bărcilor”. În 8 iulie 1979, Elie Wiesel, scrie un articol în Los Angeles Times intitulat The victims of injustice must be cared for. În care pledează pentru sprijinirea zecilor de mii de refugiaţi vietnamezi. Aseamănă situaţia lor cu cea a „altor refugiaţi”, cărora „cu o generaţie în urmă” le-a fost refuzat azilul de către „lumea civilizată” (42). În același an susţine cauza refugiaţilor vietnamezi în faţa Senatului American şi face parte din delegaţia Statelor Unite la Congresul de la Geneva, organizat de O.N.U. pe această temă.
În timp ce lumea era ocupată cu criza refugiaţilor vietnamezi, milioane de cambodgieni cădeau victimă odiosului regim al lui Pol Pot. Începând cu 1978 Elie Wiesel abordează problema crizei umanitare din Cambodgia în interviuri şi luări de cuvânt. În 1980 participă la Marşul pentru Cambodgia, organizat de Comitetul International de Salvare şi Medici fără Frontiere. Delegaţia este alcătuită din 150 de celebrităţi: intelectuali, jurnalişti, artişti etc. Aceştia vizitează taberele de refugiaţi de la frontiera Cambodgiei cu Thailanda spre a oferi provizii şi speranţă refugiaţilor.
În 1978, la iniţiativa lui Jimmy Carter Preşedintele Statelor Unite ale Americii, ia naştere Comisia Prezidenţiala dedicată Holocaustului. Comisia avea menirea să întocmească un raport dedicat ridicării şi întreţinerii unui „monument potrivit în memoria celor pieriţi în Holocaust” (43). Comisia era alcătuită din 34 de personalităţi şi urma să fie condusă de Elie Wiesel. Timp de un an de zile Comisia va vizita memoriale dedicate Holocaustului din Europa, solicitând în acelaşi timp sugestii publicului american. Raportul final este înaintat preşedintelui Carter la data de 27 septembrie 1979. Comisia recomandă construirea unui Muzeu Naţional al Holocaustului în Washington D.C (44). În 1980 Congresul american a aprobat constituirea unei comisii, United States Holocaust Memorial Council, care să supervizeze construcţia noului muzeu, Elie Wiesel va conduce această comisie până în 1986. Piatra de temelie a noului muzeu va fi pusă în 1985 iar deschiderea va avea loc în 1993 în prezenta preşedintelui Bill Clinton.
La începutul anilor 80’ opinia publică americană este preocupată de situaţia din America Centrala, unde sute de mii de oameni suferă fiind prinşi în războaie civile între mişcările populare şi guvernele militare „anti-comuniste” susţinute de Statele Unite. În iarna lui 1983 Elie Wiesel îi vizitează pe indienii Miskito aflaţi într-o tabără de refugiaţi în jungla din Honduras. Populaţia Miskito ocupa de mii de ani coasta atlantică a Nicaraguei iar 1980 intraseră în conflict cu regimul lui Daniel Ortega care intenţiona relocarea lor. În 1984 Elie Wiesel dedică un editorial în Los Angeles Times situaţiei acestor oameni.
Tot în această perioadă Elie Wiesel se alătură mişcării „Sancuary”, prin care organizaţii religioase creştine şi evreieşti din Statele Unite oferă adăpost refugiaţilor din El Salvador şi Guatemala. Din cauza faptului că aceştia erau prigoniţi de regimuri „anti-comuniste” susţinute de guvernul american, le este refuzat statutul de refugiaţi politici fiind etichetaţi „străini ilegali”. În 1985 Elie Wiesel participă la primul congres dedicat acestei mişcări. În acest context rosteşte memorabilele cuvinte „nici o fiinţă umană nu poate să fie ilegală”
Probabil că unul dintre cele mai importante momente din cariera lui Elie Wiesel este discursul rostit în 1985, la Casa Albă, în prezenta preşedintelui Ronald Reagan. În acest an Elie Wiesel avea să primească Medalia de Aur a Congresului American, pentru activitatea desfăşurată de-a lungul vieţii, cea mai importantă distincție ce poate fi acordată unui civil în Statele Unite. Medalia avea să fie înmânată, conform protocolului, la Casa Albă de către preşedintele Statelor Unite ale Americii, la data de 19 aprilie 1985. Ceremonia era umbrită de scandalul ce plana asupra Casei Albe în acel moment, aşa numita „afacere Bitburg”.
În 1985 Ronald Reagan acceptase invitaţia Cancelarului vest-german Helmut Kohl de a face o vizită de reconciliere în Germania de Vest. Cei doi urmau să sărbătorească prietenia americano-germană şi, în acelaşi timp, să aniverseze 40 de ani de la sfârșitul războiului. Încă de la începutul anului Casa Albă anunţase că nici un lagăr de concentrare nu va fi vizitat, iar preşedintele va participa la o ceremonie desfăşurată în cimitirul militar Kolmeshöhe, în lângă oraşul Bitburg. Locaţia se afla în apropiere de o bază militară aeriană unde erau staţionaţi aproximativ 11.000 de soldaţi americani. Purtătorul de cuvânt al Casei albe susţinuse că alături de soldaţii germani, în acest cimitir, erau îngropaţi şi soldaţi americani căzuţi în Al Doilea Război Mondial. În scurt timp presa americană a aflat nu doar că soldaţii americani fuseseră mutaţi în S.U.A. cu mult timp în urmă, ci şi faptul că în apropiere de locul ceremoniei erau înmormântați 49 de membri ai Waffen-SS. În ciuda imensului scandal şi a protestelor organizaţiilor evreiești Ronald Reagan era hotărât să desfăşoare această vizită, nedorind să-şi jignească principalul aliat din Europa în cadrul Războiului rece.
În această atmosferă încărcată se desfăşura ceremonia de decernare a Medaliei Congresului American. Având ochii a milioane de telespectatori americani asupra lui, evenimentul era transmis de CNN şi NBS, Elie Wiesel îl roagă pe Ronald Reagan să-şi anuleze vizita la Bitburg, spunându-i: „Acel loc, Dle Preşedinte, nu este locul dumneavoastră. Locul dumneavoastră este alături de victimele SS-ului” …. „Am văzut SS-işti la muncă, am cunoscut victimele lor, cei ucişi de ei au fost prietenii mei, au fost părinţii mei.” (45) În ciuda succesului acestui discurs şi a protestelor vehemente, la data de 5 mai 1985 Ronald Reagan a fost prezent la ceremonia din cimitirul militar Kolmeshöhe.
În 1986 Statuia Libertăţii împlinea o sută de ani de existenţă. Cu această ocazie douăsprezece personalităţi, nenăscute pe teritoriul Statelor Unite, cu merite extraordinare în diferite domenii au fost distinse cu Medalia Libertăţii. Printre ele s-a numărat şi Elie Wiesel.
Cariera lui Elie Wiesel va fi încununată prin acordarea Premiului Nobel pentru Pace în 1986. În opinia Comitetului Nobel Norvegian, Elie Wiesel este „unul dintre ce mai importanţi lideri spirituali, într-o epoca în care violenţa, represiunea şi rasismul continuă să caracterizeze societatea.” De asemenea Comitetul Nobel îl numeşte: „un mesager pentru umanitate, iar mesajul său este unul de pace, de reconciliere şi demnitate umană.” (46) Discursul lui Elie Wiesel de acceptare a fost unul pe măsura importanţei premiului primit. El subliniază încă odată obligaţia de a nu fi indiferenți şi de a interveni ori de câte ori vieţi umane sunt puse în pericol, spunând: „Atunci când vieţile omeneşti sunt puse în pericol, atunci când demnitatea umană este ameninţată, graniţele şi sensibilităţile naţionale devin irelevante.” (47)
La scurt timp după decernarea Premiului Nobel, Elie Wiesel împreună cu soţia sa Marion pun bazele Fundaţiei Elie Wiesel. Aceasta are ca scop declarat: „să lupte împotriva indiferenţei, intoleranței şi nedreptăţii prin dialog internaţional şi programe adresate tinerilor.” (48)
La mijlocul anilor 90’ Fundaţia Elie Wiesel înfiinţează în Israel două centre, Beit Tzipora, care poartă numele surorii sale mai mici ucisă la Auschwitz. Centrele sunt dedicate integrării prin educaţie a evreilor etiopieni recent ajunşi în Israel. În 2007 un alt asemenea centru a fost deschis pentru refugiaţii din Darfur, care şi-au găsit adăpostul în Israel. (49)
La începutul ultimului deceniu al secolului XX, atrocitățile comise în cadrul războaielor interetnice din fosta Iugoslavie îngrozeau o lume întreagă. În toamna anului 1992 Elie Wiesel vizitează Iugoslavia, iar în 1993, cu ocazia inaugurării Muzeului Holocaustului, pledează public pentru intervenţia Statelor Unite în zonă. O face adresându-se direct preşedintelui Bill Clinton, prezent la ceremonie: „Domnule Preşedinte, trebuie să vă spun ceva. Am fost în fosta Iugoslavie toamna trecută. Nu pot dormi de atunci. (…) Trebuie să facem ceva să oprim vărsarea de sânge din acea ţară.” (50) În 1995, atunci când se va hotărî efectiv intervenţia militară a Statelor Unite în conflictul din fosta Iugoslavie, Elie Wiesel va fi prezent la Casa Albă.
La vârsta de 81 de ani, în iunie 2009, Elie Wiesel vizitează împreună cu preşedintele Barack Obama şi cancelarul Angela Merkel lagărul de la Buchenwald. Cu această ocazie îşi exprima încrederea în preşedintele Obama, aflat la început de mandat, spunând că acesta „va fi capabil să transforme lumea într-un loc mai bun”
De-a lungul timpului Elie Wiesel a revenit de mai multe în oraşul natal. Prima oara în 1964, pentru o vizită privată de 24 de ore. În 1967 se reîntoarce, împreună cu o echipă de filmare, pentru a realiza documentarul Sighet, Sighet. După o absenţă de 17 ani va revedea Sighetul, la invitaţia lui Moses Rosen, pentru a comemora 40 de ani de la deportarea populaţiei evreieşti din nord-vestul Ardealului.
În a doua parte a anilor 90 şi începutul anilor 2000, Elie Wiesel este prezent de mai multe ori în Sighet. În 1995 vine însoţit de fiul şi nepotul său, fiul surorii sale Bea. Un an mai târziu in 1996, se reîntoarce pentru realizarea filmului documentar „Elie Wiesel Goes Home”. Ultima sa vizită are loc în 2002 alături de preşedintele Ion Iliescu şi sora sa Hilda, ocazie cu care se inaugurează muzeul amenajat în casa sa părintească.
Casa în care s-a născut Elie Wiesel şi a cărei fotografie atârnă pe peretele din faţa mesei de scris a laureatul Premiului Nobel, a fost transferată în administraţia Muzeului Maramureşului în anul 2001. Restaurarea casei şi amenajarea muzeului a fost posibilă, după spusele lui Mihai Dăncuş, directorului muzeului la acel moment, prin eforturile conjugate ale Muzeului Maramureşului, Fundaţiei Culturale Române, Ministerului Culturii şi Cultelor şi Președinției României.
Casa muzeu Elie Wiesel, pe lângă faptul că este un muzeu în onoarea acestuia, este şi un mic muzeu în memoria dispărutei comunităţi evreieşti din Sighetu-Marmaţiei şi Maramureş. Casa Elie Wiesel este parte integrantă a Muzeului Maramureșului, fiind vizitată anual de mii de vizitatori din întreaga lume.
În anul 2001 Elie Wiesel este primit în Academia Română ca membru de onoare, iar în 2002 este decorat de către preşedintele Ion Iliescu cu Steaua României în grad de cavaler.
Doi ani mai târziu, în 2004, Wiesel va returna decoraţia, protestând astfel împotriva deciziei preşedintelui României de a-i distinge cu aceeași decoraţie pe poetul Corneliu Vadim Tudor şi istoricul Gheorghe Buzatu.
Elie Wiesel moare, la vârsta de 87 de ani, în dimineața zilei de 2 iulie 2016 în locuința sa din Manhattan.
Autor, Alin Spiridon Pralea, muzeograf
(1) Perlis of indiference , http://www.historyplace.com/speeches/wiesel.htm
(2) Eile Wiesel, Noaptea, ed. Corint, București 2012, p.70
(3) Ioan Bolovan , Evreii din Transilvania între 1870-1930 : contribuții demografice, în Anuarul Institutului de Istorie „George Bariţiu” din Cluj-Napoca. Seria Historia, an 2005, vol. XLIV, p. 539-550
(4) Victor Karady, Religios Divisions, Socio-Economic Stratification and the Modernization of Hungarian Jewry after the Emancipation, în Jews in the hungarian economy 1760-1945, ed. Magnes Press, Ierusalim, 1992, p. 161-178
(5) Elie Wiesel, From the Kingdom of Memory, ed. Schocken books, New York 1990, p.54
(6) Viaţa la Sighet – Sărbători evreieşti, în Graiul Maramureşului, Anul III, nr.59, 4 octombrie, p.2
(7) Ibidem, p. 53
(8) Sat în apropierea Sighetului
(9) Idem, One generation after, Schocken Books, New York, 1982, p. 48
(10) Idem, Toate fluviile curg în mare, Ed. Hasefer, Bucureşti, 2000, p.33
(11) ***, Istoria Romaniei, Transilvania, vol. II, ed. George Barit, Cluj Npoca, 1997, p. 123
(12) Elie Wiesel, op. Cit., p.63
(13) Hotărârile Tribunalului Poporului pe 1946, Dosar 22/1946, pag. 69-72, Fond Arhivele SJAN, Cluj-Arhivele Naţionale ale României
(14) Elie Wiesel, Noaptea, ed. Corint, București, 2012, p.39
(15) Primo Levi, If this is a man, ed. The Orion Press Inc., New York, 1959, p. 123
(16) Mark Spoerer, Forced Labor in the Third Reich, J.W. Goethe-Universität / Fritz Bauer Institut Frankfurt am Main 2010, p.22
(17) Death March from the Buna/Monowitz Concentration Camp, http://www.wollheim-memorial.de
(18) Elie Wiesel, op. Cit., p. 184
(19) Kenneth Waltzer ,Block 66 at Buchenwald: The Clandestine Barracks to Save Children, https://www.jewishvirtuallibrary.org
(20) Margalit Fox, Rabbi who brought word of freedom to Buchenwald survivors dies at 95, New York Times, 26 martie, 2013.
(21) Organizaţie francezo-evreiască pentru salvarea copiilor înfiinţată în 1912 , prescurtată în continuare OSE.
(22) Judith Hemmendinger, Robert Krell, The Children of Buchenwald : Child Survivors and Their Post-War Lives, Ed. Gefen Books, 2000, p. 21
(23) Ibidem
(24) Elie Wiesel, Toate fluviile curg în Mare, ed. Hasefer,Bucureşti,2000, p. 104
(25) Judith Hemmendinger, op cit, p.22
(26) Elie Wiesel, op.cit., p.146
(27) Incident violent petrecut între Armata israeliană şi organizaţia premilitară Irgun în 1948.
(28) Ibidem, p.233
(29) Ibidem, p.287
(31) Răsăritul, Accidentul, Oraşul de dincolo de zid, La porţile pădurii.
(32) Ibidem, p. 373
(33) Idem, One generation after, ed. Schocken Books, New York, 1982, p. 41-43
(34) Elie Wiesel, Toate fluviile curg în Mare, ed. Hasefer,Bucureşti,2000, p. 382
(35) Evrei din URSS cărora nu le este permis să emigreze în Israel
(36) Idem, Și marea nu se revarsă, p.26
(37) Centru educațional înființat în 1874 în New York.
(38) Matt Rocheleau, Elie Wiesel cancels lecture series at BU due to health reasons, în The Boston Globe, 21 octombrie, 2013
(39) Mesagerii lui Dumnezeu; Portrete biblice şi legende; Imagini din Biblie; Cinci portrete biblice; Golem
(40) Frederick L. Downing, Elie Eiesel a religios biography , Editura Mercer University Press, Macon, Georgia, 2008 p.218
(41) Ibidem 223
(42) Marck Chmiel, Elie Wiesel – and the Politics of Moral Leadership, Temple University Press, Philadelphia, 2001, p. 60
(43) The President’s Commission on the Holocaust, https://www.ushmm.org/information/about-the-museum/presidents-commission
(44) President’s Commission on the Holocaust, Raport to the President, September 27, 1979, Reprinted by The Holocaust Museum, June 2005
(45) Discursul lui Elie Wiesel cu ocazia primirii Medaliei Congresului American, http://www.pbs.org/eliewiesel/resources/reagan.html
(46) Elie Wiesel, The Nobel Peace Prize 1986, ed. Summit Books, New York, 1986, p.4
(47) Ibidem, p. 16
(48) Elie Wiesel Foundation, http://www.eliewieselfoundation.org/
(49) Ibidem
(50) David Aikman, Great Souls: Six who Changed the Century, Lexington Books, Lanham, 2003, p. 358
Salomon Isacovici (1924, Sighet – 8 februarie 1998, Quito, Ecuador) om de afaceri, scriitor