În sec. al XX-lea sculptura românească stătea sub semnul „expresivităţii dramatice, al formelor încântătoare, elegante” (prof.univ.dr. Grigore Arbore). Pe acest fundal stimulator se proiectează arta lui Gheza Vida, care apare din Maramureş: un sculptor inedit, creator în lemn şi rareori în piatră, ale cărui opere sunt considerate monumente – simbol ale poporului român.
Creaţiile sale „articulează arta arhaică maramureşeană cu modernismul european” (Ion Marchiş, 2017) şi sunt sculpturi realiste, în lemn dur, cu forme robuste, pline de energie vitală şi degajând sinceritate expresivă. Opera lui Gheza Vida este o întrepătrundere, o îngemănare inedită a artei clasice mediteraneene (influenţe greceşti) cu expresionismul nord-european în execuţie, dar, de fapt, o reformulare a cioplitului ţărănesc în lemn, prin prisma modernismului european.
Toată arta lui încorporează elemente figurative arhaice, reprezentări ale omului şi reprezentări simbolice din mitologia autohtonă. Ţara Maramureşului, considerată unul dintre spaţiile primare ale etnogenezei poporului român, este „generatoarea” autenticităţii şi valorii sale. „Trecutul Maramureşului a devenit poveste, s-a sfinţit cu puterea unor duhuri, a crescut şi a rodit prin vreme ca un pom minunat. Faptele trecutului maramureşan au crescut prin însemnătatea lor, însuşirea lor de a fi începutul, de a fi temelia…” (Ernest Bernea, „Maramureşul – ţară românească”, Ed. Predania, 2012).
Conform apriorismului filosofic, Spaţiul, ca şi Timpul, face parte din condiţiile transcedentale ale experienţei. Frobenius şi Spengler susţin că la baza oricărei culturi stă un „suflet” generator, iar la baza modului de expresie (proprie sau comună) stă un spaţiu specific, un simbol spaţial. Acest cadru inconştient al vieţii noastre este „spaţiul mioritic”…
În „Trilogia culturii”, 1944, Lucian Blaga spune atât de frumos: „Cultura românească populară posedă şi ea o viziune spaţială specifică, care ia forma determinată a infinitului ondulat”. Infinitul ondulat a fost transpus de Constantin Brâncuşi în Coloana recunoştinţei fără sfârşit (Coloana infinitului), pe când Gheza Vida îl transpune în liniile corpurilor minerilor, ţăranilor, femeilor şi copiilor sculptaţi de el. Prin ei, tinde spre infinit.
Analizând creaţia lui Gheza Vida, e uşor de sesizat că NU doar: moda, modelele umane sau înţelegerea şi admirarea vieţii contemporane au fost cele care au alimentat fluxul său creator. În Dasein-ul său (concept fundamental în filosofia existenţială a lui Heidegger) se „cuibărea” memoria colectivă a unui întreg neam, moroşenesc şi românesc. Sau, inversând perspectiva lui Marcel Proust, parcă Gheza a purtat în sine timpul regăsit al românilor.
Gheza Vida a ”trăit” interior, în sine, spaţiul Ţării Maramureşului, apoi l-a conceput, l-a exteriorizat şi l-a transformat într-un fenomen concret, pozitiv, transpunând adânc cioplite în lemn: sentimente şi trăiri, emoţii şi evenimente. Vorbind pe limba lemnului (joc de cuvinte legat de opera lui Ferdinand de Saussure, părintele lingvisticii moderne), Gheza Vida pune în legătură directă timpul ireversibil al subiectului ales şi al momentului creaţiei cu timpul reversibil al oamenilor care ajung în faţa sculpturilor sale.
Fiul artistului, Gheorghe, spunea despre tatăl său: ”S-a refugiat într-o lume de legende (…) pe care le-a transfigurat în opere sculpturale unice (…), pe care le purta, din copilărie în sufletul său. A dat formă plastică unui limbaj verbal, unui univers poetic greu de echivalat în volume sculpturale”.
Cine a fost omul Gheza Vida? S-a născut în Baia Mare, în 28 februarie 1913 (ziua în care a fost tras pe roată Horea), într-o familie de mineri. S-a stins în 11 mai 1980, tot la Baia Mare.
Credinţele populare, magia şi supranaturalul îl însoţesc încă din primele zile. Gheza Vida însuşi povesteşte: „Am mai avut şapte fraţi. Toţi şapte au murit datorită condiţiilor grele de viaţă. […] Când m-am născut, fraţii mei nu mai trăiau. Şi ca să rămân măcar eu în viaţă, al optulea fecior, după un obicei ţărănesc din acele timpuri, s-a încercat o „solomonie”: s-a adunat tot neamul nostru şi s-a hotărât să fiu „vândut” şi „schimbat” în taină cu o păpuşă, prin fereastră, ca să fie păcălită în acest chip ursita. Au căutat şi un nume care să nu fi fost purtat de nimeni în tot neamul nostru de români. Mi s-a dat numele de Gheza, după un ortac al tatălui meu, care mi-a fost şi naş. Era maghiar. Între mineri, în special, nu existau probleme de naţionalitate.” (Raoul Şorban, „VIDA”, Ed. Meridiane, Bucureşti 1981)
Copil fiind, începe să dezvăluie, din bucăţi de lemn, animale, păsări şi figuri umane, iar la doar 10 ani ciopleşte, cu un briceag, o nuntă şi o înmormântare ţărănească.
Este influenţat de atmosfera artistică efervescentă din Baia Mare, care avea o faimă internaţională, datorită şcolii de pictură întemeiată aici la sfârşitul secolului al XIX-lea. Chiar în primele lui lucrări, sculptează personaje din lumea satului maramureşan sau inspirate din viaţa minerilor. În vremea în care a lucrat ca grădinar, paznic, salahor sau muncitor forestier s-a apropiat de oameni, le-a ascultat poveştile purtătoare de credinţe străvechi, a intrat în universul superstiţiilor acestora. Probabil doar pasiunea lui pentru bufniţe depăşea crezul popular, al păsării aducătoare de boală sau moarte. Gheza Vida a considerat-o ca şi vechii greci – pasărea Atenei, zeiţa înţelepciunii. Bufniţa-personaj înţelept, care dă sfaturi bune, a trăit în curtea şi casa artistului, l-a vegheat în lungile ore ale creaţiei şi s-a numit, cum altfel?…, Măriuca.
Ia contact cu lumea artistică europeană, cu fauvismul francez şi expresionismul german prin atelierul pictorului Alexandru (Şándor) Ziffer, din Baia Mare, acesta fiindu-i şi îndrumător. Iar prin cercul de prieteni ai pictorului Iosif (József) Klein ajung la el şi influenţele „artei negre”.
Primele sale lucrări datează din perioada 1932-1937, numită perioada telurică, de tinereţe, caracterizată de energie primară, forţă brută şi un fel de Început de lume… Acum sculptează: Muncitor forestier, Ţăranca cu coşul, Cosaşul, Răscoala, Mineri, Horia pe roată, Ţăran la interogatoriu. A expus pentru prima dată în 1937, la Baia Mare, în cadrul unei expoziţii colective organizate de societatea nou-înfiinţată a artiştilor băimăreni, remarcându-se prin lucrările expuse (Minerii, Răscoala, Iobag legat la stâlp) ca un artist cu stil format.
Această maturitate artistică rapidă este legată de parcursul vieţii sale. Binecuvântat cu o inteligenţă nativă, a „extras” esenţa sufletului uman din fiecare contact al său cu: ţăranii din Maramureş, ţăranii din Spania (urmându-şi convingerile, puternic îndreptate spre om şi umanitate, pleacă voluntar în Spania în timpul războiului civil din 1936-1939, luptând de partea guvernului republican) sau soldaţii de pe fronturile Europei. În 1939, Gheza Vida şi voluntarii români din Armata Republicană spaniolă, împreună cu numeroşi civili, se refugiază, trecând Pirineii, în Franţa. Membrii Brigăzilor Internaţionale au fost internaţi în lagărele de la Saint-Cyprien şi Gurs.
În Franţa, în lagărul de la Gurs, a sculptat şi a expus busturile eroilor naţionali Horea, Cloşca şi Crişan. Scriitorul Dumitru Radu Popescu povesteşte, în 1976, acest episod, relatat de însuşi sculptorul Vida: „În Franţa, venind din războiul din Spania, în lagăr, ciopleşte din trei butuci aruncaţi la bucătărie pe cei trei capi de răscoală: Horea, Cloşca şi Crişan. Într-o baracă, unde se face o expoziţie, Horea, Cloşca şi Crişan sunt o revelaţie… Până şi conducătorul lagărului îl felicită pe artist. Vine adjunctul lagărului şi-l întreabă de unde a avut lemnul… «De la bucătărie»; «Deci l-ai furat»; «Era aruncat»; «Dar nu ţi l-a dat nimeni, l-ai furat! Zece zile carceră!». Şi Vida Gheza face în Franţa, în lagăr, zece zile de carceră pentru Horea, Cloşca şi Crişan. Când iese din carceră e purtat pe braţe de ceilalţi. …Zece zile de carceră pentru o filă din istoria noastră. De ani de zile, Vida Gheza dă viaţă lemnului, intrând în istoria artei noastre!“.
A studiat, între 1942 şi 1944, la Academia de Belle-Arte din Budapesta, dar rămâne fidel credinţelor lui şi crezului său creator unic: lemnul. Parcă rupt din basmul „Omul pădurii” (Herman Hesse, “Pe urmele visului”, Ed. RAO, 2007) trăieşte arta prin materialul său preferat, lemnul. Acesta accentuează volumele și le dă pregnanță în spațiul pe care îl propune substanța operei, în același timp valorificând sobrietatea vechimii trunchiurilor. Unul dintre izvoarele pentru creația sa de o forță copleșitoare a fost admirația pentru țăranii simpli și pentru modul lor de viață, în forma cea mai arhaică și mai curată. Iar tehnica o avea în sânge, căci „în ocupaţii şi unelte, în port, în datine şi (…) în conştiinţă, oamenii locului păstrează milenii de civilizaţie” (Ernest Bernea, „Maramureşul – ţară românească”, Ed. Predania, 2012). „În sculptura în lemn, Gheza Vida este, alături de Brâncuşi şi Ladea, cel mai apropiat de linia tradiţiei populare.” (Petre Comărnescu, 1958).
Comentând Expoziţia Gheza Vida de la Sala Dalles din Bucureşti, criticul Dan Hăulică nota: „… n-am văzut nici un chip care să respire atâta copleşitoare tărie, câtă se desprinde din imensul Cap de ţăran, sculptat în lemn de Vida Gheza. N-am întâlnit în expoziţiile din ultimii ani nici-un obraz asemenea acestuia, aspru şi grav, de titan superb şi îndurerat. Ar fi trebuit, fără îndoială, să se cheme Cap de erou” („Gazeta literară”, 1958).
Intrând în cea de-a doua perioadă a creaţiei sale, cea mitologică, cu multe elemente arhaice, realizează sculpturi cu o bogată încărcătură metaforică în anii 1970-1973: Omul apelor, Omul dintre focuri – Foca, Omul nopţii, Omul Pădurii, Solomonarul, Ploaia, Varvara, Priculiciul minei, Fata pădurii, Cuşma dracului, Mărţoaia, Vâlva minelor, Carnaval, Botegiunea de pe Iza. Se pare însă, povestesc cei care l-au cunoscut, că într-o plimbare a sa pe Dealul Crucii (lângă Baia Mare) a dispărut… A fost găsit abia după 3 zile, de nişte mineri, căzut în gura unui vechi puţ de mină, epuizat fizic şi „cu minţile parcă duse”… O vreme, s-a spus că l-au răpit solomonarii şi l-au dus pe Tărâmul Celălalt, unde a văzut toate duhurile pe care apoi le-a sculptat. Solomonarii – ființe stranii ale mitologiei româneşti, se regăsesc în legende, dar şi în realitatea cotidiană a satului românesc. Solomonarii sunt considerați personaje semidivine, ce dețin puteri magice și sunt cunoscuţi în credinţele populare sub diferite nume precum: grindinari, hultani, gheţari, izgonitori de nori, salmani sau zgrebunţaşi.
Gheza Vida a realizat însă şi opere monumentale, de for public în etapa de maturitate creativă – Monumentul Ostaşului Român de la Carei (din piatră), ale cărui planuri le realizează în colaborare cu arhitectul Anton Dâmboianu, inaugurat în 1964, Sfatul Bătrânilor din Baia Mare (1971) sau Monumentul Ţăranilor Martiri de la Moisei (sculptat mai întâi în lemn, în 1966, transpus apoi în piatră în 1972) – ce sunt simboluri ale istoriei naţionale.
Sfatul bătrânilor este un impresionant grup statuar, din piatră, cu o largă deschidere filosofică, ce vine dinspre străvechea civilizaţie a satului românesc, reprezentând un moment profund şi solemn legat de viaţa obştei: sfătuirea. Cinci personaje (cinci solomonari, „paznicii ordinii, ai armoniei universale” – susţine Ramona Novicov), cinci postúri, cinci vârste, o singură bătaie de inimă din pieptul satului românesc. Sat care, prin Gheza Vida, pare să devină etern.
E greu de descris magia creatoare a sculptorului şi magia pe care o crează Monumentul ţăranilor martiri de la Moisei, „o sinteză a spiritualităţii româneşti, atingând acea tensiune unică la care s-a afirmat vocaţia ordinii, a echilibrului psihic şi cosmic, a locului impregnat decisiv de umanitate, de sanctuarele dacice sau din spaţiile de evocare brâncuşiene” (Constantin Prut). Reconstituind locul caracterizat de sacru, rit şi umanitate din sanctuarele dacice de la Grădiştea, Gheza Vida pune „în scenă” eterna luptă dintre viaţă şi moarte, în prezenţa Soarelui (al cărui cult este frecvent în Maramureş), cu 12 raze, 12 luni ale anului – cele 12 statui – 10 măşti tradiţionale maramureşene: Omul Pădurii, Omul nopţii, Omul apelor sau Omul care horeşte (cântă) şi 2 chipuri umane, 2 feciori, martori la priveghi… Monumentul a fost creat de artist în memoria celor 29 de patrioţi români ucişi mişeleşte de horthyşti la 14 octombrie 1944.
Călătorind prin Maramureş, în 1967, Geo Bogza nota: „Oamenii Maramureşului – acei oameni pe care nu mi-i pot închipui decât falnici şi mândri – au ridicat la Moisei, din trainic şi nobil lemn de stejar, un complex monumental (…), căruia i se poate spune aşa, ca şi aceluia ridicat de Brâncuşi la Târgu Jiu… Totul e sobru, sever, plin de simboluri şi semnificaţii profunde, reintegrând în nobilele tradiţii ale Maramureşului, amintirea celor douzeci şi nouă de fii ai săi, ucişi de cea mai rea fiară ce şi-a purtat paşii pe acolo. Autorul acestui monument, inspirat din sanctuarul dacic de la Grădişte, este sculptorul Gheza Vida, a cărui faptă merită lauda întregului nostru popor”.
Sintetizând, Raoul Şorban spune: „Vida este sculptorul unui popor, întărit cu credinţa în dreptul de viaţă universală a valorilor autohtone. Cu această înzestrare, opera sa rămâne mărturia acelei acţiuni spirituale ce întruneşte într-o structură unică omul, artistul şi istoria imediată“.
„Prin Gheza Vida, artist al locului, devenit printr-o operă nepieritoare artist al esenţelor, Neamul Românesc din Maramureş şi întreaga seminţie românească şi-a văzut Sufletul. Suflet aşezat în Sfatul bătrânilor, (…) în Pintea Viteazul, în Monumentul de la Moisei, în Balada lui Pintea, în Dans din Oaş…” (Teodor Ardelean – „O personalitate accentuată prin care Neamul Românesc din Maramureş şi-a văzut Sufletul”, în Familia Română, 2013).
Autor, Eliza Tudor
