PE UN MAL… ODATĂ FRUMOS… (autor, Nicolae Rădoi)

Le povestea tuturor prietenilor despre acele locuri. Unde cerul e cel mai albastru, oglindit în IEZERUL de sub Vîrful PIETROSUL. Locuri de poveste, unde iarba e mai verde ca oriunde. Și unde, privind munții, poți gusta libertatea SPIRITULUI care animă locurile.

Se mai poate, DEOCAMDATĂ…

Toți îl ascultau, gîndindu-se intens la cele povestite. Ca la o MECCA din România. Unde orice român ar trebui să ajungă măcar o dată-n viață așa cum orice musulman trebuie să ajungă la Mecca…

„Batăr o dată-n viață…”
Doar așa poți înțelege magia care se ascunde în acele locuri.

Dacă putea, îi lua cu el și le arăta ce nu mai văzuseră. După care ei abia așteptau să treacă anul pentru a merge acolo împreună la vreun festival de literatură. Cum să uite cum fuseseră primiți, tratați și respectați de oamenii locului? Apoi povesteau, la rîndul lor, altora. Așa reușise, fără efort, să-i facă discipoli. Ca un misionar!…

Ieșise acum din Mînăstirea BÂRSANA unde-și dusese prietenii. Parcă se îndrepta de spate, plecînd. „Mi-or fi rămas acolo păcatele?”, gîndi el, cu speranță. Se simțea mai ușor acum. Parcă i se luase de pe umeri o greutate purtată prea multă vreme. „Ce păcat că nu conduce altul!… Aș privi stîncile de pe stînga drumului, aplecate deasupra șoselei. Oare de aici mi-o fi adus fetița aia două flori de colț, acum mai bine de 40 de ani? Sau bulbucii? Cînd mergea să pască  oile pe deal. De aceea-i zice STRÂMTURA („Strâmtură”, cum zic oamenii de pe-aici) că vezi cum e strînsă IZA între versanți. Apoi se lărgește valea de cum ieși către Rozavlea”.

Prin minte-i trecu povestea cu „podu’ miresii”, auzită cu vreo 45 de ani înainte în stație, așteptînd „rata”… Acum privea tufele de lîngă rîu. Era plin de „poluare” la vreo doi metri deasupra nivelului apei: tulei de porumb, resturi de folii de plastic și cîte altele. Privindu-l pe omul care se apropiase îl întrebă: „Uncheșù’, de ce aruncă lumea toate gunoaiele în IZA cea atît de frumoasă? Nu-i păcat?…”

„Nu aruncă oamenii, domnùle. Vin cu puhoaiele de pe unde se află. Cînd se umflă valea de ploi, de nu se mai poate, apa urcă pe mal, cărînd cu ea totul. Cînd se mai potolește, rămîn resturile sus, pe crengi, că nu-i cine le mîna la vale. N-ai văzut dumetale, domnùle, că așa-i și-n viață? Cînd se schimbă „vremurile”, cum se schimbă vremea cînd vin ploile, GUNOIUL e primul care iese la suprafață. Așa-i și la noi: au ieșit GUNOAIELE, domnùle, agățîndu-se ca scaiul de ce apucă. N-ai cum scăpa de ele. Numa’ să radem totul, clădind apoi cum se cere. Da’ nu-i cine face asta. Ne-am înglodat pîn’ la gît în gunoaie că ne-am obișnuit cu asta de nici nu mai băgăm de seamă. Vai de biata țară!…”

Și-a luat rămas bun, plecînd în biata sa. Eu am urcat în mașină. Îmi pierise cheful de stînci sau de Iza cea frumos curgătoare. Priveam țintă înainte, negîndindu-mă la nimic. Îmi trecuse pofta de torente. Care să măture din viață ce nu trebuie. De teamă ca nu cumva, după ce trec, să lase în urmă „gunoaiele timpurilor noi”…

Unele de care noi nu știm nimic încă…

Nicolae Rădoi




Comunitatea evreiască din Bârsana – Maramureș

Sursele evreiești menționează localitatea sub numele de Birsanov sau Birsanif. Primii evrei s-au stabilit în comună venind din zona Ocna Șugatag. În anul 1729, în Bârsana trăia o familie de evrei cu trei copii. Șase ani mai târziu, erau deja menționate trei familii, dintre care unii membri se ocupau cu agricultura, iar alții cu producerea pălincii.

Cel mai mare număr de locuitori evrei a fost înregistrat în anul 1910, când 510 persoane s-au declarat de religie mozaică. La recensământul din 1941, numărul acestora scăzuse la 393. Toți evreii au declarat idiș ca limbă maternă.

Comunitatea evreiască din Bârsana a fost înființată la mijlocul secolului al XIX-lea, perioadă în care a fost construită și sinagoga. La acel moment, baia rituală și cimitirul existau deja.

Un val semnificativ de emigrare a avut loc în anii 1920, când majoritatea evreilor din Bârsana au ales să plece în Statele Unite ale Americii.

În 1944, aproape toți bărbații evrei din localitate au fost înrolați în detașamentele de muncă forțată ale armatei maghiare. La sfârșitul lunii aprilie a aceluiași an, administrația maghiară i-a forțat pe evrei să se mute în ghetoul din Berbești. Ulterior, aceștia au fost deportați din gara Sighetu Marmației către lagărul de exterminare Auschwitz-Birkenau, unde majoritatea și-au pierdut viața, uciși de naziști.

După război, s-au întors puțini supraviețuitori, aproximativ 60 de persoane. Treptat, aceștia au emigrat. În anul 1992, în comuna Bârsana mai trăia un singur evreu, acesta fiind și ultimul haham din întreaga regiune.

Cotos Robert – president Asociatia Maramures Heritage
Baia Mare, Maramures county, Romania
Web: www.regiomm.ro




De vizitat pe Valea Izei (autor, Teofil Ivanciuc)

Maramureșul are aproape de toate, dar cele mai rare sunt casele sale de lemn cu adevărat vechi de prin sate.
Cândva, aici existau zeci de mii de astfel de locuințe, dar azi ele pot fi numărate pe degetele de la mâini.
Astfel, pe întreaga vale a Izei, azi mai există 5 (cinci!) case de lemn construite înainte de anul 1800, la Săliștea de Sus, Dragomirești, Bogdan Vodă, Bârsana și Vadu Izei.
Fiind așa puține, acestea au o valoare inestimabilă și trebuie să fie cunoscute și promovate peste tot.
Cea mai deosebită dintre ele este fosta școală confesională din Bârsana, care are o istorie fabuloasă.
Ridicată în anul 1758, a servit ca trapeză a vechii mănăstiri Bârsana, de unde a fost strămutată apoi în centrul satului, după părăsirea forțată a lăcașului, în anul 1795.
După mutare, casa a servit ca școală și casă parohială, iar, mai recent, a devenit muzeu școlar (momentan închis), aflat în subordinea Muzeului Maramureșean din Sighetu Marmației.
Construcția, monument istoric, se află în curtea școlii generale, la doi pași de primăria comunei.
Când treceți prin Bârsana, opriți-vă s-o vedeți și să vă imaginați cum învățau acolo pruncii carte, la lumina opaițului cu seu ori, în cel mai bun caz, la flacăra lumânării. Și priviți apoi peste drum, la școala contemporană, cu termopane, lumini LED, încălzire centrală și internet, acolo unde sunt instruiți azi – spre binele lor! – urmașii acestora…
Rareori mai poți vedea undeva în țară un asemenea instructiv contrast, față în față…

Text & foto: Teofil Ivanciuc

 




POESIS – Semnalare de Carte: MILENA PRUNĂ

Vă propun spre lectură câteva poezii ale doamnei Milena PRUNĂ (născută Surdu), din vol. „Menajera lui Dumnezeu”, Editura „Cărți Tango”, Popești – Leordeni, 2022. Cartea va avea lansarea în 14 August 2022, la Bârsana, alături de vernisarea expoziției de grafică a fiului dânsei, Mihai Prună.

Marin Slujeru

* * *

56.

O jumătate de aripă să văd
și știu că a fost cândva un zbor perfect.
O singură petală să-mi iasă în cale
și-n mintea mea se răsfață deja floarea dintâi.
O picătură de ploaie să-mi cadă pe obraz
și întregul râu și pietrele rotunde ale Izei îmi ating tălpile.
Dar mângâierea ta…
Nu.
Gândul mângâierii tale e destul.

59.
Te-am văzut căzut pe gânduri ieri.
Aveai în ochi o lumină aparte
și clipeai în ritmul respirației tale.
Corpul îți exista făra tine, în treaba lui.
Ceva din trecutul tău era mai viu
și mai aievea decât prezentul cu mine.
Aș fi plecat liniștită mai departe,
dar ai zâmbit
cum nu te-am mai văzut până atunci.
Stai!
Vreau să mor înaintea ta,
să poți să zâmbești la fel și despre mine.

64.
Sunt îndrăgostită, dar nu de tine,
pentru că viața ta nu e gata încă
și nu te pot cunoaște pe deplin.
Chiar acum
sunt îndrăgostită doar de felul în care te-a crescut mama ta,
de ochii ce seamănă cu ai tatălui tău
și de poeziile pe care le citești uneori.
E semn bun că îți plimbi câinele
și te joci cu el altfel decât te-au învățat părinții tăi.
Că preferi portocaliul dintre toate culorile,
dar nu ții neaparat să-mi arăți.
Și că, fără cuvinte,
îți faci o cruce peste trup
înainte de a merge la culcare.
Aseară ai făcut același semn peste fața mea
crezând că dorm.
Știi, s-ar putea să te iubesc în cele din urmă.
La sfârșit.

Milena Prună




Regele Mihai și meșterul Toader Bârsan

Un moment special, o întâlnire devenită istorie, între Regele Mihai și meșterul Toader Bârsan, la Bârsana în anul 1997. Două personalități care din păcate au plecat dintre noi, Regele în anul 2017 (decembrie) iar meșterul Bârsan la inceputul acestui an, 2022.

Salut, Sighet!

PS: Fotografie din arhiva familiei Bârsan.




In memoriam Toader BÂRSAN (29 februarie 1944 – 4 ianuarie 2022)

Pe neașteptate și prea devreme, s-a mutat în Maramureșul din cer, marele meșter Toader Bârsan al Bârsănoaiei din Bârsana, cel mai cunoscut și vizitat sculptor al „Țării Lemnului”.

Provenit din a doua cea mai veche viță nobilă românească, marele neam Bârsan, atestat încă la anul 1326, Toader Bârsan, născut în an bisect („rămân tânăr pentru că am ziua numai o dată la patru ani”, glumea el), a crescut și a trăit toată viața în sat, unde s-a apucat de sculptat lemnul în anul 1960, învățând meserie de la sculptorul Mihai Utan.

Începând cu lucruri mici, a trecut apoi la marile porți de lemn, dar și la case și acareturi. A cioplit jumătate din porțile Bârsanei, lucrând alte porți, sute poate, în multe sate maramureșene, prin alte colțuri de țară, dar și pe toate continentele, din America și Australia, până în Japonia.

Lui i se datorează, practic, etapa actuală a modului de ornamentare al majorității porților maramureșene, caracterizată prin acoperirea integrală a suprafețelor cu un mozaic de încrustări minuțioase în lemn, aspectul lucrării devenind mult mai plin și bogat decât înainte.

Tot Toader Bârsan a reinventat, pe la începutul anilor 1970, lanțul dintr-o singură bucată de lemn, artă pierdută și regăsită datorită lui, secretul tehnologic fiind apoi oferit, cu generozitate, tuturor…

Și-a construit singur casa, veritabilă dantelărie în lemn de stejar, în doar câteva luni de lucru.

A cunoscut trei șefi de stat: dictatorul comunist Nicolae Ceaușescu (care s-a minunat de lanțul său de lemn și i-a oferit o sumă cu care şi-a cumpărat cea mai frumoasă pereche de boi din sat), președintele american Bill Clinton (care s-a minunat, foarte, de poarta de lemn cioplită în fața Capitoliului din Washington D.C. de către unchiul Toader, atunci când a reprezentat, cu cinste, România, la Smithsonian Folklife Festival 1999, alături de alți meșteri maramureșeni care au reconstruit acolo și o biserică de-a noastră), respectiv regele Mihai I, căruia i-a făcut o lucrare pentru reședința din Versoix (Elveția) și care l-a vizitat și acasă, la Bârsana.

A fost membru al Academiei Artelor Tradiționale din România, Ambasador al Turismului Maramureșean, iar statul român i-a decernat Ordinul Meritul Credincios clasa a III-a.

A avut de-a lungul a 60 de ani de activitate nenumărați ucenici, care-i duc opera și stilul de lucru mai departe.

Unchiul Toader a lucrat 6 zile pe săptămână, zi-lumină, fără nici un fel de sculă electrică, fără telefon mobil, însă cu uşa veşnic deschisă, ospitalier, glumeţ, reconfortant şi cu inima largă ca nimeni altul.

În ultimii ani, datorită vârstei și unor accidente, nu a mai putut realiza lucrări masive, rezumându-se în a ciopli, încontinuu, vase, linguri și alte obiecte monoxile din lemn moale.

Aceasta a fost perioada când a primit în atelierul său, fără să accepte vreo taxă de vizitare, mai mulţi turiști decât muzee de renume…

Avea două plăceri: să fie remarcat ursul de lemn de peste gard (o comandă nefinalizată pentru Gigi Becali) și, mai ales, să i se semneze în cartea de impresii (care se umplea cu o viteză uluitoare)…

A lăsat în urmă o mare moștenire: cei doi feciori, Ioan (profesor) şi Teodor (preot), care îi calcă pe urme, amândoi fiind renumiţi şi foarte talentaţi sculptori, constructori și restauratori în lemn, care știm că vor duce numele și renumele marelui meșter Toader Bârsan în viitorime.

A fost o personalitate plină de zâmbet, carismă și energie pozitivă, cum nu mai sunt altele și cum nu vor mai fi…

Pentru noi, cei care l-am cunoscut, a fost un veritabil Tezaur Uman Viu. Îl vom pomeni cu drag și admirație, cât vom avea zile.

Fără el, Maramureșul este mai sărac, mai trist și mai gol…
Condoleanțe greu încercatei familii!
Dumnezeu să îl odihnească în pace!

Teofil Ivanciuc

 

NR: Foto 1 – Francisc Nistor, foto 2 – Teofil Ivanciuc.




Preotul Petru Bologa – fețele părelnice ale credinței și trădării (autor, Adrian Lupescu)

Printre personajele încărcate de mistere tenebroase care au viețuit pe meleagurile sătmărene, se desprinde figura preotului Petru Bologa din Apa. Acesta trecea printre cunoscuți drept un cărturar luminat, iubitor al istoriei, un împătimit bibliofil care-și petrecea majoritatea timpului afundat în cărțile și manuscrisele sale prețioase. Faptul că nu i-a fost confiscată biblioteca personală – care conținea destule cărți ce nu puteau fi pe placul noului regim totalitar – a fost un mic hatâr pe care autoritățile comuniste i l-au făcut ciudatului preot pentru prețiosul ajutor acordat în vederea consolidării unui sistem represiv satanic, îndreptat împotriva libertăților esențiale. Desigur, nu era niciun pericol, doar preotul Bologa era sub control fiind un mare susținător al regimului. Despre trecutul său, plin de nebănuite volute, mai șopteau unii și alții, cu precauția de rigoare, dar în lipsa unor dovezi limpezi, totul nu părea decât o poveste. Întunecată, absurdă și nemiloasă. Dar într-o zi, a venit și dovada, și nu orice dovadă, ci un Raport al Securității, aflat astăzi în Arhivele CNSAS (Dosar nr. 2467, nr. 096895 vol.1, de urmărire a lui Vasile Blidaru). Dar cine a fost cu adevărat, misteriosul preot din Apa?

Născut la 23.05.1915, în localitatea Bârsana, județul Maramureș, din părinții Ioan și Maria, niște țărani săraci, Petru Bologa și-a făcut studiile liceale la Liceul ,,Dragoș Vodă” din Sighetu Marmației. A absolvit teologia, devenind preot greco-catolic, dar după 1948, a trecut, cu o suspectă lejeritate, la ortodoxie. În parohia Breb, a slujit între anii 1941 – 1953. După ce a fost mutat de acolo, prin intervenția expresă a Securității, deoarece nu mai era agreat de săteni pentru trădarea haiducului Frunzâlă, a fost numit secretar al Protopopiatului Ortodox Sighetu Marmației, de unde iar a trebuit să plece cu scandal, dar despre acest episod vom vorbi mai jos. Cert este însă, că în perioada 10.12.1955 – 06.12.1993, a slujit statornic în parohia Apa din județul Satu Mare, până la 78 de ani, ajungând la rangul de iconom stavrofor. Se spune că în ultima perioadă a pastorației sale, devenise incoerent, spre nemulțumirea enoriașilor care nu mai înțelegeau aproape nimic din predicile lui. Dar sfinția sa ținea cu dinții de scaunul parohial, poate cu un fel de teamă, ca în fața unei judecăți nemiloase și iminente. Într-un final, învins de neputințe biologice, este silit să plece din mijlocul credincioșilor săi.
După pensionarea din 1993, a locuit la Baia Mare, unde a și murit la 16 noiembrie 1994 și a fost îngropat la Apa, satul în care a slujit aproape patru decenii, lângă soția lui Maria Bologa. Nu a mai trăit nici măcar un singur an după ieșirea din parohie…
Mare iubitor al slovei tipărite, părintele avea o bibliotecă plină de cărți rare, de peste 5000 de volume (unii susțin că a avut chiar peste 10.000 de cărți!), care, după moartea sa, a ajuns în proprietatea Muzeului Județean Satu Mare. Profesorul și pictorul Nicolae Pop din Apa, are cuvinte elogioase la adresa lui, subliniind contribuția preotului Bologa la inaugurarea Casei Memoriale dr. Vasile Lucaciu, care a avut loc la 25 ianuarie 1981. O mare parte din exponatele aflate în Casa Memorială, au fost donate chiar de către neobositul și generosul părinte.

Înainte de venirea lui la Apa, a slujit în parohia Breb, din județul Maramureș. În lucrarea lor, Rapoartele preoților greco-catolici despre retragerea trupelor germano-ungare, respectiv intrarea subunităților Armatei Roșii în Maramureș și asupra ,,Regimului Odoviciuc” (Acta Mvsei Porolissensis – XXVII – 2005 –Zalău, pp. 441 – 443), cercetătorii maramureșeni, Ilie Gherheș și Doina Gherheș, notează faptul că preotul Petru Bologa, care slujea atunci la Breb, într-un document cu numărul 21/19.05.1945, înainta autorităților un raport amănunțit și obiectiv, privind situația din comună din anul 1944. În seara zilei de 24.08.1944, preotul Bologa a fost arestat de jandarmii unguri și transportat în lagărul de internați politici de la Ocna Șugatag, unde a fost ținut până în 4 septembrie, când a fost eliberat, fiind apoi arestat la domiciliu și supravegheat cu strictețe, până la retragerea armatelor germane și maghiare din fața ofensivei sovietice. În 21 februarie 1945, alături de prim-curatorul bisericii și încă 120 de săteni din Breb, părintele Bologa a mers în audiență la Sighetu Marmației, la reprezentantul Comisiei Aliate de Control pentru Aplicarea Armistițiului și i-au prezentat maiorului Zaharenko protestul lor, deoarece s-a decretat alipirea Maramureșului altei țări decât România… peste voința poporului maramureșean și neglijându-se cele mai elementare principii democratice. În 5 martie 1945, preotul se află în fruntea celor 200 de locuitori ai satului care participă la adunarea de protest împotriva scoaterii Maramureșului dintre granițele românești, de către trupele aventurierului ucrainean, Ivan Odoviciuc. A urmat o nouă prigoană, de data aceasta din partea bandelor ucrainene ale lui Odoviciuc, împotriva unor preoți, învățători, alți intelectuali sau fruntași români maramureșeni. Astfel, în 8 martie 1945, trupele acestuia devastează casa parohială din Breb și vor să-l aresteze pe preotul Bologa, dar, din fericire, nu-l găsesc acasă. Tentativa de arestare se repetă și la 1 aprilie 1945, însă fără succes nici de data aceasta. Episodul ,,Odoviciuc” se încheie la 9 aprilie 1945, iar Maramureșul revine la hotarele de dinainte de 1940.
Trecut deja prin atâtea greutăți, preotul Petru Bologa, nici nu visa câte încercări îi va mai rezerva destinul. În 1948, după desființarea cultului greco-catolic, preotul Bologa, va trece la ortodoxie și astfel nu va avea de îndurat vicisitudinile la care a fost supus clerul greco-catolic care a refuzat să facă acest pas. Ne aflăm într-o vreme extrem de tulbure a istoriei noastre, de comunizare brutală a României, iar toți cei care refuzau să se integreze în noul regim aveau să ia calea codrului sau a pușcăriei. Așa au apărut haiducii anticomuniști printre care s-au numărat Vasile Blidaru în Codru, Griga lui Ianoș în Țara Oașului și Ioan Gruiet (1920-1994) de loc din Budeștii Maramureșului, cunoscut sub numele de Frunzâlă Pribagul. Despre acesta din urmă se spune că a fost trădat chiar de preotul Petru Bologa din Breb, fiind capturat în noaptea din 3/4 noiembrie 1950. Preotul, care părea să-i fie prieten, l-a chemat acasă la el, în acea noapte, pe la ora 4.
Dovada acestei rușinoase vânzări o avem într-un document al Securității din Baia Mare cu numărul 544/11.07.1957, adresată Ministerului Afacerilor Interne, Direcția a III a, Serviciul V, intrat cu numărul de înregistrare (00)214855 din 15 iulie 1957, exact în perioada când securiștii îl căutau înnebuniți, pe un alt haiduc și anume, Vasile Blidaru. Șeful Direcției Regionale al Securității Baia Marei, maiorul Eugen Dascălu, alături de căpitanul Nicolae Hrițan, propun organelor superioare să ordone Episcopiei, mutarea preotului Petru Bologa, care, din 1955, slujea în parohia Apa, pentru o perioadă de 3 luni în satul Solduba, pe unde hălăduia în acea vreme, haiducul Vasile Blidaru, pentru a-i trage de limbă pe săteni, în vederea capturării rebelului haiduc codrean, în timpul spovedaniei, pe un model deja consacrat: Numitul Bologa Petru a adus un raport complet în munca informativ-operativă în perioada colaborării cu organele noastre, în problema fugarului ,,Frunzilă”, respectiv în casă la el a fost prins acest bandit. Are o orientare justă, om curajos, calm, sincer față de organele noastre bun cunoscător al psihologie țărănești. În finalul adresei, maiorul Dascălu ține să sublinieze: Menționăm că preotul este dispus să ne ajute în acțiunea pentru prinderea banditului Blidaru Vasile. Această intenție nu s-a materializat, pentru că preotul se deconspirase și nu mai prezenta garanții în ochii Securității, iar haiducul Blidaru a fost asasinat în noaptea de 23/24 mai 1958. Este cât se poate de sugestiv faptul că preotul Bologa era considerat de către Securitate, ca fiind unul de-al lor!
Revelatoare sunt și notele scrise de mână de către căpitanul D. Ochișor, pe această adresă a Securității băimărene:
Cererea a fost transmisă agentului „Năstase” la 07.08.1957 pentru rezolvare. Cu această ocazie agentul mi-a adus la cunoștință că pr. BOLOGA este cunoscut ca agent al organelor noastre și că din această cauză a avut dificultăți, trebuind să fie mutat succesiv. Astfel, din comuna Breb, neascunzând contribuția lui la prinderea lui FRĂȚILĂ (e vorba de fapt, despre Frunzâlă – n.n.) și-a creat o astfel de situație încât nu a mai putut rămâne preot acolo. Mutat la Sighet ca secretar al protopopiatului și ca paroh, amenința pe preoți cu organele de securitate. Unii dintre cei amenințați, fiind interogați de securitate un număr de 20 de preoți, i-au cerut demisia. În comuna Apa, unde funcționează în prezent, recent a bătut pe cântărețul bisericesc.
Iată modul absolut nefericit în care se completează profilul moral al cucernicului părinte, Bologa!
Mai există o notă finală, scrisă cu un creion roșu, peste textul raportului, probabil o rezoluție a unui mahăr din Securitatea de la București, locotenent-colonelul Budișteanu, căruia îi fusese încredințată rezolvarea acestei probleme: Nu se mai folosește agentul în cazul în care prea este deconspirat. Am dat ordin cpt. Hrițan (de la Baia Mare, unul din semnatarii Raportului, probabil adjunctul maiorului Eugen Dascălu). Până și Securitatea l-a considerat la un moment dat pe preotul Bologa, un fanfaron și un palavragiu periculos, care devenise incontrolabil și astfel inutil, tocmai prin lipsa lui de discreție și de măsură!
Ar fi foarte dificil să descifrăm comportamentul absolut duplicitar al preotului Petru Bologa. Dacă e să judecăm cu dreaptă măsură, el a fost un vândut, un trădător, pus în slujba celei mai odioase mașinării represive ale statului comunist, și anume, Securitatea. Pe de altă parte însă, acesta s-a dovedit un aprig apărător al neamului, cum am văzut în episodul din anii 1944 – 1945, când a mobilizat întreaga suflare din Breb, împotriva ocupanților străini, asumându-și riscuri extreme. La Apa, a lăsat imaginea unui preot cu har, a unui cărturar luminat, care a fost vizitat de mari scriitori și artiști ai României din vremea sa. A militat aproape eroic, pentru înființarea unei case memoriale a părintelui Vasile Lucaciu în 1981, unde a donat majoritatea lucrurilor aflate și azi acolo, și apoi, a făcut toate demersurile necesare în vederea ridicării unui bust al marelui luptător memorandist, în 1989, chiar înainte de Revoluție!
Ce destin ciudat, ce volute halucinante ale conștiinței! Este greu de înțeles acest complicat melanj de rău și de bine, de extremele la care acest om și-a supus conștiința (dacă totuși, a avut vreuna!).
Dar peste toate acestea, plutește ca un nor întunecat mizerabila lui colaborare cu Securitatea, până într-atât încât a devenit părtaș direct la capturarea unui prieten anticomunist, ademenindu-l în casă la el, pentru a putea fi capturat mai ușor!
Există, fatalmente, dovada clară a colaborării atât de fructuoase a preotului Petru Bologa cu Securitatea, mergând până acolo încât în timp ce îl spovedea pe Frunzâlă, care avea capul acoperit cu patrafirul său, l-a pocnit pe acesta cu un ciocan în cap, astfel că securiștii au putut să-l aresteze imediat. Este un episod parcă rupt dintr-un film de suspans, dar, din păcate, documentele din arhivele Securității confirmă cumplita veridicitate a acestei odioase trădări.
Ziaristul Iosif Țiproc, este primul care merge pe firul acestei povești în cartea sa, Griga lui Ianoș (editura Solstițiu, Satu Mare, 2008). El a fost în satul Breb din Maramureș unde a slujit preotul Bologa și a stat de vorbă cu preotul Marian Pop, dar și cu mai mulți săteni care cunoșteau povestea lui Bologa. Gheorghe Vișovan relatează: Preotul l–a lovit în cap. Frunzilă are și acum neamuri pe la noi. De loc, era din Budești, un sat vecin, și eu l-am cunoscut bine pentru că apoi a lucrat la mină. Familia lui Frunzilă nu a avut noroc în acest sat. Băiatul lui Frunzilă a fost omorât chiar aici, la Breb. Venise în sat la fete. Unul de la noi i –a înfipt cuțitul în inimă și a murit. Băiatul lui Frunzilă era înalt și lat, iar cel care l-au ucis era doar unul mic de statură.
Un alt sătean, Ion Tiran adaugă și el: Așa se spune, că l-ar fi lovit în cap pe Frunzilă. Toți așa spun la noi. Nici el nu era totuși un om rău, pentru că aici în sat nu a făcut rău la nimeni. Preotul Bologa era și el iubit în sat pentru că era om harnic. A slujit la noi între 1941 – 1953. La rândul său, Ioan Borca își amintește: În satul Breb nu este om să nu vă spună povestea lui Frunzilă. Pe vremea aceea, a comuniștilor, cam așa era. Ori ești cu noi, ori ești dușmanul nostru. Preotul Bologa s-a dat cu comuniștii și le-a făcut pe plac. L-a trădat pe Frunzilă. Într-o dimineață l-a chemat la spovedanie, dar a anunțat întâi securiștii vremii. Lumea spune că preotul Bologa l-a lovit în cap cu ceva pe Frunzilă și astfel a fost prins și închis ani mulți. Oamenii când au aflat ce s-a întâmplat, l-au fugărit pe preot din sat. Eu așa știu că a ajuns apoi în satul Apa, județul Satu Mare.
Probabil că mutarea lui într-o comună de câmpie mai bogată era un fel de recompensă, dar și o mișcare strategică, prin care Securitatea încerca să-l protejeze, nu de alta, după cum bine s-a văzut, pentru a fi folosit în vederea altor misiuni speciale. Care o fi fost activitatea lui specială la Apa, vreme de aproape patru decenii, nu am putea afla decât tot din arhivele CNSAS, acolo unde straniul preot apan, are cu siguranță, câteva volume consistente, despre care vom scrie la vremea potrivită și care cu siguranță, vor produce senzație!
Însă acolo unde adevărul nu poate fi deslușit, acesta lasă loc legendelor. Prima, este cea legată de faptul că Frunzâlă i-ar tot fi trimis mesaje din pușcărie preotului, că într-o zi se va răzbuna pe el!
Cu toate acesta, când odată cei doi s-au întâlnit în tren, Frunzâlă s-a făcut că nu îl cunoaște. O altă legendă spune că, aflat pe patul de moarte la Baia Mare, pe preotul Petru Bologa l-au cuprins remușcările și l-ar fi chemat pe Frunzâlă, ca să obțină pământeasca iertare a acestuia, dar bătrânul haiduc ar fi refuzat cu îndârjire să se mai întâlnească cu cel care l-a trădat.
Poate că sunt doar niște simple povești, azi nimeni nu poate să mai spună. Este însă clar, și documentele Securității stau mărturie, că preotul Bologa l-a trădat pe Frunzâlă, pentru că era unul dintre cei mai credincioși slujbași ai acestei instituții păgâne.
O viață trăită probabil la cote existențiale maxime, acolo unde binecuvântarea și blestemul se amestecă, până la confuzie…
O coincidență stranie, face ca amândoi, preotul și haiducul, să moară în același an, 1994. În lumea de dincolo, poate că fiecare a dat seamă pentru păcatele sale…

Adrian LUPESCU (Satu Mare)

Adrian Lupescu, poet, cantautor de muzică folk, născut la 25 aprilie 2004 la Serra San Bruno (Italia), locuiește la Satu Mare, locul de baștină al părinților săi. A debutat în 2020 cu volumul de versuri Aici începe altceva apărut la editura Ecou Transilvan din Cluj Napoca, carte foarte bine primită de reprezentanți importanți ai criticii literare românești, dintre care îi amintim pe Ion Pop și Gheorghe Grigurcu.
A publicat în mai multe reviste importante din țară. A publicat în colaborare cu Felician Pop, volumul de proză Spovedaniile celor ferecați (prefață Ion Pop) la editura Limes, Cluj Napoca 2020 și volumul de eseuri Din zilele surpării, editura Limes, Cluj Napoca 2020 . În calitate de cantautor și-a lansat de curând un CD de muzică folk intitulat Cord și corzi, muzica și versurile îi aparțin.

 

N.R.: În fotografia principală (colaj), în partea stânga este documentul de la securitate în facsimil; în partea centrală părintele Petru Bologa, la vârsta de 60 de ani, într-o pictură de Nicolae Pop (1975); în partea dreapta Biserica din Apa.