Comentați poezia „Risipei se dedă florarul”, încadrând-o în contextul ideologiei estetice a poetului Lucian Blaga.

Blaga. Ar trebui să fie ușor. Dar, stai, cărui curent literar îi mai aparținea și ăsta? Mă uit la ceas – este deja trecut de ora 23:00. A trecut o jumătate de zi de când am început să scriu eseul ăsta tâmpit. Patru subiecte – patru poeți cu poezii ciudate. Dimitrie Anghel cu noaptea lui fermecată (cutreierând iar universul fanteziilor sale pline de gelozie). Arghezi cu amorul său șovăitor din închisoare (ce făcuse de a ajuns închis? Poate ar trebui să aflu…). Radu Gyr – care trebuie să recunosc că îmi place, poetica suferinței din închisoare…fain, se potrivește crezului meu artistic. Apoi, desigur, marele doctor în filozofie – Blaga, cu Florarul risipit, sau ceva de genul ăsta, Florarul, despre care am descoperit că este doar un alt nume atribuit lunii mai… Wow, ce descoperire! Acum poemul chiar are mai mult sens…

Atâtea personalități și idei, dar eu tot cu cinci pagini scrise am rămas, iar mâine la 10:00 trebuie să trimit lucrarea-examen… Îmi frec tâmplele și mă sprijin în coate. Toate informațiile găsite până acum îmi vuiesc în cap, amenințând să se transforme într-o tornadă de proporții. Și nici nu știu dacă ce am scris până acum este bine sau sunt doar niște aiureli… Îmi ridic privirea și deschid tab-ul de pe Chrome. Imaginea unui Blaga cu o privire pătrunzătoare îmi reține atenția. Doar de ai putea să mi te cobori din posteritate și să îmi zici cum să scriu mizeria asta de examen…

Oboseala mă doboară, îmi simt capul greu și totuși ușor în același timp. Nu mai pot gândi limpede. Decid să las Word-ul cu lucrarea-examen deschis până mă pun în pat pentru jumătate de oră. Am nevoie de odihnă. Așternutul moale îmi întețește starea de somnolență, iar când capul îmi atinge perna, lumina alb-albăstruie a ecranului începe să se încețoșeze și să se miște în jur. Nu mai știu dacă am închis ochii sau nu. Întuneric. Apoi, simt ceva ce pare a fi o unduire a aerului, o rafală rece care îmi mângâie fața. Deschid ochii. Camera este inundată de o lumină obscură de un verzui crepuscular. Îmi mut privirea și atunci observ ceva mișcându-se într-un ungher întunecat al camerei. O lumină palidă care se unduiește. Apoi începe să prindă contur… Se mișcă, ieșind din ungher. Brațe, picioare, un trup îmbrăcat într-un costum specific anilor 20’. Apoi îi văd fața… aceiași ochi pătrunzători, dar acum goi, de un alb fluorescent.
– Să înțeleg că ai invocat Corola de minuni a lumii? întreabă Blaga cu o voce fantomatică în timp ce se aproprie nonșalant de ecranul încă deschis al calculatorului. Nu știu dacă e vis sau realitate, totul pare totuși suspendat cumva…
O altă umbră fantomatică se materializează în ungherul de lângă televizor.
– Blaga, tu nu vezi că generațiile acestea vor să altereze și ultimul hrisov pe care îl lăsaserăm în urmă înainte să pășim pragul Corolei de Minuni a lumii?
Arghezi vine lângă patul meu, iar ochii mei dau de goliciunile fantomatice din orbitele sale. Pe cap poartă boneta care apare în câteva poze cunoscute de pe Internet.
– Atâția ani de temniță… se aude o a treia voce din ungherul de lângă pat.
– Atâta suferință scrijelită în versuri…. Radu Gyr își ajustează ochelarii fantomatici pe fața palidă.
Blaga ia mouse-ul (mă mir că știe cum să-l folosească!) și începe să scrolleze prin lucrearea mea.
– Astea sunt fantezii curate! o a patra voce răsună prin camera claustrofobică și totuși neclară. Dimitrie Anghel deja ține în mână cartea profului de poezie interbelică luată de pe masă. În cealaltă mână îi disting un baston țanțoș, tipic stâlpilor de cafenele. Vestimentația îi este la fel de elegantă precum îmi imaginam când am citit despre cum s-a alăturat elitei literare din cafenelele Bucureștiului, adoptându-le stilul în toate privințele.
– Cunoașterea paradisiacă distruge literatura, mai ales poezia! exclamă Blaga în timp ce văd cum scoate foile din word și le ține în mână ca și cum ar ține coli obișnuite de hârtie!
– Poezia, continuă el, trebuie să-și păstreze misterul, altfel își pierde din magie! Fiți atenți aici!
Neputând să mă urnesc din loc, doar urmăresc cum foile de word sunt înmânate proprietarilor poeziilor, fiecare pagină vorbind despre unul dintre cei patru poeți-fantomă.
– Eros?! Eu?! se răstește Arghezi fluturând foaia sa. În De-abia plecaseși făceam referire la speranță, nu la iubire! Iubirea nu există îndărătul gratiilor! Acolo există doar sete de speranță! Atât!
– Mie îmi place, zice contemplativ Anghel. Deseori, când eram viu, contemplam noaptea, îmi dădea un sentiment de reverie, de visare și tangență cu lumile de dincolo… Corola de Minuni a lumii, cum ziceai tu, Blaga!
– Bănuiesc că ideile mele erau ușor de interpretat, zice Radu Gyr, trăgând un fum din pipa sa fantomă. La mine au nimerit-o cu transformarea suferinței în exaltare spirituală!
– Cică Blaga Ultimul! exclamă Blaga, răsfoind cărțoaia pentru examen. Înțeleg că postumele mele au o emanație ideatică foarte puternică, adică mă apropriu foarte mult de Corola de Minuni a lumii în poemele mele postume. Dar serios acum, Blaga Ultimul? Ce nume penibil!
– Cine e intelectualul care a scris cacealmaua aceea de carte? întreabă Anghel arătând spre cățoaia pe care am dat 70 de lei pe degeaba că la examen tot nu mă prea ajută.
– Baliverne, zice Blaga și aruncă cartea în cealaltă parte a camerei. Peste puțin timp îi văd pe poeții-fantomă apropriindu-se de patul meu, fiecare în câte un ungher. Forma lor este scăldată într-o lumină crepusculară fluorescentă care parcă invadează întreaga cameră.
– Nu fi speriat, copil al secolului pierdut… îmi spune Arghezi pe un ton plin de compasiune.
– Secolul pierdut? întreb eu nedumerită.
– Pierdut de adevăratul sens al literaturii, al poeziei, explică Blaga punându-și o mână în buzunar și cu cealaltă încă ținând pagina sa de word.
– Unde e verva? se răstește Anghel agitând foaia sa fantomatică în aer. Unde e pasiunea? Acestea sunt doar niște baliverne luate de la niște tâmpiți!
– Trebuia să ne axăm pe curs și surse, explic eu încă simțindu-mă într-un ocean de amorțeală.
– Surse? întreabă Radu Gyr. Suferința nu are nevoie de surse ca să fie înțeleasă. Ea trebuie simțită….
– Poezia… continăuă Blaga pe un ton solemn… Trebuie simțită, nu învățată.
– Poezia este ceva sacru, adaugă Arghezi. Nu doar un joc de cuvinte… ci și un joc al sufletului cu realitățile conceptuale… adică, mai simplu, un joc al sufletului cu realitatea. Poezia este un lucru intim pentru fiecare, precum este percepția realității.
– Suferința este subiectivă, continuă Gyr. Ea este fabricată pentru fiecare în acord cu caracterul și limitele fiecăruia. Cum era și citatul acela din Biblie – Nu vei fi testat dincolo de putințele tale.
– Poezia înseamnă și reverie, ia cuvântul Anghel. Fantezia, rătăcirea sufletului prin lumile lăuntrice… Nu rătăcirea prin paginile unei cărți scrise de o mumie de bibliotecă!!
Privirea îmi e ațintită când la unul când la altul, neștiind încă ce se petrece cu mine. E vis sau realitate? Se simte prea real pentru un vis… și prea complex, dar amorțeala îmi dă de înțeles că nu mă aflu întru-totul într-un plan real.
– Dar, îngaim eu într-un târziu. Asta e lucrarea pentru examen. Mâine la ora 10 trebuie să o trimit, iar dacă nu o fac cum trebuie risc să pic! Dacă nu aș folosi sursele respective și aș scrie din propria-mi perspectivă nu ar fi în regulă…
Blaga aruncă o privire îngândurată spre confrații săi de existență postmortem. Ceilalți îi susțin privirea o clipă, apoi dau cu toții afirmativ din cap. La unison, toți patru rup în bucățele paginile fluorescente de word… toată lucrarea mea cade într-o ploaie de licăriri fluorescente pe podea…
– Atunci mă tem că e timpul să oferim niște surse indubidabile referitoare la poezie. Surse cu adevărat sacre: sufletele noastre! zice Blaga apucându-mă de mâna stângă. Arghezi mă apucă de mâna dreaptă. Gyr de piciorul drept și Anghel de cel stâng. O clipă mă simt suspendată în aer. Parcă zbor cu viteza luminii. Un cor de voci spectrale se înalță în jurul meu, reverberând prin camera învăluită în lumina palidă verde-albăstruie.
– Prin venele spiritului universal, prin atomii ființei,
Lasă ca ale noastre suflete să se contopească,
Poetică și energie, pe ale Universului bolte să făurească
Din această minte, una poetică a voinței!
Trupul și mintea parcă îmi sunt prinse într-un vârtej. Plutesc. O căldură ciudată îmi invadează venele și simt o creștere de energie. După senzația aceea care te cuprinde când cazi într-un vis mă îmbie. Tresar și deschid ochii. Sunt din nou în camera mea, dar de data asta lumina verzuie crepusculară a dispărut, fiind înlocuită de lumina zorilor. Îmi iau telefonul și mă uit la ceas. Este 7:00 – peste trei ore trebuie să trimit lucrarea-examen… Fir-ar, mai trebuie să finisez chestia aia! Arunc cuvertura într-o parte și sar din pat. În următorul moment sunt în fața calculatorului. Se pare că peste noapte a intrat în stand-by… dar… oare poeții… paginile de word… a fost real? Sau doar un vis?
Când copmputerul revine la viață, documentul Word este încă deschis… dar… Dar materialul scris de mine ieri nu mai este… În schimb, un alt text, cu totul diferit, umple paginile de word, și începe așa:
„Câteodată, datoria noastră în fața unui adevărat mister nu e să-l lămurim, ci să-l adâncim așa de mult, încât să-l prefacem într-un mister și mai mare. Poezia nu reprezintă o excepție de la această regulă” – L.B.
„Testamentul unui scriitor este hrisovul cel dintâi lăsat urmașilor. Dar acest hrisov nu trebuie definit într-un mod cert și universal de către mințile sclipite (sau mai puțin) ale criticilor literari. El trebuie asociat cu undele spirituale ale fiecărui individ, trebuie lăsat să fuzioneze cu universul spiritual al fiecăruia.” – T.A.
„Visurile toate ce le-au cristalizat marii poeţi au fost stropite de lacrimi, gândirile mari ce-au chinuit mintea cugetătorilor au lăsat dâre de sânge şi cântecele de dragoste nu sunt de ajuns ca să liniştească tumultul râului roş care aleargă fără astâmpăr în noi. Cu toate acestea, spiritul are nevoie de hrană, hrană care se găsește doar în fantezia creatoare a sufletului uman. Prin urmare fiecare ființă are dreptul de a scrie, dar și de a fabrica o înțelegere personală a ceea ce a fost scris, astfel încât mai multe suflete să extindă și să îmbogățească ceea ce a scris un singur suflet” – D.A.
„Suspinul meu să-ţi treacă în făptură
surâs de flori şi mlădieri de plante
Să-ţi fie cântece pe gură…
Suferința este teribilă, dar ea este singura care ne poate deschide ochii pentru a vedea adevărul. Avem nevoie de adevăr pentru a ne mistui păcatele și răul din noi. Până la urmă, nu am jindui după un colț de rai, dacă n-am purta un strop de iad în noi. Lăsați ca suferința mea să vă curgă în sufletele senine, să fuzioneze cu esența voastră, iar ochii să vi-i deschidă.” – R.G.

Se pare că fiecare și-a ales un font preferat… cum știu poeții ăștia de secol trecut să folosească așa de bine tehnologia modernă? Restul lucrării văd că este o combinație dintre ideile lor poetice (originale) și interpretarea mea personală a poemelor. Nici urmă de cursul acela fără sens al mumiei de bibliotecă… Lucrarea-examen este gata de plecare.

Evelin BATIZI
studentă, Centrul Universitar Nord Baia-Mare – UTCN

Îndată ce așez prosopul jos, îi surprind din nou reflectându-se în oglindă precum două diamante de o strălucire stranie. Îmi amintesc când colegii de la școală obișnuiau să facă mișto de mine din cauza aparenței mele, să zicem, neobișnuite; neobișnuință care constă în discrepanța culorilor ochilor mei: unul este de un albastru strident precum adâncul oceanelor, în timp ce celălalt este de un verde intens precum smaraldul. Totuși, pot spune că aceste culori se îmbină perfect cu părul și barba mea de un blond atât de deschis încât aproape ai zice că e alb. Doar de ar fi știut colegii respectivi ce stă în spatele acestei ciudățenii genetice care mă va bântui toată viața, exact cum mă bântuie și numele locului unde a început totul…

– Alex, gata masa! vocea mătușii Ulana se aude brusc din sufragerie. Las prosopul să cadă pe suport și o pornesc înspre sufragerie purtând pantalonii militari uzați ai vărului meu care a dezertat nu cu mult timp în urmă, lăsând în urmă armata ucraineană. Motivul ar fi faptul că Statul Major nu-l considera potrivit vieții de soldat, dar eu cred că a avut ceva de a face cu atitudinea lui de bătăuș pe care a ”hrănit-o” încă din copilărie.

Un miros acrișor și apetisant mă lovește când intru în sufrageria modestă burdușită cu o canapea veche de piele, o masă de lemn și un televizor plasmă.

– Hmmm, ceva miroase bine! remarc eu, schițând un zâmbet.
– Doar nu te îndoiai de talentele de bucătar ale mătușii? mă întreabă în glumă Yana, sora mea geamănă.
– Nu am făcut-o niciodată și nu o voi face niciodată! zic eu trăgând un scaun de sub masă și luând loc în fața farfuriei mele de porțelan. Mătușa Ulana ne aruncă un zâmbet ocrotitor de părinte, iar ochii căprui îi scânteiază cu o căldură familiară.
– Ei, ce pot să spun? spune ea în timp ce pune oala cu supa de pui aburindă pe masă. Fac tot ce e mai bun pentru nepoții mei.
– Mereu ai făcut tot ce a fost mai bun pentru umanitate, adaugă Yana.

Ulana schițează un zâmbet nostalgic, însă acesta îi piere imediat. Fața încadrată de bucle brunete care-i cad pe umeri i se întristează. Chiar dacă e dureros, știu exact la ce se gândește. Cariera ei de fizician atomic mereu îi aduce aminte cât de fascinantă, dar și periculoasă este radioactivitatea. La viața ei a văzut că radiațiile sunt un cuțit cu două tăișuri, dintre care unul asigură o sursă nepoluantă de energie și distruge tumorile, iar celălalt poate distruge întreaga planetă în câteva minute și poate crea cancere și mutații genetice teribile.

– Pe cât am putut, răspunde Ulana absentă, cu mintea rătăcindu-i prin amintiri îndepărtate. Însă atât eu, cât și Yana știm bine că cea mai întunecată amintire a ei din timpul carierei este conectată cu cel mai catastrofic dezastru nuclear care ne-a marcat pe toți trei.

O liniște de mormânt se așterne în timp ce sorbim din supa de pui acrișoară. 33 de ani. Sunt 33 de ani de când s-a întâmplat. La câteva luni aveam să mă nasc eu și Yana, amândoi cu niște mutații genetice neobișnuite. Totuși, noi doi am fost norocoși și suntem aici în ziua de azi, dar nu și părinții noștri…

Yana îmi aruncă o privire gânditoare. Față de mine, ea are ambii ochi de un albastru-verzui intens. Știe la ce mă gândesc.

– Lasă trecutul să se piardă în negura timpului, îmi spune ea pe un glas ferm. Noi nu mai ținem de ceea ce s-a întâmplat atunci.

Aprob din cap în tăcere, ațintindu-mi privirea asupra bolului cu supă. Ulana îmi aruncă o privire încărcată de înțelegere și simpatie. Și ea a fost acolo, ba chiar mai mult, a fost unul dintre oamenii de știință care s-au ocupat de consecințele dezastrului, și a făcut-o fără să țină cont de regulile absurde ale partridului comunist, în schimb, a făcut-o în favoarea umanității și a victimelor.

Brusc, liniștea este întreruptă de un ding. Apoi de un altul care la scurt timp e urmat de un al treilea. Telefoanele nostre tocmai au primit trei mesaje aproape simultan. Ulana ne aruncă o privire uimită.

– Ce-i cu atâta insistență dintr-o dată? se întreabă ea în timp ce se ridică de la masă, ștergându-și gura cu un șervețel. Mă ridic și eu și îmi iau telefonul aruncat pe canapea. La fel procedează și Yana.

Pe ecran e afișată notificarea cu titlul DE LA MINISTERUL APĂRĂRII. Nu apuc să deschid mesajul căci deja aud ordinul ferm și hotărât al Ulanei.

– Porniți televizorul, acum! ochii ei sunt încă ațintiți asupra telefonului, se pare că a deschis mesajul înaintea nostră, iar atitudinea ei autoritară ne dă de știre că nu e ceva bun.

Yana se repede la plasmă și o pornește, deschizând-o la un canal oarecare. Însă, în loc de reclamele sau emisiunile obișnuite, ecranul afișează o bară verticală pe care un cronometru face numărătoarea inversă afișând 05:35:00 cu niște cifre de un roșu sângeriu.

Toți înlemnim, neștiind cum să procesăm situația. În josul ecranului, rulează niște instrucțiuni, iar o voce feminină sobră umple camera de vești zdruncinătoare: “Atențiune, atențiune, acesta nu este un test. Repet, acesta nu este un test. Statul uncrainean se află sub un atac nuclear. Păstrați-vă calmul și căutați un adăpost până la sosirea autorităților. Păstrați-vă familia aproape și nu încercați să luați decât bunurile necesare cu dumneavoastră, acestea constând în mâncare, de preferință la conservă sau uscată, apă și câteva haine de schimb. Încercați să găsiți un adăpost înainte ca numărătoarea inversă să se încheie”

Ulana este prima care se trezește din șoc și care ne aduce și pe noi cu picioarele pe pământ cu ajutorul atitudinii sale autoritare și stăpânirii de sine.

– Repede, nu avem timp de pierdut! comandă ea dând buzna în bucătărie de unde ia repede afară o sacoșă dintr-un sertar și apoi deschide frigiderul. Eu realizez că sunt pe jumătate gol, deci mă reped în camera mea și pun un tricou pe mine. Yana accesează repede Internetul de pe telefon și caută cel mai apropriat buncăr.

– Nu mi se încarcă pagina! îmi spune frustrată din sufragerie.
– Lasă! Găsim noi un adăpost! îi strig eu înapoi în timp ce îmi arunc un rucsac în spate în care am pus niște haine pentru mine și Yana.
– Nu avem suficiente conserve, Ulana iese repede din bucătărie cărând sacoșa care acum are câteva conserve și trei sticle cu apă înăuntru.
– Poate ne vor da la buncăr, zic eu.
– Asta dacă mai găsim loc în vreunul! mi-o întoarce Ulana. Repede, trebuie să plecăm de aici! Privirea de pe fața ei demaschează caracterul ei puternic de luptătoare, caracter pe care l-a moștenit și Yana.

Acum cronometrul arată 04:25:00, mai avem patru minute. Ieșim în grabă din micul nostru apartament, lăsând televizorul aprins. Acum că șocul și adrenalina au mai scăzut puțin, simt cum o frică pătrunzătoare le ia locul, făcându-mi mâinile să tremure. Un atac nuclear? Când am auzit știrea nu am avut timp să procesez consecințele unui asemenea atac… cum e posibil așa ceva? Totul va fi ras pe o rază de câțiva kilometri buni.

În scara blocului dăm de agitația și panica care i-a cuprins și pe vecinii noștri. Un domn mai în vârstă pe care nu-l cunosc ne întreabă ceva, dar Ulana ne face semn să nu-l luăm în seamă.

– Nu avem timp de alții dacă vrem să ne salvăm. Nu acum…

Pot să descifrez o urmă de părere de rău în vocea ei. Știu că e o femeie căreia îi pasă de oameni, dar în situația de față nu poate să ne riște nouă viețile pentru alții… Mai puțin de patru minute…

Am reușit să ieșim din scara aglomerată a blocului, iar soarele se revarsă peste noi, întâmpinându-ne cu căldura lui, căldură pe care nu o să mai avem șansa de a o savura prea curând.

– Unde e cel mai apropriat buncăr? întreb eu, aruncând priviri în stânga și în dreapta.
– La câteva blocuri distanță, îmi comunică Ulana, aruncând o privire la ceas. Fața ei este deosebit de calmă, dată fiind situația.
– Reușim? întreabă Yana, privirea-i fiind întunecată.
– De reușit reușim, numai să mai fie locuri, răspunde Ulana, luând-o la pas hotărâtă în fața nostră.

Toți locatarii sunt pe stradă, aglomerând aleile și strada principală. Văzându-i, o imagine îmi săgetează mintea, și îmi aduc aminte de pozele și înregistrările pe care mi le-a arătat Ulana cu mulți ani în urmă… imagini și înregistrări care surprindeau locatarii derutați și confuzi ai Prîpeatului adunându-se pe străzile noului oraș pentru a fi evacuați, neștiind că de fapt nu se vor mai întoarce niciodată acasă. Acum văd că unii dintre oamenii de aici și-au luat inclusiv electrocasnice cu ei… la ce o să le folosească? Nici nu știu dacă vom avea curent în buncăr… mă uit la mulțime încruntat. Sunt copii, mulți copii, adolescenți, vârstnici. Cum vor supraviețui toți aceștia într-un buncăr supraaglomerat cu alimente reduse? De ce se petrece o nenorocire ca asta? Și să nu mai zic de cei care vor rămâne fără adăpost fiindcă nu o să încăpem cu toții în buncăre… populația a crescut considerabil de când au fost construite aceste adăposturi…

În final, ajungem la buncărul de la baza unui bloc înalt, construit de comunști. Însă, deznădejdea ne cuprinde pe mine și pe Yana văzând coada fără sfârșit care s-a adunat la porțile buncărului, unde trei militari încearcă să îi organizeze pe oameni în grupuri, dar și așa va dura până când vor reuși să intre cu toții. Deodată, sirena folosită pentru atacuri aeriene răsună asurzitor părând să vină din toate direcțiile. Agitația, panica și acest sunet tipic războiului, recreează la perfecțiune groaza pe care au simțit-o veteranii celui de-al Doilea Război Mondial.

– Nu avem timp, ne comunică Ulana aruncând încă o privire la ceas. Calmul ei este imperturabil, și acest lucru ne ajută pe mine și pe Yana să ne păstrăm, la rândul nostru, rațiunea și calmul.
– Ar trebui să ne ascundem undeva în subteran… sugerează Yana pe un ton ferm.
– Am o idee, dar e murdară… zic eu, întorcându-mă către ele.

Ulana se uită la mine cu o expresie severă.

– Scumpul meu Alex, în situația de față, igena nu mai e o prioritate.
– În canal… spun eu scurt.
– Ar putea merge, răspunde Yana.

Toți trei ne aruncăm privirea în jur căutând o gură de canal.

– Știu că este o gură de canal după garaje. Astfel putem scăpa și de ochii rușilor… zice Yana făcând un semn către cei trei soldați care au început să se comporte cu oamenii ca și cu niște animale.

Îmi întorc capul spre mulțime, dar o simt deja pe Yana trăgându-mă de mână, ducându-mă repede la garaje. Totuși, reușesc să surprind cum unul dintre soldați împinge violent o fată de aproximativ 10 ani într-unul dintre grupurile de oameni, separând-o astfel de părinții ei. Ceilalți soldați strigă înjurături către mulțime, clar semnalând că nerăbdarea și panica au pus stăpânire pe ei.

– Grăbiți-vă, mai este un minut și jumătate! ne anunță Ulana, mărșăluind printre garaje.

Brusc, aud cum cineva strigă după noi. Mă întorc și văd unul dintre soldații ruși venind după noi.

– Nenorocitule, unde te duci?! Buncărul e chiar acolo!
– Avem companie, le anunț eu pe Ulana și Yana.

Yana se întoarce spre mine cu o privire tăioasă.

– Zi-i să se ducă dracului! îmi scuipă ea.

Las un rânjet să mi se arcuiască pe față. Mereu m-a surprins plăcut cu atitudinea ei de puștoaică dură.

– Tu nu auzi, idiotule?! Oprește-le și pe țațele alea! Soldatul se aproprie din ce în ce mai mult. Arunc o privire scurtă în direcția lui și văd că și-a scos pistolul.

“Atât îi trebuie!”, îmi spun în gând.

Acum văd, în sfârșit, gura de canal care duce la rețeaua subterană de labirinturi prin care se scurg deșeurile.

– Treizeci de secunde! ne șoptește Ulana ținându-și privirea țintă în față.
– Fire-ai tu să fii! și… îl aud pe rus în spate, acum fiind la mai puțin de un metru de mine. Nu gândesc, doar acționez. O întorsătură bruscă, o smucitură zdravănă de braț și un pumn încleștat bine și soldățelul este propulsat pe spate și se izbește de pământ gemând, ținându-se cu mâinile de față. Cred că am auzit și ceva trosnind. Poate i-am spart și ceva dinți.

– Hai! o aud pe Yana din spate.

Mă întorc și sprintez spre canal. Ulana a început deja să ridice capacul, însă mă ofer repede să o ajut. Un miros puternic ne asaltează când dăm la o parte bucata de fontă.

– Cine-i primul? întreb în glumă, aruncâmdu-i o privire Yanei.
-Oh, mai lasă-mă cu glumele acum! zice aceasta și intră în gura rău mirositoare. Apoi urmează Ulana, după care e rândul meu.

– Netrebnicule! se aude rusul care acum încearcă să se ridice în picioare încă ținându-se cu o mână de nas. Îi arunc o privire, după care ochii îmi fug la o dungă aurie de pe cer care se aproprie. Racheta. Tăișul ascuțit al radiațiilor. Distrugerea totală. Coliziunea dintre neutronii atomilor… energia de necuprins…

– Alex! o aud pe Yana și mă trezesc la realitate. Rusul a început să se împleticească înspre mine, dar e prea târziu pentru el. Sar în canal și las capacul să cadă peste gură.

Întuneric total. Al dracului să fiu, o lanternă nu am luat cu mine! Ca un răspuns la gândurile mele, o fâșie de lumnină scrutează întunericul de nepătruns. Ulana are o lanternă. Simt cum aprecierea față de scumpa mea mătușă crește.

– La pământ! strigă aceasta înainte să mă dezmeticesc bine. Ca la comandă, Yana și cu mine ne lăsăm să cădem pe betonul umed al canalizării, punându-ne mâinile pe capete în mod instictiv.

Pământul se cutremură, iar un sunet amplu și înfundat se aude de afară. Racheta și-a nimerit ținta. Se aude un vuiet apropriindu-se, apoi câteva fire de praf se strecoară prin găurile capacului de canal.

Tocmai ce am reușit să supraviețuim unui atac nuclear. Dar acesta este numai începutul…

Evelin BATIZI