Ceasul eliberării (autor, Simona Tivadar)

De 3 săptămâni lucrurile merg din rău în mai rău. Nu mai mănânc, nu mai dorm, trăiesc cu spaima că în curând voi fi luat pe sus și aruncat în cine știe ce colț umed al unei închisori comuniste. Circulă zvonul că foști liberali alături de mari politicieni sunt racolați săptămânal din locuințele lor și nimeni nu mai știe nimic de ei.

Exact acum 3 ani a avut loc cea mai sumbră zi a existenței mele. Eram la cursuri, tânăr student al Facultății de Drept, cu vise mari înainte și o ambiție nebună să creez o societate fără cusur. Am fost crescut într-un sat săracăcios al județului Sibiu, cu un tată sas și o mama născută în zona nordică a Maramureșului. Am copilărit în ambele părți ale țării, însă, de departe, Bucureștiul rămâne locul meu preferat. Mă fascinează fiecare colțișor al capitalei, fiecare chip firav pe care îl văd în drum spre facultate. Când am venit la studii, eram plin de ambiții. Trăiam cu impresia că lumea e a mea, iar eu mă aflu printre puținii care își asumă responsabilitatea de a o schimba. Eram un mare admirator al familiei Brătianu, iar implicarea de care aceștia au dat dovadă, alături de Partidul Liberal, în ceea ce privește dezvoltarea economică și politică a țării în perioada interbelică mi-a schimbat cu totul concepția despre starea societății și despre viitorul pe care l-ar merita aceasta. Ce mai, visam să devin următorul Gheorghe I. Brătianu!

Însă toate aspirațiile mele mărețe s-au dus pe apa sâmbetei în ziua în care prietenul meu, Dinu, a intrat în mica noastră cameră închiriată și a urlat din toți rărunchii: „Au câștigat comuniștii! Au venit la putere, asta e!”. Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Păi cum, așa ușor s-a dus totul? Parcă mai ieri a fost 23 august și se zvonea prin țară că am întors armele. Suntem ai rușilor acum, și, pe deasupra trebuie să le mai plătim și paguba de război. Nu-i de-ajuns că vor să ne îngroape de vii în regimul lor mizer și să ne facă una cu sovieticii? Ne iau sufletul și, pe lângă asta, mai vor și munca noastră!

În 1944, Partidul Comunist nu cred că avea mai mult de o mie de adepți. Azi, sunt în jur de 700 de mii și sunt de-a dreptul șocat. Corespondam cu părinții mei cât de des puteam, însă, până și mesajele dintre noi au ajuns să fie codate. Trăiam cu spaima că aceea urma să fie ultima noastră scrisoare. Din ce îmi povestea tatăl meu, preot apreciat al micului nostru cătun, am remarcat că țăranii de acolo nu aveau cunoștință politică nici cât un copil de clasa a 7-a, școlit la București. În timp ce elita intelectuală din inima capitalei ne îndemna pe noi, tinerii studenți, să înclinăm capul spre dreapta, parcă ne luptam cu morile de vânt.

Pe urmă a venit la putere regimul lui Petre Groza, să se asigure că plătim rușilor ceea ce nu le datoram. Ne-a luat totul. Tata a rămas sărac lipit pământului, iar eu am fost nevoit să mă întorc în satul meu natal, să renunț la visele mele bucureștene și să urmez gloata muncitorească a poporului român. Eram înconjurați din toate părțile, iar grupurile de partizani erau tot mai numeroase.

La un moment dat, am crezut că vom reuși să dăm jos regimul. Agenții erau infiltrați în țară, voiau să introducă ideea vestului, să nu ajungem supuși în fața acestei puteri mârșave dar, atât de tragic! Partizanii erau uciși pe capete. Securitatea avea dreptul să ucidă oamenii care îndrăzneau doar să-i privească lung. Era o imagine de-a dreptul înfricoșătoare.

Acum încerc să fug din țară. Dinu plănuiește să ne mutăm în Berlinul de Est și să ne continuăm de acolo pribegia până vom gusta într-o zi, dulceața Europei vestice. Mi-am făcut bagajele și am așteptat. Întins în pat, mă gândeam la săracii mei părinți. Mi-am părăsit satul natal în noapte și m-am întors la București. Nu le-am lăsat nimic alor mei, nici măcar un bilet. Sigur îi va căuta Securitatea, dar măcar nu vor fi nevoiți să mintă, când vor spune că habar nu au unde m-am dus.

Aud niște bătăi nebune în ușă. Atât mi-a fost, sunt aici, au venit să ne ia! Dinu nu are de gând să le deschidă, dar ei sparg ușa și îl iau pe sus. Îl văd prin ușa întredeschisă a dormitorului cum îi pun un sac pe față apoi intră în camera mea. Unul mă lovește puternic în ureche și mă prăbușesc la podea.

E atât de întuneric! Nu știu dacă e de la sacul de pe capul meu, sau noaptea pur și simplu e mai neagră când știi că te așteaptă ceva mai rău ca iadul. Ei știu că ne curg prin vine idei liberaliste, că profesorii noștri universitari ne-au îndemnat să-i sfidăm. I-au luat pe toți, iar acum este rândul nostru.

Mașina se oprește cu zgomot și simt mai multe trupuri căzând peste mine. Cred că suntem în jur de 12 oameni în mașină. Toți respiră greu, dar niciunul nu are curajul să scoată un cuvânt. Cu mișcări bruște și lovituri nemiloase, securiștii ne scot din mașină și ne aruncă în rând pe jos. Ne numără, iar apoi șușotesc ceva între ei. Cât de nebunesc ar fi să mă ridic și să o iau la goană? Habar nu am unde mă aflu, iar rinichii mă dor îngrozitor. Până și echilibrarea respirațiilor mi se pare un calvar.

Aud un clopot, sună o dată. Noaptea e atât de neagră. Mai sună o dată, l-am mai auzit cândva. A treia oară, sunt convins. E clopotul bisericii din Sighetu-Marmației. L-aș recunoaște dintr-o mie. Întrezăresc pentru o clipă chipul bunicii când mă îmbrăca dimineața pentru biserică, simt mirosul casei aceleia în ruine. O duceam atât de greu pe atunci!

Aș da toate clipele vieții mele mizerabile ca să mă pot întoarce acolo. Erau vremuri grele, dar vremurile pe care le trăiesc acum sunt apogeul suferinței sufletului omenesc. O să mor aici în câteva luni. O să mor fizic. Dar sufletul mi-a explodat când m-au legat întâia oară. O să fiu o legumă între 4 pereți de piatră.

Aud o împușcătură. Și încă una. Două trupuri cad cu greutate pe pavajul rece pe care eram noi întinși.
O voce groasă îmi țiuie în urechi: – Ridicați-vă și fugiți unde vedeți cu ochii. Nu aveți mai mult de 5 minute. Occidentul nu ne mai trimite nimic, ne-au părăsit! Dar prindeți-vă voi de el! a strigat.

Apoi și-a zburat creierii. Eram convins că adepții democrației și ai vieții duse în perioada interbelică nu s-au risipit cu totul. Poate că nu era liberal, probabil nici măcar țărănist, însă, ce suflet nobil trebuie să fi avut!

Toți se ridică în jurul meu și fug încotro văd cu ochii, călcându-mă pe mâini și pe picioare. Nu pot să-mi ridic trupul, ceva mă ține la pământ. Apoi simt mâna lui Dinu luând-o pe a mea. Mă ridică cu greutate și șchiopătăm amândoi în noapte. Îl implor să mă lase în urmă. I-am spus unde era casa bunicii, asta în cazul în care mai era în picioare. Îl mușc de mână și îl lovesc cu picioarele. Aveam să îngreunez drumul și să murim amândoi. Sudoarea îmi curge pe fruntea înfierbântată în timp ce o boare răcoroasă îmi inundă sufletul. Nu vrea să-mi dea drumul. Dar nu-l condamn. Dacă eram în locul lui, l-aș fi cărat și în dinți. Să fie acesta sentimentul eliberării?

Ne continuăm drumul în neant câteva ore, când, în sfârșit, găsim casa cu fundație șubredă și lumini palide. Urcăm cu greutate scările din piatră și bat șovăielnic în ușă de două ori. Trag adânc aer în piept și îl privesc pe Dinu. El mă bate pe spate, îmbărbătându-mă, și începem amândoi să plângem în prag. Înăuntru sau e o capcană, sau e libertatea. Acum ori niciodată!

Autor, Simona Tivadar,
clasa a IX-a A, C.N. „Dragoș Vodă”
(prof. coordonator, Marius Voinaghi)

Lucrare înscrisă și premiată în cadrul concursului de creaţie pentru liceeni „Comunizarea României. Tu ce ai face ?”, concurs organizat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc în parteneriat cu Ministerul Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice şi cu Fundaţia Konrad Adenauer.

sursă foto: internet