Sindromul „cuibului gol” (autor, Ileana Pisuc)

Mă urmărește de ceva vreme, la început de primăvară, o imagine TV a unui stâlp de curent de pe care s-a aruncat un cuib de barză, pentru a aduce liniștea unui cetățean deranjat de vecinătatea unei sărmane înaripate care avea prostul obicei de a se întoarce an de an la același cuib și asta de peste 30 de ani…

Câtă impertinență pe această necuvântătoare cu picioare lungi, de a-și căuta cuibul, de a-l primeni pentru a-și aștepta puișorii gingași și neajutorați!

A trebuit o hotărâre „de sus” pentru a o pune la punct pe această „obraznică” pasăre și a o deposeda de prețioasa ei casă. Un fapt banal, veți zice, pe un post TV de știri, tratat cu ironie de unii, și cu revoltă de alții. Eu mă număr printre „alții”.

În acest stâlp pe care s-au montat țepușe pentru descurajarea berzei de a mai îndrăzni să-și refacă cuibul, eu mi-am văzut casa mea și a familiei mele prin anii ’91-’93, când, în loc de țepușe, noi primeam somații s-o părăsim pentru a ne fi luată de bancă. Casă făcută în urma încurajărilor date de către guvernanții de atunci (Petre Roman) cu credit de la Bancă.

Din cauza instabilității financiare și a fluctuațiilor leu-dolar, într-un final, am ajuns la o dobândă înrobitoare, imposibilă. Toată munca familiei s-a dus de râpă, fiind nevoiți (neputând plăti ratele) să plecăm doar cu ce aveam pe noi. Aveam și doi copii minori pe atunci.

Nimeni nu și-a pus problema unde vom înnopta, ce se va alege de noi. Patru destine în voia vântului… La început tolerați pe la prieteni, fără chirie, iar mai târziu cu chirie. Între timp, copiii au crescut. Au crescut însă cu o frustrare de a nu avea o casă stabilă, un cuib propriu, pentru care, totuși, noi ne-am zbătut și am avut curajul de a ne angaja în a o construi. N-am protestat, nu ne-am judecat, nu ne-am lamentat niciodată.

Ne-am însușit „crima” de a vrea să-ți construiești o casă cu credit bancar și ne-am dus pedeapsa până la capăt cu demnitate. Ne-am încrezut în Dumnezeu, am făcut toate sacrificiile și ne-am canalizat forțele pentru a investi în educația copiilor. Ne-am că, având o pregătire superioară, ei n-or să treacă prin ce-am trecut noi. Niciodată n-am fi crezut că lucrurile vor lua o cu totul altă întorsătură. Căpătând mai multă înțelepciune și orientându-se în jur, ei n-au mai vrut să riște rămânând în țară. Și-a făcut fiecare o carieră a lui, dar pe două continente diferite. Au preferat să lase „cuibul” nesigur din țara lor și să aleagă alte cuiburi, oferite de străini. Noi, ca părinți, am rămas cu o amărăciune în suflet pentru toată viața.

Au trecut mai bine de 20 de ani de atunci și a trebuit ca o barză să-mi scurme prin cenușa timpului ca să ies la rampă și să le strig guvernanților de acum:
– Aveți grijă de cuiburile de berze/oameni! Nu le dărâmați, nu-i alungați, nu vă jucați cu destinele lor, pentru că toate se vor întoarce odată împotriva voastră (apropo de creditele în franci elvețieni)!

Dacă acea barză s-a îndărătnicit să stea cu picioarele pe țepușele de pe stâlp și să nu plece, la oameni e un pic diferit. Dumnezeu le-a dat rațiune și gândesc, și pleacă din țara în care li se bat cuie în tălpi!

Ne-am construit o altă căsuță prin mijloace proprii, micuță și cochetă, dar e GOALĂ! Eu trăiesc mai tot timpul singură în ea… Arareori (atunci când pot) mai vin copiii în vizită, dar pentru scurt timp.

Senzația de „cuib gol” devine tot mai acută și, din păcate, ca și mine sunt mii și mii de „berze”…

Ileana PISUC
20.07.2017

sursă foto: Peter Lengyel