Cu ocazia împlinirii a 75 de ani de la eliberarea Sighetului, vineri, 18 octombrie 2019, începând cu ora 12.00, Muzeul Maramureșan, în parteneriat cu Biblioteca Municipală „Laurențiu Ulici”, organizează vernisajul expoziției de carte din și despre Maramureș, dublată de o expoziție de grafică și pictură de Traian Bilțiu Dăncuș, intitulată MARAMUREȘUL NOSTRU.

Prezintă: Gheorghe Todinca și Diana Iancu.

Vernisajul va avea loc la Muzeul Etnografic al Maramureșului, str. Bogdan Vodă, nr. 1 (vis-a-vis de Poșta Română).

Va așteptăm cu drag!

Muzeograf, șef secție etnografie
Drd. Mirela Ana BARZ

Scrisoare deschisă

Casa Memorială „Elie Wiesel” trebuie să rămână Sighetului!

Stimaţi consilieri locali ai Municipiului Sighetu-Marmaţiei,

Din nou vi se cere să decideţi soarta unei instituţii emblematice de cultură sighetene. De data aceasta este vorba despre Casa Memorială „Elie Wiesel”. Muzeul Culturii Evreieşti.

Astfel, joi, 14 decembrie, va trebui să aprobaţi, sau nu, cererea Secretariatului General al Guvernului României, care, la solicitarea Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”, vrea să cedaţi această Casă emblematică pentru Sighet către Institutul bucureştean.

Directorul Institutului, Alexandru Florian (de altfel, la o simplă căutare pe Google, puteţi afla cine este respectivul) s-a întâlnit pe 5 septembrie la Bucureşti cu primarul Horia Scubli, care a fost atunci şi acolo de acord cu cedarea Casei Wiesel către Institutul Holocaustului. Prin cererea adresată a doua zi Guvernului, Florian ne-a jignit profund: „prin transferul Casei Wiesel la Institut, se creează condiţiile financiare şi de expertiză profesională pentru relansarea activităţilor biografice şi memorialistice precum şi cele de civilizaţie evreiască în Sighet. Astfel se va putea valorifica patrimoniul istoric prin înscrierea acestui edificiu în circuitul naţional şi european al turismului memorialistic şi de promovare a lui Elie Wiesel”! Chiar aşa?!

Istoria Casei Wiesel a început în 2000, când demersurile directorului de atunci al Muzeului, dr. Mihai Dăncuş, au dus la demararea investiţiei. Inaugurarea a avut loc în 2002, în prezenţa lui Elie Wiesel însuşi, a Marelui Rabin Menahem Cohen, a Preşedintelui României, a ambasadorilor SUA şi Israelului etc. Unde erau pe atunci Alexandru Florian şi Mihai Tudose? De ce Sighetul nu poate să se bucure de ceea ce a construit? Căci Casa a fost reparată şi menţinută în funcţiune de-a lungul anilor cu banii oraşului. Ca o fereastră a Sighetului către ţară şi lume. Doar numele Wiesel se vinde bine. Iar Florian vrea acum s-o înscrie în “turismul memorialistic”, cică.

Amintim că, numai anul acesta, Casa „Elie Wiesel” a trecut printr-o nouă reabilitare plătită de Consiliul Local, a organizat un marş comemorativ cu peste 1000 de participanţi (incluzându-i pe Preşedintele Comunităţii Evreieşti din România, Aurel Vainer, Avocatul Poporului, Victor Ciorbea, o serie de rabini din ţară şi străinătate etc.) şi a co-organizat o reuniune internaţională comemorativă întinsă pe patru zile, în care Fundaţia Tarbut Sighet împreună cu administraţia locală, Muzeul Maramureşului, Comunitatea evreilor şi Centrul Cultural municipal, au organizat vizite la obiectivele evreieşti sighetene, prezentări de film, piese de teatru şi conferinţe. De altfel, în această casă au loc în fiecare an manifestări de calibru internaţional.

Stimaţi consilieri locali,

Colegii voştri dintr-o legislatură anterioară au votat cedarea Palatului Cultural şi au aprobat apoi o chirie aberantă către Episcopia Ortodoxă (deşi iniţial fusese vorba despre folosirea gratuită a spaţiilor), ca apoi voi să acceptaţi fără proteste evacuarea scandaloasă din Palat, de la o zi la alta, a instituţiilor culturale esenţiale ale oraşului.

Drept urmare, nici azi nu avem Bibliotecă Municipală.

Apoi, aţi aprobat modificarea structurii şcolare în aşa fel încât prestigioasa Şcoală de Muzică şi Arte Plastice din Sighet şi-a pierdut personalitatea juridică, devenind o „anexă” (apropos, aţi putea să vă corectaţi greşeala la aprobarea noii structuri şcolare pentru 2018-2019).

Este adevărat, nimeni nu v-a întrebat dacă vreţi un Cui pe Pietonală, un Scaun într-un giratoriu la intrarea în Centrul Istoric şi dacă sunteţi, sau nu, de acord ca Fusul Maramureşean al marelui sculptor Pătru Godja Pupăză din Parcul „Grădina Morii” să dispară, în urmă cu două săptămâni. Acesta să fie noul mod de a face cultură şi artă în oraş?

Acum, primarul vă cere să acceptaţi cererea Guvernului şi să oferiţi cadou Bucureştiului Casa „Elie Wiesel”, vizitată anual de mii de turişti din toată lumea.

Mai mult, dacă veţi vota cedarea acestei case, se va crea un precedent periculos. Mâine, poate, primarul sau Guvernul Tudose vă va cere să cedaţi nu ştiu cui Muzeul Satului şi celelalte secţii ale Muzeului Maramureşean. Oricum, dacă se cedează Casa Wiesel, toate bunurile aflate acolo precum şi în Casa Drimer din Muzeul Satului vor pleca la Muzeul de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca, a cărui proprietate sunt, muzeul sighetean urmând a fi afectat serios de această măsură.

Veţi vota da? Sper că nu. Căci nu primarul sau Guvernul sunt proprietari pe acele bunuri şi nu trăim în dictatură. Este legal ca ei să o ceară şi la fel de legal este să refuzaţi această cerere inoportună. Nimeni nu vă poate obliga sau pedepsi dacă nu veţi fi de acord.

Credeţi că prin trecerea la Institutul Holocaustului Casa Wiesel va avea mai mulţi turişti decât are acum? Va aduce mai mulţi bani la bugetul Sighetului? Muzeul Maramureşului va economisi enorm cu factura la curent şi salariile celor doi angajaţi? Nu observaţi că nici măcar nu s-a pus problema despăgubirilor financiare (valoarea de inventar a Casei Wiesel este de 272 mii RON, fără a se calcula valoarea reparaţiilor multianuale sau impactul asupra veniturilor Muzeului Maramureşului)? Credeţi că, în actuala formulă, Casa Wiesel nu era deja intrată în „circuitul turistic naţional sau european”?

Stimaţi consilieri locali,

Vă îndemn, şi alături de mine se află foarte mulţi alţii, să votaţi gândindu-vă nu la conjuncturile politice ale momentului, ci la un viitor cât mai bun al Sighetului. Prea de multe ori în ultimul an de zile cultura oraşului a fost decapitată. Vă rog să votaţi împotriva înstrăinării Casei „Elie Wiesel”!

Teofil Ivanciuc

Laurenţiu Ulici – 74
(06.05.1943, Buzău-15.XI.2000, Părău, jud. Braşov)

Ne-am cunoscut în vremurile bune ale Festivalului Naţional de Poezie Sighetul Marmaţiei (devenit ulterior Internaţional) şi ne-am regăsit în vremurile bune ale Sighetului. Ne-am întâlnit la ceasuri de sărbătoare ale Ronei de Jos şi ne-am revăzut în minunate întâmplări culturale sighetene în care „am fost prins” de-a lungul anilor (1978-2005) şi cu largul său concurs… Suficiente motive pentru a marca, astăzi, 74 ani de la naştere (n. 6 mai 1943, Buzău) dar nu aşa cum aş fi vrut, ar fi vrut prietenii, într-un medalion literar (cu el de faţă) dedicat vieţii şi operei sale, prin antrenarea unor cunoscuţi şi necunoscuţi oameni de cultură sigheteni, cititori ai Bibliotecii Municipale, care astăzi îi poartă numai numele, cu deschiderea spre sertarul unei biografii deloc liniare, deloc simple…

Medalionul nu a mai poate avea loc nici în prezenţa sa şi nici în cadrul bibliotecii (!). Ne-a părăsit pe neaşteptate în preajma alegerilor parlamentare din anul 2000 (15 noiembrie, Părău/Braşov). Sărătura lacrimilor îmi umezeşte, încă şi astăzi când scriu aceste cuvinte, buzele! Eu sunt o persona ingrata pentru diriguitorii oficiali ai culturii sighetene şi nu numai (sic) iar Biblioteca Municipală „Laurenţiu Ulici” îşi aşteaptă noul sediu depozitată în mii de cutii (!?)

Nu am făcut din prietenia noastră stindard. Ea s-a derulat în discreţie şi respect reciproc.

Laurenţiu Ulici a fost mereu înconjurat de prieteni dar şi de neprieteni. Întrunea din plin însuşirile care să-l facă iubit, inclusiv de femei, de toţi cei care aveau privilegiul să vină în contact cu el. În acest punct mă simt dator şi ţin să fac o precizare: şi anume că printre cei câţiva prieteni adevăraţi ai lui Laurenţiu Ulici locul meu era unul mai modest. Era mai curând vorba de-o caldă, de-o pronunţată simpatie şi afecţiune… reciprocă şi, în fapt, de unele gesturi prieteneşti, care sunt totuşi altceva decât ceea ce s-ar putea numi „o prietenie la cataramă”.

Avea un mod particular de a privi în timp, în oameni. Niciodată cu mânie, ci cu simpatie, cu înţelegere, dincolo de tonul său ironic uneori… Un om delicat, incapabil de răutăţi. Deşi unii nu s-au sfiit a-i fi împotrivă.

„Ritualul literar” al relaţiei noastre a fost, cred, unul… special, mai mult o alergare, a mea, în cerc ca posibil rezultat al oboselii pe propria-mi „insulă” (numesc aici propriu-mi scris!) pentru ca speranţa să nu contrazică luciditatea şi să nu se transforme în iluzie! Nu de alta dar avem mereu obiceiul de a-i găsi totdeauna vinovaţi pe ceilalţi de răul ce ni se întâmplă, refuzând mereu „să ieşim din starea de iluzie şi să ne tragem – vorba poetului – realitatea pe piept ca pe o cămaşă”…

Laurenţiu Ulici a scris şi… poezie. A debutat în revista Luceafărul (1959). A debutat editorial cu volumul de eseuri Recurs (1971). Şi-a tipărit apoi versurile, cronicile literare şi studiile sub pseudonime precum: Laurenţiu Buga, Al. Rona, Mircea Moga, I. Gorescu. Odată mi-a mărturisit că a şi publicat un volum de poezie sub pseudonim şi că, mai ales, că l-a şi comentat la rubrica sa Prima verba din revista România literară şi că l-a inclus într-unul din volumele I-IV cu acelaşi titlu apărute între 1974 şi 2004 (vol. IV a apărut postum), şi că dacă „îl descopăr” îmi oferă… o ladă de whisky de cea mai bună calitate! Nu am reuşit nici până în ziua de astăzi! Astăzi mă mulţumesc să transcriu un autograf pe care mi l-a dat pe una din cărţile sale (O mie şi una de poezii româneşti): „Lui Echim Vancea, prietenului – ca să nu se schimbe, poetului – ca să rămână prietenia lui Laurenţiu Ulici. 2000. Sighet.”

Tot atât de mult pe cât este critic al literaturii, Laurenţiu Ulici a fost un constructor, un arhitect exemplar care se mişca dezinvolt şi în perfectă cunoştinţă de cauză prin întreg spaţiul istoric al culturii, al spiritualităţii româneşti şi universale „sfidând blazarea şi neîncrederea scepticilor”. „Spirit generos şi dinamic, inventiv, dar şi fantast, animat de un luminos «paşoptism» eliadesc”, Laurenţiu Ulici s-a dedicat „unor proiecte mari şi ambiţioase”, literare („un perete de bibliotecă”) şi instituţionale (biblioteci naţionale), puse în slujba CĂRŢII „cu angajarea într-o muncă obstinată, de severă disciplină a cercetării, care să contrazică pesimismul comod, obsedat de veşnica neisprăvire a unor ziduri”, altele puse în slujba scriitorilor, al căror preşedinte a fost din 1995 (între 1992-1994 a fost vicepreşedinte al USR). Pe unele le-a finalizat (Nobel contra Nobel, 1988, Editura „Cartea românească”; 1998, Editura „DuStyle”; O mie şi una de poezii româneşti, 1997, Editura „DuStyle”, 10 volume!), pe altele le-a început „interzisă” fiindu-le finalizarea din cauza sfârşitului atât de neaşteptat şi tot pe atât de nedrept (Literatura română contemporană. I. Promoţia ‘70,1995, Editura „Eminescu”). Dintre proiectele sale „instituţionale” doar o propunere de-a sa din 1990 s-a concretizat: Biblioteca Naţională de Poezie „Mihai Eminescu” (inaugurată la 15 iunie 2000) din cadrul Memorialului Ipoteşti – Centrul Naţional de Studii „Mihai Eminescu” şi care din cele peste 40.000 de volume de poezie aproape 15.000 (toate cu autografele autorilor) sunt donaţia lui Laurenţiu Ulici. În prelungirea acestei iniţiative Laurenţiu Ulici a mai propus (în acelaşi an) înfiinţarea în cadrul Complexului muzeal „Liviu Rebreanu” a unei Biblioteci naţionale de proză, o Bibliotecă naţională de critică şi eseistică „în Fălticenii lui Eugen Lovinescu” şi o Bibliotecă naţională de dramaturgie „în Ploieştii lui Caragiale”, o Bibliotecă a traducerilor din literatura română în limbile lumii (şi elaborarea în cadrul acesteia a unei bibliografii, „cât de cât acoperitoare”, a acestora) şi o alta a traducerilor din literatura universală în limba română, creându-se astfel acele „instituţii de cultură unde spiritul de conservare a memorie unor mari scriitori, specific unui muzeu memorial, ar face casă bună cu spiritul de scotocire înnoitoare propriu activităţii intelectuale de cercetare, studiere şi interpretare a literaturii” româneşti şi universale şi, nu în ultimul rând crearea unei instituţii Bibliografia naţională (!) pentru că „din pricina dificultăţilor pe care le comportă, Bibliografia Naţională nu poate cădea, ca temă de cercetare”, în competenţa uneia sau alteia dintre instituţiile culturale existente (Biblioteca Naţională, Biblioteca Academiei Muzeul Literaturii etc.) „ci trebuie să fie ea însăşi o instituţie (subl. n.), organizată pe departamente şi secţiuni” şi să fie subvenţionată de stat…

Cuvintele, oricât de multe şi emoţionante sau pline de admiraţie, nu pot arăta dragostea şi preţuirea de care s-au bucurat Maramureşul, locurile şi oamenii lui (de la oamenii simpli la scriitorii de aici) din partea lui Laurenţiu Ulici. Apoi Festivalul Internaţional de Poezie „Europa Kilometrul 0”, l-a avut peste un sfert de secol preşedinte pe Laurenţiu Ulici, „la puţini ani de la prima ediţie (din 1978, n.n.) şi pe tot parcursul anilor ‘80, era considerat în mediile literare ca singurul care se înverşuna întru evitarea oricărui compromis cu ideologia politică a vremii.” Aici la Sighetu Marmaţiei în cadrul Festivalului s-au afirmat cele mai promiţătoare voci lirice tinere din intervalul 1978-2000 şi, tot aici, au răsunat cele mai semnificative nume ale poeziei româneşti contemporane intrând, astfel, „în orizontul de aşteptare al debutanţilor şi în cel de interes al consacraţilor”. Şi numai numele celor care s-au afirmat sau au onorat cu prezenţa manifestările literare de la Sighetu Marmaţiei, Vadu Izei, Valea Stejarului, Deseşti, Hărniceşti, Săpânţa, Ieud, Petrova şi ar fi suficiente ca să umple mai multe pagini… Un argument convingător ce atestă „capacitatea poeziei de a fi peste vremi”.

Din toate acestea, dacă acceptăm ca adevărată aserţiunea conform căreia „dacă dragoste nu e nimic nu e”, atunci în tot ceea ce am scris până aici nu încape un „totuşi” sau un „dar” dubitative.

Proiecte! Idealuri! Iluzii!

Nu cred că o plecare definitivă dintre noi a cuiva, fie el apropiat sau necunoscut, poate avea ceva măreţ în ea, cu toată speranţa unei lumi viitoare, dar nici nu cred că e măsura trecerii noastre pe pământ, că ea dispune şi impune limite trăirii noastre. În destule situaţii, iar cea a scriitorului e printre acestea, există o viaţă posmortem. Scriitorul rămâne, prin scrisul său, în dialog cu timpul de dincolo de timpul său. Mai ales atunci când a avut ceva de spus care să treacă vămile pustiei. Laurenţiu Ulici rămâne să stea de vorbă cu noi. Laurenţiu Ulici stă de vorbă cu noi. Eu însumi voi căuta în cotloanele memoriei o temă de discuţie pe care am purtat-o, un text pe care nu am îndrăznit să i-l arăt. Pentru că Laurenţiu Ulici a rămas în dialog cu noi, cu mine.

Trecerea anilor peste cetatea cărţii (vai atât de fragilă!) din oraşul de pe „apa de graniţă” a trecut nu cu bătăi festive de gong, ci cu bateri şoptite ale inimii. A fost un ritual testamentar prin care ne-am legat, cu strigare de jurământ pentru cei de astăzi, dar şi de cei ce vor veni după noi, de un proiect: Laurenţiu Ulici. Un proiect pe care nu ni l-am putut închipui, dară-mi-te preciza atât de neaşteptat! Explorarea memoriei şi a patrimoniului spiritual lăsate de Laurenţiu Ulici la doar nivelul unor evocări  encomiastice (şi acelea făcute doar atunci când ne aducem aminte!) mi s-a părut mult prea puţin şi am decis că pentru a nu lăsa să cadă vălul uitării acolo unde rutina şi comoditatea ameninţă să semene confuzie să dăm o altă „viaţă” Bibliotecii municipale din Sighetu Marmaţiei alăturându-i numele lui Laurenţiu Ulici, personalitate cu drepturi depline în a ocupa prim-planul conştiinţei spirituale publice sighetene şi prin Hotărârea nr. 4/14.02.2001 a Consiliului Judeţean Maramureş se „aprobă atribuirea numelui scriitorului Laurenţiu Ulici Bibliotecii Municipale Sighetul Marmaţiei”…

… şi încă prezenţa prin absenţă cum ar fi spus el, ne lasă pradă disperării că trăim în Mitică şi visăm în Eminescu şi ne lasă cu povara de a nu putea rezolva nicidecum problema… Suntem, iată, în al şasesprezecelea an de când Laurenţiu Ulici colindă probabil prin Câmpiile Elizee…

„Anume gând ne rupe uneori/ Bogat în ploi cu urme de pământ/ Cântecul uitat de-atâtea ori/ De câte ori ne cheamă-un dor de vânt…/ mi se pare a fi invitaţia adresată nouă cândva de către Laurenţiu Ulici întru a ne alătura preţuirii „neuitării”.

Purtând în fiinţa sa un neostoit dor al apartenenţei sale maramureşene (dinspre tată) a devenit pentru noi, maramureşenii, un simbol peren. Am stat împreună gând după gând şi ceas după ceas de foarte multe ori de-a lungul câtorva decenii, fie ca preşedinte al juriului Festivalului de Poezie de la Sighetu Marmaţiei – oraş preţuit de către el nespus de mult – ori cu multe alte prilejuri, întru grijă ca vorba încrustată prin condei să aibă greutate de eveniment şi aromă de hronic într-o lume încătuşată de o realitate din ce în ce mai imperfectă, faţă de care manifesta un neiertător spirit de observaţie şi simţ critic.

„Viaţa – spunea Emil Cioran – căreia îi lipseşte până şi umbra unui argument, nu e la fel ca moartea care, în schimb, este prea exactă, toate demonstraţiile fiindu-i de partea ei”, o fărâmă de tragism abstract, o „viziune” asupra lui „azi” şi a lui „aici” indiferentă la orice „acolo” sau „întotdeauna” încărcată de neîmpăcare şi răbdătoare în a aştepta nu un „altceva” ci un „altfel” al zilei de lângă noi atunci când „Ora cade – abrupt până la nume/ Pe un trup cândva dogoritor/ Roiuri de uitări uitate-anume/ Te deplâng în frigul unui cor/ Umbra fără trup mai are-un drum/ Vântul cade negru ca un fum…”.

Echim VANCEA

O postare de pe pagina de facebook a prof. dr. Odarca Bout ne-a atras atenția asupra unei activități (proiect) atipice: „Poemul din cutie”. Suna foarte bine! Ce-o fi făcând elevii de la Liceul Pedagogic „Regele Ferdinand” cu cutia aceea fermecată? N-or fi având nevoie de poeți?! Ce-o fi vrând să-nsemne, am decis să aflăm direct de la sursă.

Brîndușa Oanță: Cine a inițiat acest proiect, „Poemul din cutie”?
Odarca Bout: Cu ani în urmă, am participat la proiectul internațional Primăvara poeților, proiect derulat concomitent în 44 de țări, adus în orașul nostru de poetul Echim Vancea, fost director al Bibliotecii Municipale „Laurențiu Ulici”. Nostalgică din fire după lucrurile bune, mi-am amintit cu cât entuziasm au participat elevii la o activitate similară din cadrul acestui proiect. Așadar, Poemul din cutie nu e un proiect, ci este, mai degrabă, o activitate prin care vom marca Ziua Internațională a Poeziei. Cred, însă, că e o bună idee de a-l transforma într-un proiect educațional… Temă de reflecție !

Brîndușa Oanță: Cum se va desfășura /care sunt modalitățile de „accesare” a cutiei?
Odarca Bout: Elevii au pregătit deja o cutie, ce va fi amplasată pe holul liceului marți, 21 martie, între orele 8-13. Elevii și profesorii vor pune câte un vers preferat dintr-o poezie. După ce se termină orele, elevii implicați în organizare, împreună cu profesorii de limba și literatura română, cu bibliotecara școlii vor scoate, aleatoriu, versurile din cutie și, pe o tablă flipchart, se va naște un poem…

Brîndușa Oanță: Are șanse să iasă la lumină poemul din cutie, din colivie?
Odarca Bout: Cu siguranță ! Vom surprinde toate momentele! Cred că va fi interesant și distractiv. Din start, elevii au fost foarte receptivi și foarte implicați – au confecționat cutia, au făcut un promo, încearcă fiecare în felul lui să promoveze evenimentul din școală și așteaptă cu nerăbdare… POEMUL DIN CUTIE!

Brîndușa Oanță: Nu v-ați gândit să extindeți „Poemul din cutie” la toate liceele din oraș? Probabil ar fi o idee acceptabilă.
Odarca Bout: Îmi dați idei! Idei bune! Să vedem ce va ieși la nivelul școlii noastre și, cine știe, peste un an se vor naște mai multe poeme în Sighet. Ar fi interesat, nu?

Brîndușa Oanță: Care estimați că va fi impactul acestei activități asupra elevilor?
Odarca Bout: Cunosc bine adolescenții, de aceea, cu certitudine, voi spune că se vor implica activ și afectiv, cu entuziasm și interes. Cu un efort minim, impactul va fi mare ! Va fi o zi de școală mai frumoasă, mai interesantă, mai primăvăratecă !

Brîndușa Oanță: Cât de mult iubesc poezia profesorii din zilele noastre? Nu neapărat cei de limba română.
Odarca Bout: Dificilă întrebare! Vreau să cred că răspunsul e afirmativ. Un mare lingvist spunea că „în timp ce proza merge, poezia dansează”, așa că, depinde ce preferi… Cert este că poezia trebuie iubită! Mult! Face parte din sufletele noastre!

Brîndușa Oanță: Ziua Internațională a Poeziei poate face mai bună lumea actuală, globalizată?
Odarca Bout: Dacă ne gândim că Ziua Internațională a Poeziei este declarată de UNESCO, începând din anul 1999, drept o recunoaștere a faptului că oamenii de litere și de cultură, poeții și scriitorii din întreaga lume și-au adus o contribuție remarcabilă la îmbogățirea culturii și spiritualității universale, răspunsul e evident. De asemenea, Ziua Internațională a Poeziei urmărește să susțină creația poetică, stabilirea unui dialog între poezie și alte genuri ale creației, editarea și promovarea poeziei ca artă deschisă oamenilor. Eu cred că menirea dascălului este și aceea de a deschide elevilor săi toate căile spre artă, cea care ne purifică sufletele și ne face mai frumoși și mai buni!

Mulțumim doamnei profesor de limba română, Odarca Bout, pentru informații și promptitudine!

Brîndușa Oanță